Acad. CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI - "Mă consider un om al locului și al timpului meu"

Luminos, calm, zâmbitor, de o serenitate dă­ruită de înălțimea vârstei și a experienței de viață, academicianul nonagenar Constan­tin Bălăceanu-Stolnici scrie ultima carte din saga bo­ierilor de viță veche, din rândul cărora a pornit el însuși în viață. La început de an, la gura unei sobițe vechi, din fontă, prin care se văd vâlvătăile focului, în salonul plin de tablouri și mobile vechi al casei sale, ne-a făcut onoarea unei convorbiri din care am ieșit luminați sufletește și fericiți.

Fotografii de familie

- Domnule profesor academician Constantin Bă­lăceanu-Stolnici, sunteți neurolog, antropolog, ge­rontolog, pasionat de neurocibernetică, de is­toria re­ligiilor și de filosofie, și chiar dacă ați trecut pragul vârstei de 90 de ani, nu conteniți să vă desfășurați activitatea de cercetare, să scrieți cărți, să vă im­plicați în viața societății civile. Cum se explică pa­tima asta a cunoașterii universale? Este o zestre nobiliară, moștenită pe linie de familie?

- Da. Am fost un copil foarte curios. Am avut un bunic din partea tatei ce avea o curiozitate de om de știință de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, tip Edison, fără o educație universitară. Era un spirit teh­nic inventiv, a făcut numeroase descoperiri, a desenat modele de submarine, de televizoare și prima machetă de planor din România, pe care o am fotografiată. Era o minte scormonitoare. Eu i-am moștenit firea acestui bunic al meu. Nici înaintașii materni nu erau mai prejos. Bunicul din partea mamei era medic, frații mamei la fel, toți curioși și "ahtiați" să cerceteze, să descopere, să explice fe­nomene necunoscute ale vieții, ale omului, care este un univers în sine, atât de ne­pătruns, încă. Dar și educația primită a fost de natură să mă conducă în acest plan al cunoașterii. Am locuit în București, până în 1931, când ne-am mutat, toată familia, la țară, la conacul Bălăcenilor de la Stolnici, pentru că tata se temea de efectele crizei din America. A fost foarte bine așa, pentru că în felul acesta am dus o viață aproape de natură și am avut acces și la un alt tip de cunoaștere decât cea dată de sistemul de învățământ de atunci. Am stat acolo zece ani, până m-am întors la București, la vârsta studenției. Ade­vă­rat, în casă duceam o viață în care nu ne lipsea cul­tura înaltă urbană, aveam la dispoziție o bibliotecă uriașă, alcătuită de străbunii mei, încă de la 1700, cu multe cărți vechi și rare, foarte prețioase, primele ediții din enciclopediile franceză și britanică, o bibliotecă pe care ne-au ars-o comuniștii. În afară de cărți, ne cul­tivam și ascultând radio-ul, care pe vremea aceea avea emisiuni foarte educative și care îți ofereau acces la cultura națională și universală. Se difuzau confe­rințe științifice (așa am ascultat toate conferințele lui Nicolae Iorga), piese de teatru radiofonic cu mari actori, concerte susținute de Enescu și Lipatti, muzică comentată. Iar tata ne obliga, pe mine și pe sora mea (Elena), să ascultăm, ori de câte ori erau emisiuni de acest gen, concerte, conferințe științifice, teatru. Radio-ul era o școală, iar eu sunt recunoscător pentru asta. Chiar dacă trăiam la țară, eram conectat la viața culturală a orașului și, în același timp, eram la curent cu știrile politice, economice, sociale. Mă bucuram de toate acestea, dar și de traiul în aer liber, de jocurile copilăriei, de sporturile pe care le-am practicat din copilărie și până aproape de vârsta senectuții, cum a fost călăria. Aveam un program foarte organizat, pentru că tata fusese educat într-o școală imperială, la Academia Militară Tereziană de la Viena, era un spirit cazon, ne-a educat și pe noi la fel. Și, oricum, avea ajutoare de încredere, guvernantele erau nem­țoaice ori austrie­ce, iar mama era și ea nemțoaică de origine, așa că am avut parte de o disciplină de fier în copilărie. În fiecare zi, aveam orele pe care ni le țineau profesorii chemați acasă (noi nu am studiat la școală, ci în particular, și veneam la oraș doar pentru examene), apoi aveam orele de studiu individual, orele de lectură, de muzică, de sport. Va­canțe aveam atunci când erau și vacanțele școlare, nicio zi mai mult. În vacanțe, mergeam la Sinaia și la Eforie, uneori și în voiaje în străinătate, cu toată familia. Când plecau părinții la București cu diverse treburi, mai încercam și noi câte o evadare, dar erau bunicii, nici ei ușor de păcălit, ne țineau și ei din scurt. Dar mi-a prins bine disciplina aceasta. O păstrez și acum, pentru că și acum îmi organizez ziua de lucru în același stil. Mă culc devreme și mă trezesc de­vre­me, lucrez de dimineața până seara, studiez, așa am fost învățat și așa îmi place!

Amintiri sub zăpezi

- Vă rog să întârziem puțin în amintirile dvs. din copilărie, desprinse dintr-o lume ce pare, azi, ireală. Vă mai amintiți cum erau iernile de atunci?

- Până în 1931, când am plecat din București, îmi amintesc că iernile copilăriei erau cu zăpadă multă, care se păstra curată, imaculată, pentru că nu circulau atât de multe mașini, deși noi stăteam lângă Calea Victoriei, unde eu locuiesc și acum. Erau multe birje, care iarna erau înlocuite cu sănii trase de cai, acoperiți de muscali cu valtrapuri groase, ca să nu răcească, dar și cu zurgălăi la gât, care spărgeau monotonia zgomo­telor înfundate de omăt, într-un fel cu mult mai plăcut decât goarna răgușită, prin care claxonau șoferii automobilelor, apăsând pe o pară din cauciuc. Așa se circula pe Calea Victoriei și așa se păstra zăpada, spre bucuria noastră, a copiilor. Ne duceau părinții cu auto­mobilul în parcul Kiseleff și acolo ne dădeam cu să­niuțele și ne băteam cu bulgări de zăpadă, sub privirile lor vigilente, sau ale guvernantelor. Vă dați seama, ne în­tâlneam acolo numai cu copii din clasa noastră so­cială, pe când, când am ajuns la țară, ne-am jucat la un loc cu copiii țăranilor, fără deosebire. Acolo, iernile erau foarte grele. Dar peisajul se schimba spectaculos, era feeric. Atunci, ne urcam pe cai și porneam călare prin sat, ieșeam pe câmp, intram în pădure. Pădurea e magnifică atunci când e acoperită de zăpadă. Lumina din ea e cu totul specială, ca de pe alt tărâm. Și pădu­rea nu era tăcută, mută. Erau păsări care iernau la noi, ori animale mici, ieșite după hrană, care lăsau urme ciu­date în zăpada neatinsă. Ori patinam pe gârla în­ghețată, laolaltă cu toți copiii din sat, pentru că tata ne-a spus încă din prima zi la Stolnici să nu facem discriminare de niciun fel între noi și ceilalți, arătân­du-ne că în societatea modernă, toți oamenii sunt egali și au aceleași drepturi și aceleași posibilități de a se instrui.

- Ați scris o carte, "Gândirea magică", expli­când, din punctul de vedere al omului de știință, ne­voia de supranatural, de magic în viața noastră. V-ați întâlnit cu magia și-aievea, în anii copilăriei la țară?

- La Stolnici, erau toți țăranii alfabetizați, pentru că banul Bălăceanu fondase școala din sat încă de la sfârșitul secolului al optsprezecelea, la fel ca și bise­rica, tot ctitorie a familiei mele, la fel ca și dis­pen­sarul. Dar, chiar dacă erau școlarizați, țăranii trăiau în spiritul culturii lor tradiționale, păstraseră încăr­cătura magică a ritualurilor, chiar dacă nu mai știau bine ce înseamnă. (O cultură țărănească ce astăzi dis­pare, din păcate, în special din cauza intervenției de­gra­dante a presei scrise și audiovizuale care duce totul în de­ri­zoriu, spre spectacular.) Vedeam, de pil­dă, cum fetele care serveau în casă se ascundeau unele de celelalte atunci când își coseau modelele pentru iile cu care mergeau la biserică în ziua de Paști și cu care ieșeau apoi la joc, în sat. Și mi-au ră­mas în minte extraor­dinarele reprezentări ale cetelor de călușari, concen­trarea cu care feciorii jucau acest joc al lor magic, de tămăduire, roată, în sens invers acelor de ceasornic, cu steagul la mijloc, cu plantele magice legate la vârf (usturoi, odolean), dialogurile cu Mutul, posesorul unui falus de lemn, pentru fer­tilitate și sănătate. În perioada dintre Paști și Rusalii, când se performa acest obicei, feciorii care depuneau jurământul, într-un loc tainic, și nevăzuți de alt­ci­neva, se izolau, duceau o viață de abstinență și post, ieșeau pentru o perioadă din sistemul vieții sociale și rămâneau undeva în afara timpului și a spațiului satului. Un joc inițiatic, care există și la alte popoare ale Europei, în special pe unde au trecut celții, pentru că eu cred că este un ritual de sorginte celtică, un ritual de trecere al băieților în ceata feciorilor. Aceleași cete de feciori mergeau apoi la colindat, în timpul sărbătorilor Crăciunului, umblau cu Steaua, cu Vicleimul, un fel de teatru popular închi­puind naș­terea lui Iisus. Apoi, era un obicei al Caprei, un ritual de fertilitate, practicat în special în Ajunul Anului Nou, ca și Plugușorul. Toate acestea nu erau ținute doar pentru a fi reprezentate, ci aveau o funcție specifică, urătorii era primiți pentru că aduceau roadă bogată, belșug și bunăstare prin rostirea urărilor lor, și se respectau toate. Nu am participat la aceste obi­ce­iuri străvechi ale satului, dar am jucat în horă, aproa­­pe în fiecare duminică și la sărbători, și învă­țasem bine pașii fiecărui dans specific. Mai apoi, când a în­ceput războiul, mareșalul Antonescu a interzis ho­ra de duminică, spunând că nu se cade ca țăranii să dan­seze când soldații mor pe front. Atunci, hora se ținea în pădure, toată lumea știa, cel puțin cea din a doua zi de Paști trebuia respectată, când fetele care împlineau vârsta de măritiș erau scoase la joc, altfel ră­mâneau fete bătrâne. Era o distracție, dar o distracție ri­tua­li­zată, aș spune, cu rost și cu înțeles, în lumea sa­tu­lui de demult. Lucrurile văzute și înțelese în pro­funzimea lor acolo, în lumea satului, m-au ajutat mai apoi enorm în propria mea viață și chiar în profesia de medic, de antropolog și, din recunoștință și din dragoste față de rădăcinile mele străvechi, mi-am luat și numele de "Stolnici", alături de Bălăceanu. Au fost minunați anii petrecuți la Stolnici, mi-au lăsat amintiri neprețuite. Și acum merg cu plăcere acolo, deși nu mai am decât o moară, pe care am dat-o unui fin ca să-și țină zilele. Mi s-a restituit și o bucată de pădure, dar a trebuit să o vând, că o furau hoții. Casa au ars-o comu­niștii, cu tot cu bibliotecă și mobile vechi, așa cum v-am spus.

Punctul lui Dumnezeu

- Ați devenit medic, dar deschiderea dvs. spre cultura universală v-ar fi putut îndreptăți să vă doriți să fiți și altceva.

- Nu m-am gândit niciun moment să fac altceva. Am ales să urmez Medicina și m-a captivat profesorul Ionescu-Sisești, care m-a atras spre neurologie. Apoi, după ce am terminat facultatea, m-am specializat și în Geriatrie, pentru că am preluat ca director Institutul "Ana Aslan" de Gerontologie și Geriatrie, creând în premieră specialitatea de Geriatrie în România și o rețea de cabinete, de spitale, de medici specialiști, aceasta fiind una dintre contribuțiile mele la istoria medicinei românești. Pe mine m-au fascinat în special fenomenele care se petrec în planul mental și neu­ro­logic ale ființei umane. Neurologia e foarte telurică - rezolvă situații foarte evidente, ca paralizii, epilepsii, du­reri de cap. Partea cea mai interesantă e cea a fe­nomenelor care se petrec în planul mental, care țin de psihologie și psihiatrie. Mentalul este atât de com­plicat, încât, tot ce a putut să facă știința până acum a fost doar să-l descrie, dar nu și să-l explice pe de-a-ntre­gul. Nu înțelegem foarte bine ce se întâmplă în acest plan. Știința nu poate explica toate lucrurile acestea. Singura "teorie" care poate explica este cea spirituală, transcendentală. Creierul, cu toate for­mațiunile lui, la nivel macro și microcelular, nu re­prezintă decât o imensă interfață care permite spiri­tualității umane să se manifeste în lumea materială. E un model neacceptat de științele exacte, care nu pot să-și permită să umble cu noțiuni ca "supranaturalul". Eu cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un fel de "întrezărire" a lumii spirituale, pe care nu o putem cunoaște încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar o mică parte din capacitatea creierului nostru și, ca urmare, conștiința noastră este limitată. De aici și dorința omului de a-și extinde conștiința, ca să perceapă mai mult, mai intens, din ceea ce îl înconjoară, ca să aibă parte de noi senzații necunoscute. Dar eu nu sunt de acord cu această ex­tindere artificială, chi­mi­că, a conștiinței, prin folosirea de substanțe halucinogene, ci cred că ea tre­buie să vină dintr-un exercițiu spi­ritual intens.

- Ce ar trebui să facem în acest sens? Lumea se îndreaptă cu o viteză nebună către secularizare și către pierderea dimensiunii spirituale...

- Da, e adevărat, iată, în Cehia, un procent îngri­jorător de mare, 60 la sută din populație, se declară atei. Sunt foarte mulți și în Austria, care era o țară catolică foarte puternică. Bisericile lor rămân tot mai goale și devin săli de concerte sau muzee. Din fericire, la noi nu există acest pericol. România este o țară foarte reli­gioasă, la fel ca Polonia sau Malta. Chiar nunțiul papal din Ro­mânia îmi spunea cu bucurie, înaintea intrării noastre în Uniunea Europeană, că se aștepta ca noi să aducem o reîm­prospătare a con­ști­inței religioase și a ac­tivității spirituale în Europa, pentru că, altfel, spiri­tualitatea venea puternic și pe altă cale, pe cea isla­mică... Previziunile mele sunt optimiste în ceea ce privește păstrarea spiritualității bogate a poporului român, chiar dacă ortodoxia mai pierde teren pe undeva. Conștiința religioasă și spiri­tua­lă a fost tăria acestui popor și rezistența lui în isto­rie. Am credința că această conștiință nu va dispărea, ci, mai mult, ne va fi de și mai mare sprijin în viitor.

Un bucureștean modern

- Domnule Stolnici, dumneavoastră, un "boier contemporan", vă găsiți locul printre semeni?

- Da, mă consider un om al locului și al timpului meu. Țin la etichetă, mă îmbrac și mă port după "moda veche", ar spune unii, pentru evenimentele speciale, iubesc casa în care m-am născut și în care trăiesc, și iubesc Bucureștiul și îl port în suflet, așa cum era când l-am cunoscut eu, în copilăria mea. Dar îl iubesc și așa cum e acum, cu for­fota lumii contem­porane. Sunt un bucu­reștean modern, folosesc inter­netul ca să mă documentez, îmi trimit electronic co­res­pon­dența cu oamenii de știință din comu­nitatea internațională, aflu foarte repede ce se publică nou în domeniu, prin intermediul revistelor on-line, îmi redactez cărțile cu ajutorul programelor de computer, sunt la curent cu noile tehnici de comunicație, am i-phone și tabletă. Pentru mine, internetul a fost un aju­tor imens, pentru că la vârsta mea, ar fi fost greu să merg din bibliotecă în bibliotecă, așa cum făceam îna­inte de apariția acestei rețele, pentru o carte care-mi trebuia. Sigur, trebuie să ai discernământ, pentru că există foarte multe informații false care se dau pe internet și chiar unele lucruri agresive, distructive, cum sunt jocurile în rețea, care dau dependență, mai ales în rândul tinerilor, o pervertire gravă. Tot o per­ver­tire este și socializarea la adăpostul anonimatului, care substituie relațiile interumane reale și care permit vulgarizarea și agresivizarea limbajului de comu­nica­re în virtual, și materializarea unor intenții discutabile din punct de vedere moral. Este o formă de cultură, aceasta a internetului, care creează un alt tip de viață socială, ce nu mai are caracteristici umaniste, e chiar puțin cam dezumanizantă, și asta e un pericol foarte mare. Acestea sunt tendințele lumii actuale, manifeste și la noi, din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce toate mediile sunt conectate la internet și iată, însăși viața politică este influențată de internauți, pentru că prin in­termediul acestei rețele se pot mobiliza (și ma­nipula!) mase întregi de oameni, în numai câteva mi­nute, printr-un mecanism care este aproape antian­tropic, aș zice. În ceea ce mă privește, da, pot să spun că viața mea s-a schimbat, tocmai pentru că am ac­cep­tat schimbarea. Iată, așadar, îmi găsesc locul în lu­mea contemporană, nu numai prin intermediul teh­nicii moderne de comunicație, ci și prin legăturile cu stu­denții mei de la Universitatea Ecologică, unde predau, sau cu doctoranzii de la Institutul de Antro­po­logie, ale căror lucrări le conduc, de al căror entu­ziasm și tinerețe mă molipsesc și eu, găsind la ei, nu o dată, idei surprinzătoare, care merită dezvoltate și care îmi impun în continuare un ritm susținut de mun­că. O muncă susținută de pasiune, lu­cru care, vă spun cinstit, mă ține în viață.

"Totul pentru țară, nimic pentru noi"

- Suntem la începutul unui an nou, avem un nou președinte. Ce ar trebui să schimbăm ca să fim "la vremuri noi, oameni noi"?

- La conducerea statului se află aceeași clasă po­litică ce s-a format în ultimii 25 de ani, cu calitățile, dar și cu multele ei defecte. Între care și faptul că politicienii noștri au considerat, încă de la început, politica drept o profesiune și nu un sa­crificiu! Înainte, poli­tica era o răspundere pe care ți-o luai față de ale­gătorii tăi, o "pro­fesiune de onoare", și nu una în care, în urma exercitării sale, să aștepți o remu­nerație cât mai mare, dublată de nu știu câte avantaje, bașca ală­tu­rându-i un trafic de influență foarte "intens", "is­teric", chiar! De unde co­rupția aceasta mons­tru­­oasă a clasei poli­tice. A fost o op­tică cu totul diferită înainte, și dacă vă duceți la statuia lui Barbu Catargi sus, pe dealul Mi­tropoliei, veți citi pe soclul ei crezul său de po­litician: "Totul pentru țară, nimic pentru noi!" Înainte, ca să intre în politică, boierii vindeau câte o moșie ca să-și susțină campania electorală, să meargă prin sate și orașe ca să vorbească cu alegătorii, căci tele­viziune nu era și nici conceptul de rating. Sigur că a fost corupție și atunci la nivel politic, a existat corupție și în vremea Imperiului Roman, dar ca acum n-a fost niciodată, azi a devenit regulă generală. Iar asta e o mare eroare a clasei politice actuale. Și o mare povară pentru acele instituții ale statului, care vor trebui să o stârpească. Dacă ar fi fost mai educată, clasa politică ar fi putut să evite lucrul acesta. Iar fac­to­rul principal în formarea mentalităților este presa, și ea coruptă și aservită partinic, ori reprezen­tând inte­resele unor moguli. E o presă de scandal, care nu vede ca știre decât ceea ce este negativ, funcționând după prin­ci­piul pervers: "o știre bună nu este o știre"! Iar pos­turile mari de televiziune, cu impact la milioane de oameni, nu-și fac datoria și umblă numai după câș­tig. Așadar, avem de lichidat niște racile foarte mari, cum este corupția. Asta, în primul rând! În al doilea rând, ar trebui transformat pragmatismul acesta poli­ticianist într-o deschidere spre cultură, spre spiritua­litate, și mă bucur că noul președinte s-a de­clarat un adept al acestor două orientări, cel puțin în campania sa electorală. Rentabilitatea nu tre­bu­ie văzută numai în mărimea con­tului din bancă, ci și în dez­voltarea vieții culturale și spirituale, care nu se poate evalua în bani. Iar, din fericire, România are resurse la care să facă apel pentru această creștere, izvoare din care să se adape, și nu să le astupe și mai mult cu noroi și mâl. Sunt op­timist că lucrurile se vor așeza, și această tranziție monstru­oasă, în care valorile s-au dat complet peste cap, se va ter­mina curând.

- Ce vă bucură în mod special, la acest început de an, domnule academician?

- Mă bucură și îmi place la nebunie că lucrez! (Râde cu poftă și din toată inima, ca un copil care a găsit prilejul să vorbească despre jucăria pre­fe­rată!) La vârsta mea, am două servicii - director ono­rific al Institutului de Antro­po­logie al Academiei Ro­mâne "Francisc Rainer", și pro­fesor de antropologie fizică la Universitatea Eco­logică, Facultatea de Psihologie. O zi pe săptămână acord consultații, ca medic neu­ro­log, la o clinică privată. Conduc și o fundație de luptă împotriva dro­gurilor, CIADO. Sunt efor testamentar al Așeză­mintelor Brâncovenești (biserica "Domnița Bălașa"), pentru că soția mea, Elisabeta Maria Mos­cu, este descendentă a Brânco­venilor, ctitorii acestei biserici. Sunt președinte al familiarilor români ai Ordinului Suveran de Malta și al Societății Ateneul Român, dar și al altor "comitete și comiții". Am primit nume­roase premii, diplo­me și titluri pentru toată activitatea mea de pâ­nă acum. Studiez zilnic câteva ore bune, citesc și scriu la cărțile mele. Acum îmi scriu memoriile, în care voi da explicații pentru acuzațiile de colaborare cu Securitatea, ce mi s-au adus (am evitat să dau aceste explicații în presă, care ar fi exagerat totul și mai mult!). Mi-ar plăcea mult să călătoresc, aceasta a fost una dintre pasiunile vieții mele, am umblat mult prin toată Europa și prin aproape toată lumea. Dar acum nu mai pot face asta, pentru că iubita mea soție e bolnavă și nu poate merge, așa că stau cât de mult pot cu ea, aca­să. Avem un mariaj extraordinar și n-aș putea să o las singură acum. Avem și două mâțe... acum stau tolă­ni­te pe sofa și dorm, dar și pe ele le iubesc foarte tare! Iubesc tot ceea ce fac și cred că asta mă însuflețește în fiecare zi!