VASILE S. DÂNCU - "Mi-e dor de mirosul zăpezii"

Dacă pasiunea pentru statistică și jurnalism nu l-ar fi furat cu totul și nu l-ar fi dus la cârma unuia dintre cele mai mari institute de cercetare din țară, poate că Vasile Dâncu ar fi rămas doar poet. Avea toate datele de partea lui: o copilărie fabuloasă, petrecută pe-un vârf de deal, o bibliotecă cât toată casa, inteligență și, mai ales, puterea de a visa, de a străbate cu gândul până de­parte, în zări. Destinul a vrut însă altfel. A vrut ca fiul de țăran născut în Runcul Salvei să fie, timp de șapte ani, poli­tician, pe rând, senator și ministru. Un profe­sio­nist al meseriei și un dascăl universitar foar­te iubit de studenți, care a supraviețuit în politi­că fără să-și trădeze bunul simț, sensibilita­tea și dragostea pentru poeți.

Drumul grănicerilor

- Destinele împli­nite încep, uneori, de la visele din copilărie. La ce visați atunci când erați copil?

- Cred că visam să plec în lume, pe urmele strămoșilor mei transil­văneni, care au bătut Europa, în armata îm­pă­ratului. Au fost șapte generații de grăniceri în neamul nostru: străbu­nicul s-a bătut cu Na­poleon la Arcole, iar bu­nicul a ajuns în al doilea război mondial, până în Danemarca. Poveștile lor au stimulat într-un fel pofta mea de aventură. Acum câțiva ani, când am ajuns europarlamentar la Bruxelles, mi-am dat seama că, fără să vreau, refă­cusem drumul bunicului. Eram la doar câțiva kilo­metri de locul unui fost lagăr în care el stătuse aproa­pe doi ani de zile, într-un soi de prizonierat.

- Locul în care v-ați născut, Runcul Salvei, a de­venit azi un soi de legendă, un sat pierdut la poalele Țibleșului, în care aproape toți țăranii citesc...

- E adevărat că e o localitate în care s-au născut foarte mulți poeți și în care foarte mulți oameni citesc. A fost mai ales influența tatălui meu, fiindcă mulți au trecut prin îndrumările lui, au împrumutat cărți din biblioteca noastră. Duminica, fiindcă numai atunci se opreau din muncit, veneau și făceau adevărate ce­nacluri cu tata. Mă trezeam în forfota oamenilor sosiți să le scrie tata cereri, întâmpinări pentru tribunal, să împrumute cărți, să li se repare câte ceva, fiindcă tata era și bun electronist. Tata a fost și este un adevărat avocat al satului, un intelectual în sensul clasic al termenului, care a știut să coaguleze comunitatea în jurul lui. Așa s-a născut o întreagă pleiadă de poeți. Cred că, într-un fel sau altul, toți încercam să-l co­piem. La 14 ani, am plecat din paradisul ăla, am fu­git de modelul tatălui, ajutat chiar de el. Nu voia să mă obișnuiesc cu viața la sat, iar mie începuse să-mi placă. Îmi amintesc că voiam să-mi facă și mie o coa­să a mea, să-mi pot demonstra și eu bărbăția, că aveam deja 12, 13 ani. Dar tata mi-a zis să-mi iau gândul, că n-am nevoie, eu o să plec departe, să învăț carte.

- Purta în el părintele dvs. ceva din ambiția ve­chilor ardeleni ca fiii lor să ajungă domni la oraș?

- Românii din Ardeal s-au bătut de generații să-și trimită reprezentanți la oraș. Erau o națiune tolerată și au luptat să-și impună o societate civilă, o con­ducere politică, au luptat ca religia să le fie acceptată. Între cele două războaie, ca să-și trimită copiii la școală, sătenii din Runc vindeau câte-un pâmânt sau plecau să lucreze undeva mai departe. Nu se gândeau la beneficiul imediat, ci la beneficiul pe termen lung al comunității. Liceul din Năsăud pe care l-am absolvit eu, înființat în 1864, a dat României vreo 30 de academicieni. Era și o formă de națio­na­lism, dar înțeleasă alt­fel, nu la modul patri­otard. Pentru ardeleni, a-ți iubi țara e un lucru care nu se poate des­prinde de iubirea de părinți sau de iu­bi­rea de comunitate. E ceva fundamental, adânc înrădăcinat în inima oamenilor, nu un dis­curs de suprafață.

Lecțiile bunicului

- În tot ceea ce ați făcut, s-a simțit mereu preocuparea pentru bun simț, moralitate și corectitudine. E tot o "moștenire" de familie?

- Pentru comunitatea din care făceam parte, moralitatea era esențială: să fii om cu ceilalți, să te porți cu ei așa cum se așteaptă de la tine. Înainte de a muri, bunicul ne-a chemat pe toți acasă. Avea deja 86 de ani, nu era bolnav, nu dădea niciun semn că s-ar duce, dar ne-a dat fiecăruia câte o audiență privată. Mie mi-a spus "tatăl tău e mai poet, dar tu o să mergi în lume pe urmele mele, tu o să ai grijă de familia noastră în continuare, tu o să fii cel care duce numele mai departe. Am două indicații pentru tine: să nu joci niciodată jocuri de noroc, că ești pătimaș ca mine și o să pierzi, și să-ți păstrezi întotdeauna cuvântul dat, fiindcă asta e ceea ce ne-a ținut pe noi de șapte generații în fruntea satului." N-o să le uit niciodată. A doua zi era o zi de primăvară superbă, adia vântul și se scuturau în aer copacii înfloriți. Bunicul și-a luat o bască, și-a pus-o sub cap, s-a întins sub un cireș și a murit.

- Ce imagine impresionantă! V-ați ținut de cuvânt în fața bunicului?

- Cred că da. Nici nu-mi plac jocurile de noroc. Cred că norocul este altceva, cred că norocul e până la urmă o aglomerare de fapte bune, o construcție a karmei, care la un moment dat te răsplătește.

- Cu un asemenea tată și asemenea strămoși, presiunea de a reuși în viață trebuie să fie destul de mare.

- De la ei am învățat, în primul rând, valoarea muncii. La Runc, copiii munceau de mici la grădină, la animale, la pădure. Fără munca pe care o fac zi de zi, care uneori e chinuitoare și strict cantitativă, nu mi-aș permite să exist ca om liber. Prima bunăstare la care am visat a fost să pot să-mi cumpăr în orice clipă orice carte mi-aș dori. Apoi, mi-am dorit să pot călători oriunde și oricând. Sunt două vise pe care mi le-am îndeplinit muncind și, din punctul ăsta de vedere, sunt foarte fericit. În al doilea rând, am învățat de la sătenii mei că trebuie să știi să faci foarte multe lucruri, ca să poți trăi liniștit și să nu-ți fie frică de existență. Țăranii din Runc își construiau totul cu mâna lor, casele, gardurile, butoaiele. Știau și bărbații să facă mâncare, știau să-și fiarbă singuri țuica, știau să cânte, să povestească și să danseze.

- Dvs. ce talente ascundeți, dincolo de cele de sociolog, jurnalist și om politic?

- Ascund în mine un sportiv frustrat. Am visat să fiu fotbalist, cred că joc bine fotbal. Dar știu să și cânt foarte bine. Ce dor îmi e de "Nu-i lumină nicări", nu l-am mai cântat de vreo zece ani! Sunt și un bun cititor de poezie, dar nu cred că sunt și un bun poet. M-am îndepărtat de sufletul copilăriei și n-aș putea fi decât un poet postmodern, cam intelectualist și de­tașat, și asta nu mă încântă, știu că poezia e altceva. În mare, aș zice că sunt un om practic. Aș pu­tea să mă descurc și singur, doar că acum sunt în­con­jurat de oa­meni, sunt în jur de 300 de tineri cu care lucrez la IRES, institutul de evaluare pe care îl conduc, și mă degrevează de multe, ca să mă pot concentra pe un singur proiect. Ei cred că ăsta e un lucru bun. Eu nu-s așa sigur...

- Mai știți să cosiți iarba?

- Sigur că știu, nu se uită așa de ușor. Ultima dată am participat la o zi de coasă prin 1990, încer­cam să ajut un vecin al socrilor mei și eram uluit de faptul că n-avea coasa ascuțită. La noi, coasa e instrument sacru, păstrat cu grijă, coasa trebuie să taie perfect, femeile nici n-au voie să pună mâna pe ea. Iar cositul era un soi de rit de trecere, intrai în rândul bărbaților, cu care trebuia să mergi în ritm. De la bătrânii satului am învățat o lecție foarte importantă, că la coasă, ca și în viață, nu trebuie să pleci cu forța, hotărât să dovedești brazde largi, ci trebuie să iei brazda cât poți duce, să faci totul din cumpătare și din inteligență, ca să nu te epuizezi.

"Scula asta are mare căutare,/ niciodată golul n-a sunat mai tare."

- Într-o zi, din lumea asta frumoasă și ordonată a satului năsăudean, ați aterizat tocmai în devăl­mă­șia din Guvern. Ce nevoie aveați de viața politică?

- N-am visat să fac politică niciodată. Eram pro­fesor la Jurnalism și la Sociologie, la Cluj, eram foarte iubit de studenți, începusem să fac studii naționale cu institutul meu de statistică de atunci, "Metro Media Transilvania" și, deși mai avusesem invitații să intru în politică, le refuzasem. În 2000, însă, Adrian Năstase, care e un foarte fin psiholog și știa că noi, ardelenii, suntem orgolioși, ne-a stimulat vanitatea. Noi criticaserăm politicienii, guvernele, parlamentele. Și atunci el a venit la Cluj și ne-a spus "bine, sunteți voi deștepți și știți cum se face, dar de ce nu veniți acolo, să vedeți cum se joacă jocul în iarbă? Că din tribune e ușor să dai sfaturi." Ne-a convins, pe mine, pe Ioan Rus, prieten cu mine, și pe Vasile Pușcaș, ceea ce s-a numit mai târziu "aripa de Cluj" a PSD-ului, spunându-ne că încearcă să ducă România spre Europa. Am venit cu promisiunea că o să-mi fac meseria, fără să mă implic în politică, dar până la urmă m-am trezit membru de partid. Sigur că nu puteai rezista fără asta! Dar am învățat foarte multe din experiența mea în politică. Ceea ce știu despre lume s-a schimbat. Și cred că am reușit să fac și o serie de lucruri bune, care azi sunt apreciate, chiar dacă lumea a uitat că le-am făcut eu: am avut o con­tribuție importantă la obținerea vizelor de călătorie ale României, am făcut strategia de comunicare pentru NATO și UE, apreciată la Bruxelles, am făcut legea liberului acces la informații, unde am lucrat foarte bine cu Mona Muscă, legea petițiilor, legi importante care au transparentizat politica.

- Erați, totuși, parte din partidul cel mai acuzat de corupție. Nu v-a fost niciodată jenă?

- Timp de 7 ani, cât am stat în politică, au fost multe scandaluri. În 2008 însă, mi-am dat demisia din toate funcțiile de partid, iar în 2010 am renunțat și la calitatea de membru. Acum nu mai am nicio legătură cu PSD-ul, dar sunt un intelectual de stânga și-mi asum asta. N-am făcut din demisia mea un caz public, ca să nu-mi jenez colegii. Mi s-a sugerat atunci că n-ar fi elegant să anunț că plec tocmai când vine alt­cineva la conducere. Am rămas însă prieten cu câțiva oameni și, deși mi s-a mai propus să mă întorc în guvern, am refuzat, pentru că politica mi-a adus câteva lucruri de care nu aveam nevoie. M-a înre­gimentat într-o echipă de oameni care nu semănau cu mine, cărora le lipsea simțul etic. Și m-a făcut să încep să nu mai am încredere în oameni. Când am vă­zut că partidul începe să locuiască în mine, am hotărât să plec.

- Cum se vede România de sus, din scaunul politicienilor?

- Un personaj important al politicii românești mi-a spus odată: "Dacă te urci pe acoperișul Ro­mâ­niei, vezi numai gunoaie." Așa e! De sus, vezi numai partea urâtă, vezi corupția, inegalitatea, rămânerea în urmă. Se ascunde însă viața adevărată, pentru că te izbești la tot pasul de oameni care încearcă să te izoleze. Aveam 38 de ani când am fost numit ministru în Guvernul Năstase și-mi amintesc cum, imediat ce am intrat, unii au sărit să-mi ia haina, alții au sărit să-mi care geanta. Apoi, la birou, toată lumea voia să-mi facă revista presei. Dar eu eram jurnalist, lucrasem și-n tipografie, aveam nevoia viscerală să simt mirosul cernelii tipografice dimineața, când îmi beau cafeaua. E o armată întreagă de oameni care se interpun între viața reală și oamenii politici și-i țin departe de tot ce se întâmplă în țară.

- Ar fi putut să vă fure și pe dvs. toate me­ca­nismele astea ale puterii. Cum ați rezistat?

- Mă forțam să iau câte o gură de reali­tate, din când în când, ca să pot rămâne cu pi­cioa­rele pe pă­mânt. Duminica, îmi lu­am pe cap un fes, îmi pu­neam o că­mașă în ca­rouri și o geacă de piele - fiindcă îmi place să umblu-n blugi și marea mea frus­trare e că, atâta timp cât am făcut politică, a trebuit să mă îmbrac la costum și cravată - și mă plim­bam câte o zi întreagă cu metroul și autobuzul, intram și mâncam în crâșme în care n-aș fi intrat niciodată.

- Până la urmă, visul tatălui de a-și vedea copilul realizat la oraș s-a împlinit. Ați cunoscut și gloria politică. Ce e dincolo de fardul ei?

- Nimic, e un gol imens, e foarte mult praf. E ca și cum te-ai duce în spatele scenei și ai vedea din ce se compune decorul, scheletul care susține butaforia. Dacă ai curiozitatea să te duci în clădire imediat după ce pleacă un guvern, ai exact măsura dezastrului și a lipsei de umanitate: dulapurile sunt goale, toate urmele sunt șterse, ușile sunt deschise, e un gol enorm, care pune stăpânire și pe oameni. Are Arghezi, în "Inscripție pe-o tobă", un vers care ar putea fi o bună metaforă pentru politică: "Scula asta are mare că­utare,/ niciodată golul n-a sunat mai tare." În spa­tele fardului, e numai tristețe, sunt relații inautentice. Toți cei care trec prin politică își falsifică existența, fac un compromis cu ei înșiși, care lasă urme adânci. Nu există succes în politică, orice ar scrie cărțile de istorie. După bătălie, rămân numai morți sau răniți.

- Familia a resimțit implicarea dvs. în viața politică? Știu că sunteți căsătorit și aveți doi copii.

- Familia a suferit, în primul rând pentru că nu am fost acasă. Fiul meu, care tocmai se născuse, a crescut cu un tată care, uneori, lua seara avionul spre Cluj numai ca să-l vadă dormind, iar dimineața la 6 zbura înapoi la București. Fiica mea era adolescentă în anii ăia, mi-a reproșat atunci că nu am fost un tată prea grozav, că ar fi trebuit să fiu acolo. Soția mea, din fericire o fire foarte liniștită, a dobândit de atunci un obicei: să nu se mai uite la știri. Vedea ce se spune despre mine, știa că nu e adevărat și era greu de suportat. Copiii mei sunt mari a­cum, fiica mea are 27 de ani, iar bă­iatul 14. Când am ieșit din politică, a fost cu atât mai mare bucu­ria lor că am fost salvat.

- Tatăl dvs. s-a bucurat sau s-a în­tristat?

- Tata a fost foar­te îngrijorat pen­­tru mine tot timpul cât am făcut po­litică. Nu i-a plă­cut că am plecat de la Universitate, spu­nea că a fi dascăl uni­ver­sitar e cel mai înalt stadiu pe care îl poate obține un om. S-a mai liniștit când l-am asigurat că pot să mă întorc oricând și mi-a zis "sper să te întorci cu coada între pi­cioa­re" (râde), iar când i-am spus că am renunțat la politică, mi-a mărturisit că s-a liniștit și acum o să trăiască mai mult.

- N-ați simțit ieșirea din politică ca pe-un eșec al unui proiect?

- Nu, am simțit-o ca pe-o eliberare. De două ori în viață am simțit că mi se taie res­pirația de câtă libertate simt. Pri­ma dată, după ce m-am eli­berat din armată. E­ram în tren în Gara de Nord, îmi luasem o ra­niță de versuri de la li­bră­ria Car­tea Ro­mâ­nească, și am avut brusc sen­timentul cosmic de libertate, sim­țeam cum com­partimentul de tren se mărește și devi­ne cât o lume. A doua oară a fost când mi-am dat de­misia din funcțiile de partid. Eram la Bruxelles în sea­ra în care am trimis comunicatul. Am simțit, din­tr-odată, că revin la vârsta mea de dinainte. În seara aia, pentru prima oară după 15 ani, am scris o poezie. M-am plimbat câteva ore prin centrul Bru­xelles-ului și apoi am invitat câțiva prieteni și am făcut un chef până dimineața.

Acasă, în mirosul zăpezii

- Azi, institutul de statistică pe care îl conduceți vă obligă să faceți săptămânal naveta București-Cluj. N-ar fi fost mai simplu să vă mutați și familia în Capitală?

- Am vrut la un moment dat să-mi aduc și familia aici, la Bucu­rești. Am avut noroc cu înțelepciunea soției me­le, care a simțit repede că aici nu e un loc de tră­it, nu e un oraș care pul­sează în ritmul ini­milor noastre. Nu am putea avea nici tihna, nici pri­etenii de la Cluj, nici o școală așa cum ne dorim noi pentru copiii noș­tri. Și apoi, cred foar­te tare într-o confi­gu­rație cos­mi­că care te potențează în locul în care te-ai năs­cut, în lo­cul în care ai fost cel mai fericit.

- Ne-am întâlnit pen­tru interviu exact la mijlocul iernii. Vă e dor de zăpezile de altădată ale copilăriei?

- Mi-e dor mai ales de mirosul zăpezii. Sunt atâtea mirosuri pe care cei care s-au născut la oraș nu știu să le recu­noască. De pildă, miro­sul de ploaie, mirosul de arșiță sau mirosul de ciuperci, pe care îl simt chiar de la dis­tanță. Îmi plăcea iarna în copilărie, chiar dacă trebuia să merg la școală câte 3 km pe jos, prin niște nămeți uriași, pentru că iernile erau mult mai aprige ca acum. Aveam, pe atunci, câteva obsesii. Una era să reușesc să-mi prind umbra: să mă arunc în zăpada ne­începută, exact peste umbra mea, și să-mi las am­pren­ta perfectă a trupului meu de copil în zăpadă. N-am reușit niciodată, fiindcă greutatea corpului nu-i egală, cum n-am reușit nici să găsesc un aparat de foto­gra­fiat atât de performant încât să fotografieze perfect splendoarea fulgilor de zăpadă.

- Cum e Runcul sub ninsoare? Vă mai întoar­ceți de sărbători acasă?

- Merg și acasă, la Runc, dar nu-mi mai leg ritua­lul sărbătorilor de locul acela. Sunt conștient că nu voi mai putea trăi niciodată emoția din copilărie, satul s-a schimbat, obiceiurile la fel. În schimb, îmi place să stau cu familia, cu copiii, fără niciun alt gând la profesie. Sper să ningă, mă deprimă goliciunea iernii, copacii fără frunze, fără zăpadă. Când ninge, și gândurile mi se așază altfel, și emoțiile sunt altele. Eu aud ninsoarea, nimeni nu mă crede, am un instinct al zăpezii, o simt cum se așază pe casă și fără să merg la fereastră. În rest, de sărbători îmi place să scriu și să citesc, să hoinăresc prin bibliotecă și să scot la în­tâmplare câte-un volum de versuri pe care nu m-am mai uitat de mult. Visez de ani de zile să scriu cel mai frumos vers despre iarnă. Tot scriu și n-o să reușesc ni­cio­dată. Dar nu mă pot opri să încerc. Oricum, iarna e singura dată când îmi aduc aminte că sunt poet.