"La Ţigănci"

- Două corturărese, Floarea şi Veta, deapănă poveşti minunate, despre viaţa şi sufletul ţiganilor nomazi din Ardeal -

"Nu fumezi?", mă întreabă bătrâna, apoi îşi în­­toarce dezamăgită capul şi spune pentru ea: "Să­racu'!" Mijeşte ochii şi mai trage un fum lung. Cu toa­tă nostalgia ce i se citeşte uneori în ochi, cu pro­blemele de sănătate pe care mi le enumeră, se simte că, la 75 de ani, rămâne o femeie aprigă, ce su­feră pentru că nu mai poate să-şi ţină sin­gu­ră în frâu familia şi rostul ei. Fiica sa, Veta, i-a luat locul.
Pe când avea doi ani, Stan Floarea a trăit coşmarul holo­ca­us­tului, al deportării în ţinuturi în­ghe­ţate, unde "se mânca om cu om". Apoi a făcut parte din ultima gene­raţie de corturari ce umblau no­mazi, prin ţinu­turile Sibiului, cu caii, căruţele şi corturile, din loc în loc. Tot corturari îşi spun şi acum, la patruzeci de ani de când s-au aşezat. Fiica sa, Veta Clopotar, face parte din prima generaţie de cor­tu­rari care s-au aşezat şi au renunţat la pribegie. A făcut şcoala, şi pasi­u­nea pentru citit i-a luminat în­treaga viaţă. Bătrâna Floarea po­vesteşte cum în copilărie umblau goi prin păduri, mâncau fructe şi hribi. Acum, nepoatele şi strănepoatele ei mânuiesc cu abilitate telefoane de ultimă generaţie, pe internet. Ele n-au idee ce înseamnă să umbli cu căruţa pe orice vreme, să nu ai ce mânca, însă bătrâna, nu cred că ar vrea să facă schimb cu ele. Privirile Vetei şi ale Floarei alunecă din când în când în gol şi, în timp ce îmi povestesc, oftează uşor: "Ni-i tare dor să mai por­nim la drum, cu corturile."

STAN FLOAREA
Paharul de argint

"Sunt din '39, nu m-am gândit că o să ajung la vârsta asta, aşa a vrut Dumnezeu. Dor toate când plouă, dar de trăit, tot îmi place să trăiesc. M-am născut pe drum, aşa era pe atunci. Unde-o apucau pe femeie durerile, se oprea căruţa, bărbaţii puneau cortul şi o bătrână din familie, sau care se nimerea pe acolo, o ajuta să nască. Şi ieşeam sănă­toşi-tun. Eram cea mai mică din trei fraţi, um­blam goi, aveam păduchi, vai şi amar de noi! Dar ce fe­riciţi eram! Alergam pe câmpuri, mân­cam ce găseam, zar­zăre, fragi, pe­­re pădureţe, prune, cân­tam şi ne jucam. Iarna, tot desculţi umblam, până ni se înroşeau pi­cioarele în zăpadă şi gheaţă, şi n-aveam nimic. Ăştia de azi umblă încălţaţi şi imediat răcesc. Nu şti­am să vorbim prostii, acum înlem­neşti ce auzi la ăştia mici. Ne spu­neau părinţii să nu ne batem, să fim cuminţi, dacă vedem un om pe stradă să spunem «bună ziua», să nu furăm, să nu ne băgăm în curţile oame­nilor, să ce­rem de la poartă. Dacă vedeam în curtea omului fructe, ceva bun, să le cerem: «Le­le, bade, ne dai şi no­uă»? Cule­geam urzici, lobodă, mă­criş, bu­ruieni sănătoase, umblam prin pă­dure după hribi, făcea ma­ma o tocană... ce bună mai era!"
Bătrâna îşi aminteşte de fabu­loasa cetate de la Slimnic (în apro­piere de Mediaş - n.r.), de jocu­rile copiilor printre ru­i­ne şi tuneluri, de vremurile grele de după în­toarcerea din Transnistria, când pă­rinţii erau bolnavi, rămăseseră fără cai, şi toţi copiii aveau râie. I-a scăpat străbunicul, unul "bătrân-bătrân-bă­trân", ce le-a dat cu ce­nuşă din viţă-de-vie ar­să. "Fie­care fa­milie avea o căruţă cu cobolă, de aia acoperită, pe care o făcea tata sau bunicu'. Ne urcam acolo cu toţii, cu toate bu­nurile noastre, straiele, oalele, şi porneam la drum, din sat în sat. Ne aşezam în capul satului, să fie pădurea şi apa aproape, iarba mai deasă, dă­deam drumul cailor, copiii mergeau după lemne, băr­baţii puneau corturile şi aranjau pietrele pentru vatră, femeile făceau de mâncare. Făcea mama o plăcintă cu drojdiuţă, frământată în cenuşă şi copată în jar, ce bunătate ieşea! Sau puricei de mămă­ligă. Rămânea mămăligă rece, punea baba unsoare, o prăjea şi ăia erau puriceii. Când ploua, puneam vatra în gura cortului, altfel nu puteam face focul şi de mâncare. Vara mergeam la râu, fetele mari şi fe­meile intrau îmbrăcate, cu fustele pe ele, era ruşine altfel. Iernile mergeam cu zăpada până la brâu, am prins ierni grele, mânca-ţi-aş gura dumitale! Iarna nu puteam sta la cort, făceam colibe, case din chir­pici, din noroi mai gros, frământat cu paie, se usca şi era gata coliba, ţi-era mai mare dragul să stai în ea! Puneam pe jos toate straiele, lână, şi dormeam pe jos, peste ele. Părinţii erau amărâţi, dar nu mer­geau la cerşit, munceau. Femeile făceau spoitoare. Aş vrea să-ţi arăt acum una de reclamă, dar nu gă­sesc. Pe atunci nu erau zugravi, femeile, româncele, îşi văruiau casele. Şi ţigăncile făceau spoitoare, cu smoa­lă neagră şi păr de porc. Când tăiau porcu', saşii nu-l opă­reau imediat, mai întâi opreau părul, că ştiau că venim noi să-l luăm. După aia le vindeam spoi­toarele la săsoaice şi la românce. Bunicu' şi cu tata erau toată ziua cu ciocanele, făceau căldări, oale, făraşe, ibrice de cafea, le vindeau la români sau reparau oamenilor ce se mai stricase între timp. Când terminau într-un sat, porneam la drum spre altul, vreo trei-patru familii, fiecare cu căruţa ei cu cobolă."
Corturarii sunt ortodocşi şi, de multe ori, îşi dădeau copiii să fie botezaţi de naşi români. Floarea îşi aminteşte cum, de Crăciun, se adunau copiii într-o casă de chirpici şi de acolo porneau să co­lin­de. În tinereţea Floarei, obiceiurile ţigă­neşti se păstrau cu stricteţe. Şi astăzi, sfa­tul bătrânilor are un cuvânt greu de spus, la fel ca şi tribunalul ţiganilor. Părinţii băiatului trebuie să vină la discuţiile de căsătorie cu paharul din argint moştenit din generaţie în generaţie. Însă bătrâna spune că astăzi lumea s-a mai deşteptat, ştie să citească, se mai uită la televizor, şi fetele ştiu deja cam tot ce e de ştiut, între care şi o grămadă de prostii. "Ce să te mai dai deştept, că ştiu ele mai multe ca noi. Stă­team în cort şi o ascultam pe bu­nica cum ne spunea să nu ne lăsăm la bărbaţi. «Vedeţi că românii tot încearcă la ţigănci, dar nu să vă ia de neveste, vor doar să profite de voi şi după aia rămâneţi profitate şi fără onoare la ţigani». E mare ruşine. Dar ni­cio­dată nu s-a întâmplat. Eu eram fru­moasă, nicio româncă nu mă în­tre­cea, că am inimioara asta la buze, vezi? Mă plăceau bărbaţii, şi ro­mâni, şi domni din ăştia, puteam eu să am şi poliţist, şi preşedinte. Da' noi, ţigăn­cile, nu suntem din astea, nu ne schimbăm bărbaţii. Seara, după ce se termina nunta, soacra punea un cearceaf curat, mirele cu mireasa mergeau la culcare. Soacra urmărea şi, dacă dimi­neaţa cear­ceaful era tot curat, fără sânge, îi punea cuscrului un pahar cu vin pe masă şi când îl ridica să bea, vedea că e găurit şi curge vinul din el. Tre­buia să dea o sumă de bani înapoi, se înţelegeau între ei şi se termina fără niciun balamuc. Dacă era fată mare, ce mai juca soacra cu cearceaful, îl învârtea pe sus, să afle toată lumea. M-am măritat la 16 ani şi nu m-a întrebat nimeni dacă îmi place bărbatul. Părinţii judecau şi tu făceai ce hotărau ei. Avea cu şapte ani mai mult ca mine, aşa trebuia, să fie băr­batu' mai mare. El cu cazanele, cu oalele, mergeam prin sate şi aduceam varză, cartofi, mai ţineam porci. Era simpatic, mi-era drag de el, dar când ve­deam că nu-i harnic, că nu-i muncitor, m-am cam scâr­bit. Îţi plă­cea, nu-ţi plăcea, n-aveai ce-i face, rar, la 1000 de perechi, se despărţea una."
Toţi corturarii îţi vor spune că legea căsătoriei se respectă negreşit, că niciodată nu s-a întâmplat ca tinerii să nu asculte părinţii, însă ţiganii au şi ei sentimentele lor şi se răzvrătesc uneori. Din câte am auzit, şi Floarea a ales într-un timp să îşi asculte inima. Că a fost o femeie iute, îmi confirmă chiar ea, când îmi povesteşte cum a ajuns singura oară departe de casă, la Bucureşti. "Ne-am tras odată căruţele pe o pajişte, şi vine un poliţai cu scandal, să plecăm imediat de acolo. S-a răstit la noi, şi cumnatului meu nu i-a plăcut. Eu m-am pus repede între ei să nu facă vreo prostie, iar poliţistu' mi-a dat o palmă. I-am dat şi eu una înapoi. Păi, futu-ţi mămăliga ta! Mi-au luat copilu' de patru săptămâni şi au vrut să mă închidă zece luni. Cum să stau eu fără copil? M-am dus la Bucu­reşti şi acolo am găsit un om, să-i dea Dumne­zeu sănătate, care m-a iertat. Corturarii sunt oameni calmi, mai buni ca românii, atâta doar, să nu-i scoţi din zeamă."

VETA CLOPOTAR
Pădurea cu aluni

"Îmi plăcea să dau nume la locurile pe care le îndrăgeam. Nebunii de astea. Primei mele case, du­pă ce m-am măritat, o casă din şindrilă, făcută cu pă­mânt galben, amestecat cu paie, şi acoperită cu trestie, i-am spus "coliba unchieşului Tom". Aproa­pe de casă era un câmp cu brusturi înalţi cât casa, l-am botezat "Insula Verde". Locul în care am fost cea mai fericită femeie. Aveam fântână, ziua era o bucurie, totul verde în jur. Noaptea îmi era frică să dorm, între brusturii ăia înalţi, aşa că citeam. Citeam până în zori, eram în stare să mănânc cartea aia numai s-o termin până dimineaţa, trei sute de pagini, oricât avea, că dacă mă prindea Tonuţ, băr­batu' meu, mi-o arunca în foc. Într-o vară, am cum­părat toate cărţile pe care le-au adus la magazin, citeam tot ce-mi cădea în mână. Bărbatu' era la muncă, lucra 12 cu 24, copiii mici ador­meau, eu lu­am lângă mine lampa cu gaz şi citeam. Când n-aveam gaz, puneam moto­rină, dimi­neaţa ieşea negru din mine, dar tot ci­team."
Unul din regretele mamei sale, Floarea, este că n-a mers nicio zi la şcoală, n-a în­văţat nici până astăzi să scrie şi să citească. Născută într-o casă de chirpici în Brateiu, lângă Mediaş, copil gras şi frumos de cinci kilograme, Veta a mers la şcoală şapte clase. N-a fost nici cea mai bună, dar nici cea mai slabă la învăţătură din clasă. După ce corturarii au fost obligaţi de stat să re­nunţe la stilul nomad şi să se stabilească într-un loc, copiii lor au mers cu toţii la şcoală, alături de români. Veta îşi îmbrăca uniforma obligatorie, însă părul îl purta împletit în codiţele acelea lungi, încheiate cu panglici roşii. Mama împletea în fiecare dimineaţă părul fetelor, şi aşa dormeau cu el, nu aveau niciodată voie să-l desple­tească singure sau să taie vreun pic din el. Veta n-a avut niciodată o păpuşă ade­vă­rată, doar cele făcute de copii, din zdrenţe şi din ce mai găseau. Prima păpuşă adevă­rată a văzut-o la Sibiu, pe când avea şapte ani, însă mama ei n-a avut bani s-o cum­pere şi Veta a plâns trei zile. Spune că nu va uita asta niciodată. S-a revanşat însă cu caii, pasiunea ei. "Am iepe de zeci de mi­lioane. Sigur, mergem în maşini, dar avem fiecare câte doi-trei cai, altfel nu ne-am mai numi corturari adevăraţi. Iubesc caii, asta a fost de mică boala mea. Eram o fată cuminte, dar cam băieţoasă, când venea vorba de cai. Îi duceam la apă, mânam iute căruţa când eram singură în ea. La ţi­gani, femeile n-au voie să se suie pe cal, e păcat, ca­lul e sfânt şi l-ar spurca. N-au voie nici să treacă prin faţa calului. După ce se mărită, femeia poartă toată viaţa batic pe cap, niciodată nu şi-l dă jos. După ce a născut, n-are voie să iasă din casă şase săp­tămâni, să n-o vadă bărbaţii. Şi dacă iese până la veceu, trebuie să ţină în mână o bucată de fier. Lăuzele n-au voie să se vadă în oglindă. Toate obi­ceiurile le ţinem: felul de-a mânca, de-a vorbi, portul din bătrâni, care nu s-a schimbat ni­ciodată. Pălăria pe cap la bărbat înseamnă că e prezentabil şi că e bine la el în casă. Bărbat cu ca­pul gol înseamnă sin­gu­rătate, văduv, sau bărbat fă­ră prestigiu."
Când Veta s-a căsătorit în Ighişul Vechi, la 15 ani, era considerată deja bătrână, însă ei nici atunci nu-i ardea de măritiş, ar fi vrut să mai copilărească. Soţul era mai mare cu zece ani şi l-a văzut pentru prima oară când a venit acasă la ei, s-o ceară. Părinţii se înţeleseseră deja. Părinţii fetei vin cu zestrea şi cu salbele de argint, părinţii băiatului, cu paharul. Socrul avusese trei pahare preţioase, foarte vechi, dar îi fuseseră confiscate şi mai primise înapoi două, unul se spune că a ajuns la Viena, la împărat. Zestrea Vetei a fost de 130.000 de Bălcescu. Soţul s-a purtat frumos cu ea, a îngrijit-o, însă Veta nu a cunoscut dra­gostea aceea romantică,despre care citise în atâtea cărţi. Mulţi nici nu ştiu ce e aia, merg aşa, îna­inte, însă ea a mai văzut filme, a citit romane, ştie. Veta nu vede nicio con­tradicţie între credinţa ei ortodoxă şi ta­len­tul de a ghici în cărţi. Are mereu cărţile cu ea, e un har de care-i mândră, ştie să inter­preteze şi mai scoate un ban din asta, pentru că altfel, a muncit din greu toată viaţa. Dacă nu eşti harnică şi nu munceşti, te lasă bărbatul. Veta se ţine tare, femeie puternică, păstrează familia unită, însă nu vrea să păcălească pe nimeni, să pară mai dură decât este. Îşi permite, ori de câte ori pofteşte, să-şi la­se sufletul să se întoarcă în trecut, în anii co­pi­lăriei. "Aveam o pădure de aluni aproape de casă, aco­lo fugeam deseori, chiar dacă ştiam c-o să mă bată mama. Acolo simţeam, aşa, un fel de pace, de li­nişte, mă simţeam ca Florica din Codru, zâna pă­durii. Preferam să merg acolo, decât în zmeuriş, nu ştiu ce-mi plăcea aşa mult. Mereu când trec cu ma­şi­na pe acolo mă uit. Cred că n-am mai fost pe acolo de 45 de ani, şi tare mi-e dor de pădurea mea cu aluni."

Mulţumiri Oanei Burcea - Muzeul Astra