Decembrie era tăiat chiar prin mijlocul dimineții lui, de un soare viclean, rece ca un bisturiu. Cerul, decupat cu tot cu lună, dintr-o poveste nordică, era golit de nori și de sensuri, violent de albastru. Socotind și aerul tare, pe care mi l-am închipuit pe loc și curat, am prins încredere. "E o zi minunată pentru a lua urma lui Nichita", mi-am spus. După câteva zeci de minute de goană pe patru roți, prilej de reverie și de dulci aduceri aminte, m-am pomenit la porțile Ploieștiului, orașul decretat cândva republică și din țărâna căruia s-a ridicat și Nichita Stănescu.
Edenul copilăriei
O groapă culcușită în poala asfaltului crăpat mă trezește brutal la realitate. Ridic privirea prin parbriz, ușor intimidat de calmul și de prestanța cu care statuia lui Nichita mă mustră. "Unde alergi, omule? Și de ce?". Chiar, unde mă grăbesc? Chipul lui Nichita, prins în esențe dure, nepotrivite pentru blândețea care-i învăluia de obicei fruntea, primește în plin o rază de lumină și, copleșit, mormanul de bronz care imită trăsăturile artistului pare că se înclină într-o parte, acaparat de cea mai curată imagine a zilei: doi adolescenți se țin, sfioși, de mână. Printre jurăminte șoptite la urechea acoperită de cârlionți șateni, băiatul îi fură fetei un sărut ușor ca un fluture. Râd amândoi în același timp, nepăsători și liberi. Trădările nu le-au dat încă târcoale... Privesc în sus, spre statuia cu aripi, în loc de umeri... E începutul drumului meu spre intrarea lui Nichita în copilărie. O găsesc ușor... Dintr-o stradă principală, pe care se află și Liceul "I.L. Caragiale", școala unde a învățat autorul "Elegiilor", virez la dreapta, pe Transilvaniei, lăsând în urmă orice tumult. De aici înainte, măsurat și cântărit cu talpa goală, de copil, începe universul "îngerului blond". Se înaintează pe o străduță flancată de case vechi, care au supraviețuit comunismului, mândre să poarte pe stâlpii din fața porților plăcuțe cu adresa exactă a familiei Stănescu. Așadar, micul Eden al copilăriei lui Nichita e indicat astăzi prin săgeți și tăblițe. Mai mult, ulicioara pe care pășim pentru a ajunge la casa memorială poartă numele poetului, semn de adâncă prețuire, săpat tot într-o tăbliță, suspendată deasupra băltoacelor ocolite tacticos de o coloană de pisici.
O poartă micuță și un gard puțin înalt au constituit universul lui Ninișor, cum era alintat de tatăl său, Nicolae, și de mama sa, Tatiana. Depășită această graniță, pășim în curte, unde ne întâmpină un nou bust, mai prietenos... Toate aceste statui îmi dau impresia că surpă identitatea tainică a poetului, îi contaminează, cumva, amintirea, și totul devine dintr-o dată prea protocolar, prea rece, prea departe de oameni... Spre bucuria mea și spre lauda celor care chivernisesc moștenirea lăsată de familia Stănescu, curtea și casa în care Nichita a deschis ochii au rămas calde, primitoare, simple. În grădiniță, plantele și arborii sunt vii, iar cei mai bătrâni și mai noduroși, deși dezgoliți, păstrează un aer maiestuos. Sunt pomii îmbrățișați de Nichita, cărora li s-a confesat prima oară: "Sunt un copil necrescut și, după ce că sunt mic, mai fac și nazuri la mâncare". Acest secret s-a destrămat întâi aici, în curtea casei din apropierea vechii piețe sârbești, acolo unde Nini a descoperit, la vârsta de patru ani, că este îmbrăcat din cap până-n picioare în fetiță. "Mamă, ce oftică! Veniseră patru copilițe la noi în vizită și, din joc în joc, am descoperit că și eu, și ele, suntem îmbrăcați la fel! S-a lăsat cu scandal mare, iar de atunci, n-am mai pus pe mine nicio haină de fată. Mama și tata merseseră prea departe cu dorința lor ca primul născut să nu fie băiat". Confesiunea poetului, șoptită printre ramurile golașe ale copacilor, o auzi doar dacă ai ureche să asculți și inimă să înțelegi. Pentru toți ceilalți, există un ghid.
Ursulețul melancolic
Am trecut pragul căsuței. Pianul, la care Nini lua lecții alături de surorile lui, Mariana și Cristina (înfiată), doar ce-a înghițit ultimele note. Printre șicanele aruncate de fete, Nini trece nepăsător, cu ochii lipiți de bolta cuvintelor. Mă ghemuiesc în umbra lui, doar-doar voi fi părtaș la primul jurământ de iubire. Am șanse mari, pentru că el se îndrăgostește aproape în fiecare lună de primăvară, când pomii își scutură florile. Dar și iarna, când viața se mută iar înăuntrul nostru. Și vara, și toamna, se îndrăgostește Nini, iar mama Tatiana se alintă, aproape fericită: "Nu știu ce-o să facem cu băiatul ăsta! E mai sensibil decât o fată"! Din pândă-n pândă, ajung în camera lui "Ninișor". Ceva e în neregulă. Totul lucește de curățenie, iar lucrurile sunt aliniate ca într-un mausoleu. Aici mă implic mai greu emoțional, mai ales că un ursuleț așezat în capul patului, cu capul răsturnat pe pieptul de pluș, pare însăși definiția melancoliei. Fug să-mi trag sufletul și las în urma mea mașina de scris a lui Nichita, soba în firida căreia motanul nu se mai încolăcește de mult și un morman de diplome, premii, monede... Alerg în umbra lui, în urma pașilor lui... L-am pierdut?
Un elev modest
În drum spre școală, spre liceu, Nichita s-a oprit într-o zi la gardul vecin. Și-a pus coatele pe uluci și-i îngână unei fetișcane cu părul ca tăciunele: "Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ Și ți-aș săruta talpa piciorului,/nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/de teamă să nu-mi strivești sărutul?...". Copila râde molipsitor, închide ochii, se răsfață, dar când îi deschide, prințul cu coamă blondă nu mai e lângă gard... Nu s-a pierdut însă nimic, totul s-a transformat în amintire. Dovadă e chiar ființa mea care, în miez de decembrie, umblă fericită după cuvinte verzi pe pereți. Dar sunt cuvinte de dragoste. Uitați cum le folosește: "Îmi învățasem cuvintele să iubească,/le arătam inimași nu mă lăsam până când silabele lor/nu începeau să bată".
Amețit de lirism, l-am pierdut din vedere, dar uite-l din nou, pe alt gard, aproape de Liceul "Sfinții Petru și Pavel". Sare, expert, peste îngrăditură, peste o oră de curs plictisitoare, peste mai multe dogme, dar și peste mai multe generații. "M-a preocupat, la un moment dat, geometria... Cum n-am fost încurajat, am renunțat... Totuși, cuvintele mele, nu toate, e adevărat, păstrează rezonanțe matematice". Mărturisirea lui Nichita este răstălmăcită de un dascăl: "Să știți că n-a avut note extraordinare, n-a excelat, adică... Stați să vă arăt catalogul... Uitați: 7, 8, 9, 6.... El n-a fost interesat de cifre, ci de cuvinte". Ies din sala de clasă unde Nichita, adolescent, visa atunci să ordoneze munți de cuvinte în rime potrivite sau albe... A zburat înaintea timpului și, din două bătăi de aripi, era deja în București, înscris la Filologie, la Litere (sau literele înscrise la el, nu-mi mai dau seama). Mă derutează, în liceul unde a studiat poetul, o clădire cu geamuri înalte, faptul că văd tablouri cu Nichita pe pereți, așezat între clasici. Călătoria abia a început...
CONSTANTIN ENCIU: "Era modest, liniștit, visător"
- La 95 de ani și șase luni, Constantin Enciu, profesorul de limba română al lui Nichita Stănescu, rememorează momente din viața de adolescent a poetului -
"Nichita nu obosea să-și creeze mereu propria lume"
Să ai ocazia să asculți povestea nefardată a unui crâmpei din existența celui care a fost Nichita Stănescu, la 31 de ani de la dispariția sa, este, desigur, un privilegiu. Ultimul dascăl în viață al marelui Nichita, profesorul Constantin Enciu, are ce oferi... Un om aflat la senectutea vieții, pe care l-am îndrăgit imediat cum mi-a deschis ușa apartamentului său din Ploiești... Nu și-a pierdut gesturile mari, de magister... Are încă tendința să dicteze, iar luminițele din ochii ageri incendiază, scurt, amintirile.
- Domnule profesor, nu mă pot abține să nu vă adresez o întrebare personală... Cum reușiți să vă mențineți atât de tânăr, în ciuda vârstei pe care o aveți?
- De câteva luni bune, am împlinit 95 de ani și mă simt excelent. Secretul e simplu: am făcut totul cu măsură. Am băut și am mâncat cu măsură, n-am pierdut nicio noapte în toată viața mea... Ba chiar am și iubit cu măsură (râde). Și, uite, sunt încă verde...
- V-ați făcut din predarea limbii și literaturii române un crez. I-ați avut ca elevi pe poetul Nichita Stănescu, pe actorul Toma Caragiu, pe criticul literar Eugen Simion... Dar cine este, de fapt, profesorul Constantin Enciu?
- Sunt de loc din Brăila, acolo m-am născut și am crescut. Am terminat cursurile Liceului "Nicolae Bălcescu" din orașul natal, apoi, în 1938, m-am înscris la Facultatea de Litere din București. Am fost elevul unor profesori precum Alexandru Rosetti, Nicolae Iorga sau Dimitrie Caracostea. În 1943, după absolvire, am ocupat locul trei pe țară la examenul de capacitate, dar n-am putut obține o catedră în Capitală. Așa am ajuns la Ploiești, am ales acest oraș pentru a fi mai aproape de București. Nu de alta, dar îmi urmam doctoratul, cu lucrarea "Neologismele în creația lui Caragiale"... Îl aveam ca îndrumător pe marele lingvist Alexandru Rosetti. Din păcate, când mai aveam atât de puțin să termin tema aleasă, vremurile s-au răsturnat peste mine, peste români, în general... La Ploiești am ajuns în toamna lui 1945. Țin minte că m-au frapat efectele bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial. Gara de Sud era făcută praf, la fel și bulevardul. Aiurit, am luat o birjă, pentru a ajunge cât mai repede la liceu. Vizitiul m-a întrebat, când am ajuns la destinație, ce caută un tânăr ca mine la școală... I-am răspuns că urma să predau limba română și limba latină... Apoi am vrut să plătesc... Când a auzit că sunt profesor, mi-a răspuns cu un mormăit: "Nu vă costă nimic, să aveți noroc!".
- Care sunt cele mai vii amintiri de atunci?
- Cele mai îndrăgite ore erau cele pe care le petreceam la Cercul Literar, cu elevii Liceului "Sfinții Petru și Pavel", care la puțin timp s-a numit, după modelul sovietic, Liceul Teoretic numărul 1. Trecuse timpul sfinților! Abia în 1952, la inițiativa elevilor, unitatea de învățământ unde predam a luat numele lui I. L. Caragiale... Întorcându-ne la Cercul Literar, ajungem, astfel, la Nichita Stănescu... Se lăsase și el antrenat în magia acelor reuniuni. Le vorbeam copiilor despre simbolism, impresionism, romantism, clasicism... Le dădeam teme... Aduceam de acasă patefonul personal și le puneam muzică clasică, dar alegeam arii care se potriveau cu autorul sau curentul literar aflat în dezbatere. Unii elevi veneau cu creații proprii, beletristice sau plastice, picturi, desene, gravuri... La finalul unor astfel de ore, Nichita s-a luat după mine și m-a abordat timid: "Pentru Cercul următor, pot pregăti George Topârceanu?". I-am zâmbit, încuviințând. Nichita era interesat de satira și de umorul versurilor... Era înnebunit după sarcasmul lui Topârceanu, despre care credea că ascunde sensuri mult mai adânci... Oricum, la următoarea întâlnire, a prezentat lucrarea. Țin minte că a fost un succes.
- Cum era elevul Nichita Stănescu?
- Clasa lui se afla la parter și el stătea în ultima bancă, pe rândul din mijloc. Ori de câte ori îl ascultam, răspundea calm, fără să se precipite. Nichita era modest, liniștit, visător... În pauze, ce mai vânzoleală! Iar el adora glumele cu colegii! Să știți că Nichita nu obosea să-și creeze mereu propria lume. Am observat acest lucru și când era elev, dar și mai târziu, când ne revedeam, profesori și elevi, la întâlnirile stabilite la intervale de cinci ani. Odată-l vedeai înconjurat de câțiva oameni, "oamenii lui"... Cu ei discuta, cu ei glumea, în preajma lor își schimba deciziile, de la o oră la alta. A simțit, probabil, nevoia să se miște într-un univers personal, cu reguli impuse de el și respectate de alții... I-a plăcut, cred, să-și impună dorințele... Avea un șarm care nu l-a trădat niciodată.
- Roiau fetele în jurul lui?
- La liceu cred că era mai degrabă timid. Oricum, studia la o școală de băieți. Nu existau clase mixte pe atunci. Singurul loc unde veneau și fete era tot Cercul Literar. Acolo se amestecau. Oricum, l-am avut ca elev, ne-am întâlnit de multe ori și ulterior, când devenise celebru... Modestia a rămas însă principala sa caracteristică. În cartea mea "Dascăl... de dascăli", apărută în 2010, amintesc un episod relevant. Era în 1977, ne revedeam după 25 de ani de la absolvirea liceului, iar unul dintre colegii lui de generație, Mircea Gociman, a propus ca promoția lor să ia numele poetului. Nichita Stănescu s-a ridicat și a spus: "Am fost cam mediocru în liceu... Mai târziu, însă, ros de chinul profesorilor mei de română, unde nu am avut note prea bune, am realizat faptul că gândirea poate fi scrisă... Nu mi-a mai ieșit revelația asta din cap până acum, când sper să mai prind și o altă revelație... Cât despre faptul că prietenul meu, Gociman, a propus acel sentimentalism, cum să se numească o generație, eu cred că ea nu are nevoie de numele vreunuia, în mod special...".
- O întrebare grea: dvs. unde îl situați pe Nichita, ca poet?
- Nu vreau să fac comparații cu alți mari poeți români, dar Nichita Stănescu este, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii contemporane. Nu se poate stabili o linie conducătoare în creația lui. A scris diferențiat, de la o etapă la alta a vieții. A murit prematur și totuși a lăsat moștenire o operă considerabilă.
- Pare ciudat să vorbiți la trecut despre un fost elev de-al dumneavoastră...
- M-am obișnuit. Eu sunt omul care trage de sfoară ori de câte ori este dezvelit vreun bust de-al lui Nichita. Că se întâmplă pe undeva pe la țară sau la oraș, eu sunt prezent. Am fost întotdeauna lângă el. Și voi mai fi. Cât oi mai fi și eu...
Pagini realizate de FLORIAN SAIU