LOREDANA GROZA - "Asta este tinerețea fără bătrânețe! Cea a sufletului"

Despre limite și depășirea lor

Zilele, clipele

- Loredana, ești dintre artiștii care nu au nevoie de prezentare în fața publicului: la 44 de ani, ești o femeie ma­tură, care strălucește în orice ar face, o pro­fe­sio­nistă desăvârșită a scenei, cu o carieră care ur­mea­ză neabătut drumul stelei pe cer. Izbânda asta are vreo explicație? Ai transformat muzica în reli­gie?

- Și munca, aș adăuga! Glumind, încep amândouă cu "mu"!... Și, da, mă simt ca la 16 ani, vârsta la care mi-am croit drum în muzică și am la fel de multe planuri ca atunci! Planuri!, pentru că dacă ai atins apogeul carierei ca artist, asta nu înseamnă că nu mai ai nimic de demonstrat!

- Cu atâtea planuri, mai simți cum trece timpul? Cum curg zilele?

- Ca și clipele, pentru că se scurg atât de repede, într-un ritm atât de amețitor, încât am impresia, une­ori, că timpul mă înșeală! El e iubitul meu risipitor! Ca în piesa care dă titlul ultimului meu album, "Ri­si­pitor". Știu că mulți oameni, mai ales dintre cei foarte ocupați, trăiesc aceeași senzație ca și mine, că timpul fuge mai repede, că s-a contractat, că rămâne tot mai puțin de trăit, pur și simplu. Și cineva ne fură! Ne fură timpul! Până o să realizăm ce și cum și cine, trebuie să-i facem față, să-i ținem piept!

- Asta, și pentru că tu trăiești foarte intens, arzi în toate: fie că ești în studio, că dai sfaturi tinerilor concurenți la "Vocea României", sau că îți susții spectacolele, dând ocolul țării și-al Europei. Nu simți nevoia unui respiro? Mama ta nu-ți spune: "Mai oprește-te, Loredana!"?

- Da, ai dreptate, ard în tot ceea ce fac. Celor care își petrec mult timp stând pe o plajă exotică și meditând la nemurirea sufletului, neîndoielnic, li se pare că timpul trece greu. Eu, una, foarte rar îmi per­mit să lenevesc așa. Mi-ar plăcea să fac asta undeva, la Miami, în Florida, sau în Bahamas ori Bermude, dar, după cum îmi arată programul deja prestabilit pe câteva luni înainte, n-am eu norocul unei vacanțe care să vină prea curând. Anul acesta, cât a mai rămas din el, n-am nicio șansă, și nici la anul, nu cred!... Am sperat că o să plec luna viitoare, în ianuarie, dar deja am agenda plină și în prima lună a anului, și decât să plec pentru doar câteva zile și doar să mă "întărât" degeaba, mai bine mai fac câte ceva pe-acasă. Sunt greu de oprit, precum vezi! Și nici mama, dacă tot m-ai întrebat, nu crede că am nevoie de vreo pauză: dacă mi-aș lua-o, ar crede că sunt bolnavă sau că cine știe ce am, Doamne ferește! Nu crede, pentru că ea însăși este așa: nu are stare! Iar eu îi semăn întru totul! E sărită de 66 de ani dar încă își face, ca suplinitoare acum, meseria de învățătoare. Pentru asta se trezește la cinci dimineața și face naveta zilnic, cu autobuzul, într-o comună din apropierea Bucureștiului, ca să-i învețe pe copiii de acolo să scrie și să citească. După ce termină, la prânz, vine la mine acasă, are grijă de gospodărie atunci când sunt eu plecată, iar cât timp a fost Elena mică, mama, împreună cu tatăl meu, ne-au ajutat să o creștem. Aleargă la piață și la cumpărături, schimbă tot felul de mijloace de transport în comun, nu are mașină și nu merge cu taxiul, este un om simplu și modest, care nu se laudă că e mama mea ci, dimpotrivă, în­cearcă să stea cât mai în umbră! Este un model de virtute și de forță, pentru mine. Ea m-a învățat să fiu un spirit cercetător, să nu refuz aven­tura, pentru că ea îți aduce multă inspi­rație, ca artist mai ales, dar adevărul acesta e valabil în orice domeniu. De la ea știu că lu­crurile nu trebuie făcute întotdeauna ca la car­te, ci că trebuie să găsești și propria ta so­luție, una inovatoare, originală. Sunt foarte mândră de părinții mei. Tatăl meu, și el fost cadru didactic, scriitor de când a ieșit la pensie, are peste 14 volume publicate și a fost făcut, de curând, membru al Uniu­nii Scriitorilor. Suntem o familie unită, ne susținem reciproc, suntem foarte sinceri unii cu alții, chiar ne criticăm atunci când e cazul și ne încurajăm atunci când avem nevoie. Nu ne-am îmbătat cu apă rece unii pe alții, iar în momentele grele, când am avut nevoie de încurajări, ele au venit, nu s-au lăsat așteptate. Sau, când toată lumea mi-a zis că am greșit, mama mea a fost alături de mine și mi-a spus: "Foarte bine ai făcut!" Chiar dacă ceea ce făcusem nu era în acord cu niște principii rigide și ipocrite ale societății. Mă bucur că am niște părinți foarte deschiși la minte și nu m-au judecat pentru niște lucruri pentru care alții m-ar fi pus la zid! Așa am putut să sparg niște tipare, niște conveniențe, și în viața personală, nu numai în cea profesională. Am acceptat marile provocări ale vieții, pentru că nu vreau să-mi spun mai târziu: "Putea să iasă ceva bun de aici, puteam să fac mai mult, dar n-am făcut!". Cine mă judecă... n-are de­cât!!! Nu vreau să mă crezi o sfântă, sunt doar o fe­meie cu multă pof­tă de viață și cu un neastâmpăr și o curiozitate ca­­re mă fac să descopăr aven­tu­ra aceasta, a exi­stenței noastre pe acest pământ, me­­reu minunată!

- Ai atâția ti­neri în jur, pe care-i pregătești pentru "Vocea României". Cum te conjugi cu e­nergia lor? E greu, e ușor să-i strunești, să faci din apariția lor pe scenă un mo­ment de maximă calitate artistică?

- E un noroc extraordinar aces­ta, că pot co­mu­nica ușor cu ei, că pot să fiu pe ace­lași nivel de frec­vență cu dorințele și năzuințele lor, că pot vorbi a­ceeași limbă cu ei: cea a tinereții și a entuziasmului lor nestăvilit. Mă pun la mintea lor, cu alte cuvinte, iar lucrul acesta îmi face și mie bine. Mă uit în jur și văd când apare dihotomia, ruptura aceasta între generații, și anume atunci când oamenii mari se cred prea mari și când își închipuie că nu mai au ce să învețe de la copii, de la adolescenți. Chiar dacă am o lungă experiență de scenă și am ce-i învăța, învăț și eu de la ei, și cred că acesta este un schimb reciproc avantajos. A fi om în adevăratul sens al cuvântului înseamnă să-ți păstrezi, de-a lungul anilor, partea de uimire, de copilărie în sufletul tău, să nu-ți spui niciodată că știi totul, să vrei să înveți mereu, cu aceeași uriașă dorință de cunoaștere. În fond, asta este tinerețea fără bătrânețe! Cea a sufle­tului! Acesta e secretul meu, dacă vreți, asta dă pros­pețime viziunilor mele artistice, pe care le exprim în fiecare nou album, în fiecare nou concept de spec­tacol. Când termin o etapă, îmi spun chiar așa: că nu știu nimic, că trebuie să o iau din nou de la început și să mă reconstruiesc de la zero! Nu am știut secretul acesta de la început, a trebuit să mă lovesc de multe ori cu capul de pragul de sus ca să învăț un lucru care pare relativ simplu: se­cretul izbânzii este să-ți ții min­tea și sufletul des­chi­se, ca să primești, ca într-o reve­lație, răspunsul la că­utările tale. Fiica mea, Elena, mă învață în fiecare zi că, păstrându-ți cât mai mult ino­cența aceasta ca­re-ți dă puterea de a te emoționa, ră­mâ­nând deschis și atent la ceea ce e în jurul tău, lu­crurile ți se arată alt­fel, cu alte înțelesuri cu mult mai profunde. Și, în felul acesta, când viața ți se eliberează de prejudecăți și de condiționări, abia atunci începi să trăiești cu adevărat!

De mână cu Elena

- Fiica ta are 16 ani. Cum e când vezi că din crisalidă iese un fluture?

- Este minunat, dar și ușor nostalgic. Mi-aș dori să o iau de mână și să călătorim în timp, să pot să o învăț din nou să scrie, să îi arăt culorile, să-i văd uimirea, ca atunci când pășeam împreună în lumea basmelor, vreau să am mereu în minte vârsta la care Ele­na descoperea lu­mea din jur, să nu o uit nicio­dată. Îmi e dor de pe­rioada aceea minu­na­tă, dar știu, deo­po­trivă, că trebuie să-i dau dru­mul în viață și că rolul meu e să o pre­gătesc cât mai bine pentru când va fi cu adevărat pe propriile picioare. Aș vrea să aibă puterea și înțelep­ciunea de a-și cârmui singură viața, de a tăia valurile ca o corabie cu toate pân­zele sus, de a nu se lăsa aruncată de ele pe țăr­muri la care nu vrea să ajungă. Aș vrea ca ea să aibă o via­ță mult mai liniștită și să fie fericită cu alege­rile sa­le. Ea este un co­pil foar­te înțelept, echi­li­brat și "cool". Nu are temperamentul meu, ci pe al tatălui ei. E foarte calmă și detașată, orice s-ar întâmpla în jurul ei. Știe exact ce vrea, și când merge la cum­părături, și când citește o carte, și când ascultă muzică. Știe să treacă dincolo de emoții și să nu judece emotiv! Are o cere­bralitate și o claritate în gândire extraordinară, care mie îmi place la nebunie! Și un simț al umorului foarte rafinat, sec, englezesc! Aș fi vrut să fiu ca ea, la vârsta ei, să fiu atât de stăpână de sine! Ea își do­rește să facă tot muzică, dar încă nu s-a hotărât. Urmează acum British School, un liceu privat în limba engleză, după un sistem britanic de învățământ, puțin diferit de cel românesc, în care se pune mai mult accent pe cultivarea talentului și abilităților personale, pe dezvoltarea individuală, în care profesorii se adap­tează nevoilor elevului, și nu elevul cerințelor lor, ceea ce mi se pare extraordinar. Cred că și învăță­mântul românesc ar trebui să fie mai flexibil, pentru că mulți copii extrem de talentați se simt încorsetați într-un sistem foarte rigid, și frustrați că nu pot să se manifeste așa cum sunt. Și eu am trecut prin acest sistem și am învățat tot felul de lucruri inutile. Chiar dacă la 14 ani îmi alesesem deja drumul muzicii, și eram lansată, iar la 16 ani eram laureată la două mari concursuri care te confirmau în fața publicului și a specialiștilor, "Steaua fără nume", și festivalul "Ma­maia", am continuat să fac naveta între București și Onești, orășelul meu natal, am continuat să învăț foarte bine și să fiu premiantă și la școală, dar asta cu niște sacrificii de timp și energie uriașe, pe care aș fi putut să le folosesc mult mai bine în formarea mea artistică.

"Sunt obligată să-mi păstrez tinerețea"

- Vreau să te întreb, acum, dacă îți asumi ma­turitatea vârstei tale, dacă îți simți vârsta, dacă te sperie să te uiți în oglindă și să îți descoperi un nou rid la colțul ochilor, și dacă exercițiul acesta îl faci cu aceeași nonșalanță ca odinioară?

- Ca să fiu sinceră, nu-mi simt vârsta. Nu că sunt o adversară a chirurgiei estetice, dar nu vreau să apelez la ea, cred foarte mult în faptul că trebuie să rămâi naturală și să-ți păstrezi corpul în limitele pe care ți le-a desenat Dumnezeu. Nu cred în operațiile invazive, dar cred că poți să obții un efect pozitiv prin machiaj sau chiar printr-o injecție magică, care să-ți recontureze sau să-ți vitaminizeze corpul sau fața - lucrurile acestea se fac de mult, unele chiar din Antichitate. Trebuie să ai o disciplină și în această privință, trebuie să îți respecți corpul, dar și mai mare grijă trebuie să avem de interiorul nostru, practicând nu numai sporturi fizice, dar și mentale, care să ne ajute să rămânem "verzi" cât mai mult timp. Eu fac sport zilnic, combin antrenamentele, ca să nu mă plictisesc, dar și ca să pot să-mi transform corpul, lucrând fiecare grupă de mușchi, în funcție de cum îmi doresc. Pentru că acest corp este ca o bucată de marmură, pe care îl putem sculpta singuri, prin voința noastră și prin puterea minții noastre. Pe mine, tocmai sportul mă ajută să mă echilibrez, să-mi depășesc limitele fizice, să nu-mi las corpul să îmbătrânească. Mă simt în forță, ca la 16 ani, am o energie și o putere de muncă fantastice, încerc să fac într-o zi cât mai multe lucruri posibil, și chiar dacă dorm mai puțin, am un somn odihnitor. Așadar, nu mă plâng de vârsta mea și nu mă sperie spectrul bătrâneții. Și dacă eu pot să fac asta, poate oricine să o facă. Oamenii care se plâng de dureri, de neputințe, de una, de alta, nu-și cunosc, de fapt, corpul. Sigur că aceste neajunsuri apar odată cu vârsta, dar poți să împingi cât mai de­parte vârsta aceasta, ocupându-te de corpul tău și an­trenându-ți, deopotrivă, și mintea, provocându-le permanent. Eu nu am puteri supranormale, sunt un om ca toți ceilalți, numai că acest angajament pe care mi l-am luat față de mine, față de cei din jur, față de publicul meu, mă obligă să îmi păstrez tinerețea, forța și vitalitatea pentru toate câte le am de făcut! Și în momentul în care ești serios cu tine și cu cei din jur, acest angajament te duce în fiecare zi mai departe.

- Ne apropiem de sărbătorile iernii. Îți mai amin­tești cum erau în copilăria ta?

- În copilăria mea venea Moș Gerilă - un moș cam sărăcăcios și nu prea darnic, cu fumuri ideo­lo­gice și despuiat de toată magia sărbătorilor, și care voia să-i spui poezii cu copilăria fericită, vegheată de partidul comunist și de înaltul său conducător. Și care punea câteva portocale numărate și niște bomboane de pom, tari ca piatra, sub bradul împodobit cu be­tea­lă, pe care o făceam noi, din inelușe de hârtie glasată. Dar pentru că nu aveam termen de comparație, nu su­feream foarte tare, ne bucuram, eu și fratele meu, chiar și cu atât de puțin. Mama era cadru didactic și nu putea, chiar dacă voia, să povestească copiilor la școală care e adevărata semnificație a Crăciunului și să ne spună că Moș Gerilă e, de fapt, un fel de moș ur­suz, care a furat Crăciunul. Moșul acela, "Gerilă", s-a rătăcit demult prin cețurile istoriei, dar cu mult înainte de asta, m-am simțit tare frustrată când am înțeles că sărbătorile ne fuseseră confiscate și că am fi putut să ne bucurăm cu mult mai mult de ele. Mi-am dorit ani de zile o păpușă mare, cea mai mare care se găsea în comerțul so­cia­list, făcută la fa­brica "Ară­deanca", și pe care o admiram cu luni de zile îna­in­te, în vitrina librăriei din cen­trul orașului. Păpușa asta închidea ochii când o lăsai pe spate și spunea "ma­ma", a­tunci când o în­torceai cu fața în jos. Avea pă­rul blond și ochii albaștri și am primit-o, în cele din urmă, când aproape nu mai credeam în "moși", dar a fost bine și atunci, pentru că pe ea mi-am exersat talen­tele de "hair" și "make-up stylist" și de "fashion designer", cum s-ar spune astăzi: am coafat-o în toate felurile, am machiat-o cu cre­ioanele dermatograf și cu ru­jurile mamei, i-am croit și cu­sut mai multe rânduri de haine.

"Cred în revoluții și în spiritele rebele. Numai ele pot schimba lumea"

- Crăciunul e legat mereu de speranță, el aprinde stele nu doar în brad, ci și în suflet. Ne iluminăm așteptându-l. În afară de darurile așezate sub pom, ce îți dorești pentru tine, pentru lumea din jur, pentru țara asta în care trăim?

- Anul acesta a fost unul foarte dinamic, cu multe pre­fa­ceri și schimbări pentru mi­ne, cu multe încercări din care nu am crezut mereu că o să ies cu bine, dar așa am descoperit ce înseamnă prietenii adevă­rați, care nu te lasă la greu și nu te amețesc cu vorbe și care sunt lângă tine atunci când crezi că următorul pas este în necunoscut și în în­tu­neric, și care te vor ține de mână, indiferent de ce se va întâmpla. Am avut și asemenea momente, dar am trecut de ele cu bine. O asemenea provocare a fost lansarea unui nou album, "Risipitor", cu piese scrise și compuse de mine, în al cărui videoclip de promo­vare afișez un look ușor masculinizat. Dar cea mai mare provocare a fost pregătirea concertului din toam­na aceasta, "Reveria", în care a trebuit să mă reinventez, să renasc, să vin cu o altă Loredana în fața publicului. Și atunci, m-am întrebat unde pot să găsesc inspirație pentru asta? Iar resursele acestea le-am găsit niciunde altundeva decât în mine însămi. Atunci când credeam că nu a mai rămas nimic nespus, că nu știu ce și cum să mai exprim din ființa mea, din trăirile mele, am găsit în sertarele inimii senzații uitate, imagini dragi, amintiri care m-au inspirat și care m-au convins că universul spiritului uman este ine­puizabil. Am avut norocul să și găsesc niște mu­zicieni extraordinari, cu care am reînnoit banda mea de acompaniament, "Agurida", și cu care am comu­nicat foarte ușor încă de la început. Ei au venit cu un suflu și cu o viziune fantastică pentru ideile mele, și așa lucrurile au început să se lege, iar spectacolul a fost, cu adevărat, o producție absolut ireproșabilă, de care sunt foarte mândră, și care a fost cerut de pu­bli­cul din București în două concerte succesive. Exact atunci când credeam că mai mult nu pot să spun și când mă speria perspectiva unei repetări a aceleiași imagini, "Reveria" a fost o renaștere care m-a dus la un alt nivel, și din punct de vedere componistic, și interpretativ. Iar succesul a venit tocmai pentru că am avut curajul de a schimba, de a depăși inerția, de a fi în permanență deschisă la nou. De multe ori, când te agăți de o idee muzicală pe care o crezi nemai­pome­nită și inepuizabilă, rămâi "înțepenit în proiect", și creezi un blocaj în relația cu publicul. Or, mie îmi place să lucrez cu tinerii, ei mă ajută să-mi completez paleta de nuanțe în exprimare, să mă dezvolt plenar din punct de vedere artistic. Să-mi continuu cariera fără teama că, într-o zi, voi plictisi publicul și nu voi mai avea nimic nou de spus. Eu cred că asta nu se va întâmpla, cred că voi avea o carieră lungă și voi muri pe scenă! Scena este locul în care aș vrea, la un mo­ment dat, să-mi iau rămas bun de la lumea aceasta, să rostesc o formulă magică și să dispar, ca să reapar în altă dimensiune. Cât privește prezentul de care mă în­trebi, el înseamnă a conști­entiza și a face! Acum, nu mâine, nu altă dată! Așa cum au demonstrat tinerii din România, cerând în stradă politicienilor să renunțe la maniera murdară de a face politică. Pretinzând schim­barea, în numele si­gu­ranței viitorului lor aici, și nu plecând în țări stră­ine, pentru a găsi o perspectivă. Tânăra generație ne-a dat o lecție de istorie și a făcut ceva acum, și nu mâine! Îmi doresc să trăiesc cât mai frumos în țara mea, perfect conștientă de valoarea și puterea nea­mului acestuia din care mă trag, și aș vrea ca toți românii să gândească așa și să fie mai în­cre­zători în ei înșiși. Nu vreau să par o patrioată for­năitoare, care să se exprime într-o limbă de lemn, dar iu­besc Ro­mânia. "Sufăr" de un patriotism local, re­gio­nal, mai degrabă. Iubesc limba română, spiritua­litatea ro­mânească, cred în energiile pământului pe care călcăm și într-o geografie care ne dă identitate, mai mult decât alte valori naționale "construite". Mu­zica e un limbaj universal, iar pentru mine, provo­carea a fost să vin dintr-un orășel din Moldova și să mă fac înțeleasă în altă parte a țării și-a lumii, în fața unui public de o cu totul altă cultură și identitate. Sunt mândră că m-am născut într-un capăt de lume și că steaua mea s-a ridicat de acolo și a mers departe, de­parte, și a strălucit peste tot pe unde a ajuns. Aș vrea să pot în continuare să fac lucruri în care oamenii să se regăsească, să îi facă mai fericiți, aș vrea ca fiecare cântec al meu să aibă acea rețetă ma­gică ce le vindecă și le alină semenilor mei frămân­tările sau te­merile. Îmi doresc să pot să fiu creativă în continuare, să duc la bun sfârșit un turneu care va în­ce­pe în februarie, cu ultimul meu spectacol, "Re­ve­ria", pe care vreau să-l împărtășesc cu românii din țară, dar și din străinătate. Am un nou album în pregătire și aș vrea să scriu încă o carte, un pic în altă cheie decât "Sexting", prima mea carte, publicată în 2006. Vreau să spun niște lucruri profunde, dar într-un stil ușor șăgalnic, pentru că, de multe ori, dacă ești prea dra­matic, lumea nu mai are răbdare să te ci­teas­că până la capăt. Oamenii astăzi vor să învețe lucruri profun­de, într-un mod amuzant. Vreau să dezvolt școala mea de muzică, un proiect la care lucrez de anul tre­cut și care se numește "Atelierul de voce și de mu­zică - Loredana". Anul acesta ne-am găsit și un se­diu, pe strada Sf. Niceta, numărul șase. Acolo îi aș­tept pe toți cei care vor să se regăsească prin acest limbaj universal care este muzica, indi­ferent de vârstă și de preocupări. Mi-am dorit de mul­tă vreme să creez acest spațiu, în care cei care vor să învețe să cânte să descopere muzica altfel, după o metodă care s-a dezvoltat în țările nordice ale Euro­pei (școala noas­tră fiind singura acreditată din Ro­mânia pentru a preda această tehnică vocală com­pletă), astfel încât să nu se lovească de atâtea greutăți de câte m-am lovit eu, care am fost o autodidactă, ca să pot să-mi împlinesc visele. Dacă vezi în America sau în țările vestice voci care fac o carieră într-un timp foarte scurt e pentru că stăpânesc o tehnică vocală la per­fecție, și așa va fi și în România. Vom face o revoluție în domeniu cu școala noastră!

- Tu faci revoluții peste tot, Loredana!

- Da, trebuie! E nevoie! Cred în revoluții și cred în spiritele rebele! Numai ele pot schimba lumea!