Nu este momentul acum să vorbesc despre scrierile lui Sorin Preda. Istoriile literare însă nu-l vor putea ocoli, pentru că prozele, eseurile şi reportajele sale dovedesc înzestrarea şi seriozitatea cu care se apropia de masa de scris. "Dom' Profesor", cum îi spuneam între noi, prietenii şi colegii lui, îmbina iscusit seriozitatea şi distincţia cu ironia şi autoironia hâtră, mucalită şi isteaţă. De la înălţimea catedrei sale de cuvinte, ne privea de multe ori, cu îngăduinţa dascălului înţelegător faţă de zburdălnicia unor alumni prea zvăpăiaţi.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Sorin Preda la timpul trecut. Sorin a fost un om bun, un prieten care a avut vocaţia păcii, a înţelegerii între semeni, dincolo de orice asperităţi şi deosebiri. Ştia să se împace cu cei aflaţi mai departe sau mai aproape de el, pentru că încerca mereu şi neabătut să se împace cu sine şi cu Dumnezeu.
Văzându-l întins printre flori, mi-au venit în minte multe întâmplări din anii care-au trecut împreună peste noi. Îl revăd tânăr, într-un grup de scriitori pe care Sânziana Pop i-a găzduit câteva zile în raiul unui sat de munte. Îmi amintesc apoi un drum de ţară, prin mijlocul unui lan galben-roşiatic de secară coaptă, undeva în Transilvania, când încerca să definească adevărata prietenie. Îl revăd uluit şi surprins, la o mânăstire din Sălaj, când a fost înconjurat de un roi de fluturi albi, ieşiţi din biserica de lemn, în momentul în care stareţul ne-a deschis uşa veche, deşi afară era iarnă şi nămeţii de-abia ne-au lăsat să ajungem acolo. Mi-l amintesc la şedinţele de redacţie, mereu aşezat retras, în ultimul rând de scaune, lansând de-acolo cu drag, totuşi, observaţii şi sfaturi prieteneşti.
Văzându-l întins printre flori, îmi vin în minte vorbele unui poet: "Un cadavru nu este nimic,/ este mai puţin decât nimic,/ este mai rău decât nimic." Şi mă gândesc tot mai mult, de când Sorin nu mai este în lumea aceasta, că moartea unui prieten nu este decât o mare şi nesfârşită singurătate, ruptă oarecum din vieţile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Vieţi rămase, cu fiecare plecat, tot mai sărace.
OTILIA ŢEPOSU
Cu ce te-am supărat, Domn' Profesor?
Dragă Sorin Preda, dragă Domn' Profesor, cum aş putea să scriu despre moartea ta? Învaţă-mă ce aş putea să povestesc eu, colegul tău de-o viaţă, la moartea-ţi atât de neaşteptată? Ca important scriitor şi jurnalist, călcând fără zgomot pe urmele unchiului tău genial, Marin Preda, ai fost, până la urmă, cel mai iubit dintre... pământenii "Formulei AS". Ai fost răbdător şi bun, cum numai nepoţica ta, Daria, era în stare să te descrie. Ai fost reporter de teren, ai bătut sate şi oraşe, ai vorbit cu sute de oameni şi ai scris tot atâtea reportaje. Ai ajuns doctor în reportaje! Aveai haz cu carul, în jurul tău se râdea tot timpul... Ne întâmpinai cu un umor "de câmpie", ţărănesc, din mantaua lui Moromete... Cu mustaţa ta hâtră şi râsul strunit, ca al marilor umorişti, făceai să plângă masa de hohote nebune. Era o sărbătoare când, la întâlnirile de redacţie, veneai şi tu. Şi, acum, ce faci? "Ne-ai chemat" pe calea bisericii, cu un număr pereche de flori în mână, cu ochii înlăcrimaţi, ca să te revedem sub polatra neputinţelor tale şi ale noastre, cot la cot, inimă la inimă? Te plângem pentru că te-am zărit, şi nu ne venea să credem, în cele patru scânduri... Cum de "ai învăţat" a muri atât de repede? Fără semnătura ta, viaţa revistei noastre este mai săracă. Fără prezenţa ta, ne cuprinde, şi pe noi, întunericul. Ai făcut, fără să ne întrebi, un "schimb" dureros şi injust: ne-ai lăsat amintirea, să ne petrecem cu ea, şi ai ales tăcerea de piatră a cimitirului. Cu ce te-am supărat, Domn' Profesor?!
ION LONGIN POPESCU
Iubea penumbra
Ultima deplasare: cu echipa "Formulei As", la Bistriţa-Năsăud
Sorin Preda era, fundamental, un timid. Şi, de aceea, îşi crease un sistem defensiv bazat pe umor, ironie şi discurs învăluitor. Avea mereu în mânecă o povestioară care să-i ilustreze opinia - pe care nu o livra niciodată abrupt. Uneori, după ceasuri de muţenie, făcea o remarcă, aşa, ca într-o doară, prin care stârnea veselia generală. Când găsea interlocutorul potrivit, vorbea cu pasiune despre Biserică sau despre... marketing şi publicitate. Credinţa şi profesia îl făceau deopotrivă să ardă la temperaturi înalte. Dar nu se dezvăluia oricui. Avea un fel de pudoare care îl oprea să-şi mărturisească direct şi în tot locul crezurile, fie ele jurnalistice, literare, religioase sau politice. Prefera să fie judecat mai degrabă după textele sale, care închideau mici confesiuni, în fraze astfel meşteşugite, încât ar fi putut părea că spun altceva.
CLAUDIU TÂRZIU
Niciodată să nu blestemi soarele
Era al nostru. Aproape că nu poţi rosti "Formula AS", fără să spui Sorin Preda. Făcea parte din viaţa mea, din visele mele. După fiecare text pe care-l scriam, mă gândeam, fără să vreau: "Oare ce-ar zice Dom' Profesor despre asta?". Mereu am scris, cred, şi din imboldul de a-l uimi pe el. Să-l aud zicând în sfârşit, morocănos şi "moromeţian", hâtru, despre vreun reportaj de-al meu: "Da, domnule! Ăsta chiar e o treabă bună!..."
De cincisprezece ani am tot alergat împreună, prin ţară şi prin lume, după poveşti. Mereu pe drum, în aceeaşi echipă, am văzut locuri la care alţii nici n-au visat. Ne-am uimit împreună, am povestit împreună prin camere de hotel, până târziu, în noapte, am cântat împreună de bucurie că existăm, că scriem, că suntem fericiţi. Îl ţin minte dimineţile, când se trezea mult înaintea tuturor, cobora pe terasă şi se aşeza pe un scaun, în soare. Stătea acolo singur, mult timp, descheiat la cămaşă - veşnicele lui cămeşi în carouri -, închidea ochii şi lăsa soarele să-i dezmierde adânc chipul sobru, pieptul dezvelit, conştient, parcă, de fiecare picătură de lumină. Cel mai mult îi plăcea soarele. Nici vipia cea mai cumplită nu-l speria, ci-o râvnea parcă, cu toţi porii pielii, lăsându-se cuprins, sub soarele arzător, de-o atotcuprinzătoare voluptate. "Soarele...", îmi zicea, şi-şi scotea pe geamul maşinii chipul lui frumos, mereu bronzat, în lumină, zâmbind ca un copil. "Niciodată, Bogdan, să nu blestemi soarele..."
Am fost, amândoi, reporterii paginii de "Spiritualitate" creştină. Reporterii care au ridicat mânăstiri întregi din temelii, "înarmaţi" doar cu un simplu condei şi nişte cuvinte potrivite. Sute de biserici şi locuri sfinte îi datorează azi lui Sorin Preda naşterea sau învierea. Sute de mii de cititori l-au urmat şi i-au sprijinit visul, crezând în fiecare cuvânt pe care l-a scris. Mari duhovnici ai României s-au destăinuit în faţa lui, dându-le oamenilor cuvinte de folos pentru viaţă. I-am fost alături atâţia ani, pas cu pas, şi pot spune, fără exagerare, că întreaga ortodoxie românească îi datorează multe. C-ar trebui să-l pomenească, în atâtea şi atâtea biserici, drept ctitor şi ziditor de suflete. Lui însă nu i-a păsat de această faimă. Ba chiar deloc nu i-a păsat. Suferea de modestie, de stânjeneală în faţa laudelor, devenind aproape iritat, nervos, când cineva îi amintea cine-a fost. Un mare scriitor, un jurnalist, un remarcabil profesor de jurnalistică... Nepotul lui Marin Preda... Nu ştiu câţi din cei şase preoţi care au fost la înmormântarea sa, într-o micuţă biserică din marginea Bucureştiului, auziseră de toate faptele sale. Sfârşitul său a fost prea brusc, neanunţat, în zilele unui ger crâncen, de sfârşit de noiembrie, după săptămâni întregi cenuşii, în care soarele dispăruse parcă pentru totdeauna. Dar pot spune că, într-un fel anume, tainic, preoţii aceia au simţit că slujesc la căpătâiul unui om mare. Am fost părtaş la cel mai înălţător cântec de moarte pe care l-am auzit vreodată. Efectiv, nu se poate cânta aşa "perfect" la o slujbă de înmormântare, mă gândeam mereu, ascultând atent, ca vrăjit, acea adevărată simfonie de glasuri, împletindu-se dumnezeieşte, ca-ntr-un vârtej sublim, ameţitor, spre rădăcinile cerului. Nici cel
Daria şi bunul Sorin (31 octombrie 2014)
BOGDAN LUPESCU
(Urmare în numărul viitor. Suntem mulţi, l-am iubit şi l-am preţuit.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
