O vedetă locală
- În volumul de lux "Cinematografiștii" (un Dicționar al personalităților care s-au ocupat de-a lungul deceniilor de Filmul Românesc) ai o carte de vizită extrem de bogată: autor de film artistic, de film documentar, film video, profesor universitar, autor de seriale TV, critic de film. O biografie artistică impresionantă, răsplătită cu numeroase și importante premii. Fiindcă nu pot să-ți pun întrebări pentru fiecare dintre preocupările tale, voi începe în mod clasic: când te-ai întâlnit prima dată cu Filmul? E posibil ca o asemenea pasiune să apară de mic, din anii copilăriei?
- Cel care mi-a deschis gustul pentru cinematograf a fost tata. Nu eram încă la școală. Tatăl meu conducea garnizoana militară de grăniceri de la Calafat. Nu știu dacă vă spune ceva aceat oraș, dar din Calafat este și Ștefan Iordache. Și foarte aproape de Calafat se află Băileștiul, unde s-a născut Amza Pellea. Cinematograful Arta n-avea nicio legătură cu arta în sine. Dușumelele miroseau a petrosin și scaunele de lemn pocneau ori de câte ori cineva se așeza sau se ridica de pe ele. Tatăl meu îmi citea subtitlurile și evident că mulți spectatori vociferau "Mai încet! Mai încet!". Nu am văzut filme deosebite. Veneau filme istorice ("Ben Hur", "Căderea Imperiului Roman") și foarte multe filme cu o vedetă la modă, Sara Montiel. Plângeam la filmele ei, mai ales la "Regina cântecelor", unde Sara își pierdea iubitul, care descoperise că ea nu este o fată pură, ci o dansatoare și o cântăreață de cabaret. Parcă văd și acum pontonul care intra în mare și valurile înspumate care îl "prindeau" pe iubit. Acesta se ridica, se îneca și Sara Montiel cânta cu jale un cântec pe care-l cântam și eu după aceea, la Căminul Cultural.
- Ce fel de copil erai?
- Dragă Silvia, eram o vedetă locală. La 7 ani am debutat pe scenă cântând "Zboară săniuța dragostei", pentru că, printre alte filme, văzusem și "Dragoste la zero grade", realizat de Cezar Grigoriu și Geo Saizescu. În vremea aceea, vedeam multe filme indiene: "Femeia necunoscută" și, evident, "Vagabondul". La Căminul Cultural, apăreau trupe de teatru de la Craiova și de la București (mai degrabă trupe de revistă, decât de teatru propriu zis). Așa că, după aceste turnee, repertoriul meu se completa cu diverse cântece interpretate la vremea aceea de Aida Moga, Ilinca Cerbacev, Rolanda Camin, cupletele lui Zizi Șerban, ca și "Nu, pentru nimic în lume", cântat de Doina Badea. Cred că totul era de un haz nebun...
- Te-a încurajat cineva pe drumul artistic?
- Talentata familiei noastre a fost mama. Era de o frumusețe rară! A jucat și ea într-o piesă, în "Oameni care tac", de Alexandru Voitin. Dar jucam și eu teatru. În grădina casei părintești puneam câte un cearceaf drept cortină și, împreună cu copiii adunați de pe stradă, dădeam reprezentații. Unul dintre momentele importante ale copilăriei mele a fost întâlnirea cu Maria Tănase în persoană! Venise la noi în oraș, ca să dea un concert. Ajutat de părinții mei, m-am urcat pe scenă cu un buchet de flori mai mare decât mine, ea mi-a spus: "Măi, copile, măi" și a continuat să cânte cu mine pe genunchi... Îți dai seama ce a fost în sufletul meu?
Pădurea de mesteceni
- Când te-ai hotărât să intri pe teritoriul Filmului? Cum s-a produs declicul?
- După momentul meu de glorie provincială, am devenit un ilustru necunoscut la București, așezat de colegii mei de școală generală în ultima bancă și persecutat că luam numai note de 10. Nu știu dacă în perioada aceea am învățat de plăcere. Învățam cu ură. Și eram tot timpul cu mâna pe sus, ca un disperat. N-am să uit niciodată clipa când am intrat în clasă și m-au pus să mă descalț de bocanci și să vin a doua zi cu cipici, nu cumva să calc pe parchetul ceruit. În liceu (am făcut liceul cu predare în limba franceză) aveam o doamnă profesoară de istorie, doamna Cru, care într-o zi mi-a spus să mergem la Cinema "Viitorul" (cinematograful ăsta se află și acum pe strada Eminescu, un cinema abandonat) ca să vedem "Pădurea de mesteceni", în regia lui Andrzej Wajda. După aceea, am aflat că Cinematograful "Viitorul" îl avea administrator pe poetul Dan Iuga, care a murit de tânăr. Iuga fusese un mare amator de film de artă, care a transformat Cinematograful "Viitorul" într-un loc unde se întâlnea toată elita intelectualilor din România. "Pădurea de mesteceni" a fost, de fapt, declicul pasiunii mele pentru cinema și, mai ales, secvența în care muribundul pleacă cu patul prin pădure, o superbă parabolă a morții. Am folosit și eu această imagine, în filmul "Rămânerea", și anume când personajul Vache pornește în moarte cu pat cu tot, trezindu-se în cimitir.
- Cum spuneam, ai un CV impresionant. Din toate câte ai făcut și faci, care activitate este cea mai apropiată sufletului tău, chiar și acum, când ești președinte ales al Uniunii Cineaștilor?
- Cel mai bine mă simt atunci când scriu fie nuvele, fie articole despre film. Îmi place foarte mult să stau de vorbă cu studenții mei și cred că am însemnat ceva pentru ei, chiar dacă, de multe ori, recunoștința este "floare rară". Asta îmi spunea tot timpul un mare profesor care s-a numit George Littera. Sunt fericit că promoțiile cu care am lucrat nu s-au pierdut, ba, dimpotrivă, sunt regizorii importanți de astăzi, în frunte cu Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Hanno Hoffer, Gheorghe Preda, Călin Netzer, Radu Muntean, Titus Munteanu, Tudor Giurgiu, Andrei Gruzinski, Florin Iepan și mai tinerii Andrei Teodorescu, Matei Lucaci Grundberg sau Bianca Rotaru, de care veți auzi cu siguranță. Pentru mine, ei n-au fost studenți, ci parteneri.
- Unul dintre filmele tale de mare succes a fost cel închinat Mariei Tănase. Ce anume te-a captivat la acest personaj seducător, iubit, dar și contestat, uneori?
- Am făcut acest film nu doar pentru a o evoca pe Maria Tănase, ci și ca să prezint "lumea" ei, o lume care moare. O lume care a și dispărut, de altfel. Dintre cei intervievați, doar o prietenă a Mariei, Natalița Gorcea, mai trăiește. Ceilalți au murit. Era o lume elegantă, rasată, o lume frumoasă, în care nu-și găseau locul mojicia și vulgaritatea. Astăzi se întâmplă complet pe dos. E suficient să amintesc personajele filmului despre Maria Tănase, ca cititorii să înțeleagă lumea de-a dreptul fascinantă pe care am încercat să o prezint: Gică Petrescu, sculptorița Florica Cociung, Ioana Radu, Harry Brauner (celebrul folclorist, autor al cântecului "Cine iubește și lasă"), Henry Mălineanu, regizorii Mihai Berechet și Dan Nasta, actrița Aurora Șotropa... Maria Tănase m-a fascinat pentru că avea o forță rară de a se transfigura prin cântec.
"Eu eram Lăzărescu"
- Dintre toate filmele pe care le-ai făcut (mai toate premiate!) care îți e cel mai drag?
- Cel mai mult am iubit un film care, practic, astăzi nu mai există: "Cota zero". A fost făcut din resturi, ca să nu-l plătesc, așa cum un înaintaș de-al meu, marele regizor Mirel Ilieșiu, a fost la un pas de a plăti filmul "Manifest pentru setea pământului". Nici filmul acela nu mai există, așa cum nu mai există filmul meu, "Cota zero". Nu știu dacă conștiința unui domn numit Mihai Dulea, în vremea aceea ministru în Consiliul Culturii și Educației Socialiste, e măcinată de faptul că a distrus un film, și împreună cu el, speranțele unui om tânăr, visul lui de a spune adevărul într-un film documentar. Cred că este și acum, ca și atunci, foarte liniștit. Mi-ar plăcea să fac un film cu el, ca să aflu ce resorturi l-au determinat să anuleze o creație răsplătită cu un premiu de către un juriu condus de reputatul critic și istoric de film Călin Căliman. Premiul a fost retras imediat, iar criticul a primit o sancțiune destul de severă: să nu mai scrie o perioadă.
- Cum ți se pare tânăra generație de cineaști de azi? Cum apreciezi stilul minimalist al filmelor pe care le fac și care au recunoaștere internațională?
- Minimalismul este o realitate în stare pură, în care elementul ficționar este dublat de formula documentaristă. Am văzut de patru ori "Moartea domnului Lăzărescu", al lui Cristi Puiu, unde printr-un miracol se producea transferul între personaj și mine, ca receptor. De la jumătatea filmului, eu eram Lăzărescu. Un asemenea film nu se naște prea des și cred că el, Cristi Puiu, a devenit, fără să vrea, mentorul unei generații. Există în zona minimalistă ceva arid, nespectaculos și chiar sec în poetica regizorală. Dar fenomenul este impresionant, pentru că e vorba, în primul rând, de adevăr. A fost și obsesia generației mele - Ovidiu Bose Paștina, Tereza Barta, Copel Moscu, Sabina Pop, Ioana Holban, Adrian Sârbu, Adrian Istrătescu. Într-un fel, documentarele noastre, realizate în 1980, cenzurate, tăiate, cârpite, au stat la baza a ceea ce înseamnă astăzi "noul cinematograf românesc".
- De când ai fost ales Președinte al UCIN s-au petrecut multe și benefice schimbări. Nu-ți cer să te lauzi, ci să pomenești câteva dintre ele.
- La Uniunea Cineaștilor nu există un președinte, ci o echipă de truditori: prof. univ. dr. Lucian Pricop, criticii și istoricii de film Dana Duma și Cristina Corciovescu, promotorul Carmen Zamfirescu, scenarista Ioana Popescu, vicepreședintele UCIN-ului Radu Corciova, un comitet director, unde îi am alături pe Elisabeta Bostan, Mircea Bunescu, Alexa Visarion, Vlad Leu, Victoria Marinescu. Asta ca să-i numesc doar pe câțiva. Tot ce s-a întâmplat la uniune a fost un gest firesc, de recuperare. Avem Revista Film, o revistă online AaRC (All About Romanian Cinema), un sediu elegant, sprijinim festivaluri importante de film și, mai ales, așa cum am promis la alegeri, respectăm cineastul român.
- Și acum, în finalul dialogului nostru, spune-ne, dragă Laurențiu: din câte bucurii ți-au fost dăruite în viață, la care ții cel mai mult?
- Momentele fericite din viața mea se datorează părinților mei și mai ales fiului meu, Anghel Damian, actor, care sunt convins că va reprezenta ceva în filmul și în teatrul românesc. Nu pentru că îi sunt părinte, dar, crede-mă, Anghel este un tânăr extrem de talentat, un veritabil june prim, cu singura deosebire că nu face din asta o obsesie. Într-un fel, dacă fostul meu student Mungiu a avut bucuria primirii unui "Palme d'Or", fiul meu Anghel mi-a oferit, echivalent, aceeași satisfacție.