Comoara din cufărul de lemn

Îl ţin în palmă. Îl privesc cu atenţie. Un petic de pânză roşie, cu frunze din fir de aur răsucit peste borangic.

O ţesătură de o frumuseţe re­gală, care a străbătut întinderi de veacuri, până să ajungă aici, în casa asta bătrânească din munţi, în stăpânirea unui om care a păs­trat-o ca pe o taină, cu teamă şi veneraţie.
De pânza roşie e prins un car­tonaş, pe care un condei a scris foar­te citeţ, când­va, cu slove bă­trâne: "Din Mantia lui Mircea cel Mare, de la Mânăstirea Co­zia, în­mâ­na­tă mie de un călugăr de aco­lo, în anul 1908. Cu ocazia vizitei mele cu alţi colegi”.
"E scrisul bunicului meu”, spu­ne băr­­ba­tul din faţa mea. "O moş­tenire lă­sată îna­inte să moară. Bu­cata asta de stofă a înve­lit, cândva, trupul marelui domnitor al Mun­­te­niei. Face parte din mantia sa. Pe­tecul ăsta, pe care vântul ar putea să-l ia ca pe o frunză, este o re­licvă istorică.”

Foarfecele călugărului de la Cozia

Suntem în satul Tismana, la poalele stră­vechii mânăstiri cu acelaşi nume, învăluită în negu­rile Vâlcanului. Am ajuns aici chiar în ziua primelor ninsori de noiem­brie. E foarte frig. Şedem în sin­gura odaie încălzită a lui Crişan Rădu­lescu, nepotul, azi în vârstă de 66 de ani, al vestitului Ghiţă D. Barbu Bărbulescu, mare zugrav de icoane şi de biserici din nordul Olteniei, născut în 1883 şi decedat în 1967. Alături, pe po­dea, se află un cufăr din lemn, cu litere încrustate artistic - "1923 Cr. GB. Tis­mana”, în care e adu­nată o adevărată co­moară: do­cumente străvechi, lăsate de bu­­nic urmaşi­lor săi. Multă vre­me, cei din familie n-au ştiut nimic despre tezaurul dincasa lor. Bunicul Ghiţă fusese un om posac, taciturn, poate şi fiindcă fusese persecutat amarnic de comunişti: chiabur, exploatator al po­porului, fusese închis mul­tă vreme, confiscându-i-se toa­tă agoniseala vieţii. Aşa-l des­crie şi nepotul Cri­şan: un om ursuz, reţinut, ce-şi arăta afec­ţiunea indi­rect, nu prin mângâ­ieri şi vorbe, ci prin lucruri făcute pentru alţii. "Doar o singură dată, demult, mi-a arătat bucăţica de pânză. Eram prin clasa a patra, îmi plăcea istoria, tot voiam să aflu des­pre voievozi, lupte... Îl băteam la cap, îl între­bam despre Mircea cel Bătrân... Atunci mi-a povestit scena de la Cozia, când un călugăr din mâ­năstire a tăiat cu foarfecele o bucată din mantia aflată în tezaurul de acolo. Când am văzut-o, am vrut s-o iau la şcoală, să mă laud şi eu la copii, dar bunicul mi-a spus, răspicat, nu! Şi nu a ră­mas.” Decenii la rând de tăcere, cât a fost co­munism...

Zugravul Gorjului

În anul acela, 1908, faima lui Ghi­ţă Barbu Băr­bules­cu era în creştere. Elev şi ucenic de suflet al cele­brului artist Costin Pe­tres­­cu, prieten a­propiat al marelui pictor de biserici Iosif Keber, tânărul zugrav gorjean din Tismana era deja binecunoscut în lumea mânăs­tiri­lor. Dovada - Medalia şi Diplo­ma de Onoa­re, primită personal şi sem­nată de însăşi regina Elisa­beta a României. Alături, păstrate în ace­laşi cufăr din lemn, numeroase alte distincţii pentru cele peste 50 de biserici pe care le-a pictat prin toată Ol­tenia, în Vâlcea, Dolj, Gorj, Mehedinţi. Cât priveşte frag­mentul din mantia de la Cozia, el repre­zintă, probabil, preţul în "natură” al unor sfinţi pictaţi de zugravul de la Tismana, pe frescele de la Cozia. Pur­pura tivită cu aur ajunsese, oricum, pe mâini bune. Ghiţă Bărbu­les­cu îi preţuia pe eroii istoriei, ca pe sfinţii din icoane. Odată, i-a povestit nepotului său, Crişan, că atunci când primise bucata de purpură cu broderie în filigran, el vă­zuse, la mânăs­tire, mantia lui Mircea, în­trea­gă. Că arăta întoc­mai ca în tablourile care-l înfăţişează şi ca în celebra pictură din bolniţa de la Tisma­na, păstrată din vre­mea voievodului. "O man­tie până la glezne, tivită cu aur, prinsă în­tr-o parte, pe umărul drept”.

Legământul de taină

Cufărul vechi, din lemn, e larg deschis. Unele docu­mente sunt răsfirate pe masă, în faţa noastră. În plină amiază, afară e-ntu­neric, din pricina negurii ude, pre­vestitoare de ninsori timpurii. Nevasta lui Crişan ne aduce ceai. Ne aflăm chiar în odaia lui Gheorghe, bu­nicul pictor. Nepotul încearcă să ne trezească în închi­puire cum ară­ta în­căperea odinioară, cu masa din lemn ma­siv, două paturi, şevaletul îndreptat spre fereastra dinspre răsărit, şi omul acela tăcut, aplecat spre icoanele pe care le picta, pre­gătin­du-se mereu pentru ele, cu post şi rugăciune, implo­rându-L în faţa pânzei albe pe Dumnezeu - "cu la­crimi” uneori - să-i arate calea spre chipurile sfin­ţilor. Iată semnătura de preţuire a reginei Carmen Sylva, portretul unui strămoş, erou în războiul de independenţă, mulţi­mea de meda­lii şi diplome culturale cu care nu s-a lăudat nici­odată, acest strămoş cu mustaţa îngustă şi părul brun, mărunt şi sârmos, aşa cum îl arată pozele, până la bătrâneţe. Toată viaţa lui a păstrat fragmentul din mantia domnească în cufărul ăsta, pe care l-a ferit de privirile curioase, ascun­zându-l, adesea, în podul sau pivniţa casei, ori la el în odaie, tresărind, prin somn, la orice zgomot al nopţii. Un cufăr în care îşi ascun­dea întrea­ga viaţă, fotografii, cores­pondenţe, desene, documente de război, diplome, tăieturi din ziare, cărţi şi icoane vechi (una sculptată, tocmai din se­colul al XIV-lea), proiecte de pictură ale unor biserici pe care le-a zugrăvit singur, c-un har şi-o meticu­lozitate ce-au uimit oamenii acelor vremuri. Preţ de peste un secol, relicva voievodală a fost păstrată aici, în lada de lemn, ferită de lumină şi praf. Abia cu câteva săptămâni înainte să moară, bătrânul îi spu­sese nepotului său: "Dacă carecumva mă ia Dum­nezeu, rogu-te-aş să ai grijă de lucrurile din cufărul meu.”

Petecele poveştii

"Îi tot ziceam: «Nu mai dormi, măi omule, cu lada la cap!»”, intră în vorbă şi nevasta lui Crişan, Daniela. "Era ob­sedat să nu se piar­dă lucruri din ea, să nu se joace copiii. Mă tot ruga să nu zic nimic, pe unde merg, să nu afle secu­riştii ăia de la judeţ...” Crişan tace şi priveşte în pământ. Îmi dau seama că şi nepotul sea­mănă, ca fire, destul de mult cu buni­cul său. Tot închis în el, zăvorât la vorbă, nu prea-i place să se laude cu amin­tirile. Asta, deşi e şi el strân­gător de lucruri vechi. Fost geolog, absolvent de Uni­ver­sitate, a moştenit şi patima pentru istorie a buni­cului său. Nici după 20 de ani de la că­derea co­mu­nismului, el tot nu spusese nimănui despre cufă­rul lăsat moşte­nire, ci numai prietenului său cel mai bun, profesorul Nicolae Tomoniu. "Tot comuniştii ne con­duc. Ăştia care-s acuma la putere l-au băgat la puş­cărie pe «chiaburul» de bunicu'”, zi­cea Crişan, refu­zând să în­străi­neze obiectele familiei. Astfel că, abia prin anul 2011, cei doi prieteni se hotărăsc să coboare din pod cufărul misterios. Îl cercetează lucru cu lucru şi rămân uluiţi. Fiind priceput la metale nobile, Crişan Rădules­cu scoate cu penseta un fir din bucata de pânză şi îl testează cu sub­stanţa numită "apă re­gală”: era aur pur! Într-un târziu, decide să meargă cu fragmentul de stofă la Co­zia, vestita mânăstire ctito­rită de Mircea cel Mare în 1388, con­vins fiind că man­tia acestuia mai există acolo. Voia doar să vadă locul de unde fusese tăiată bu­cata de pânză ("undeva în dosul man­tiei”, îi spusese bunicul), ca să pună cap la cap "peticele” poveştii. Stareţul Co­ziei, Arhimandritul Vartolomeu Andro­nie, ascultase uimit mărturisirea lui Crişan, ce părea atât de veridică, dar, din păcate, Mantia voievo­dală nu mai era în Mânăstirea Cozia, prădată şi jefuită, ade­sea, de comorile ei.

Asemenea sfintelor moaşte

Nepotul Crişan nu a re­nun­ţat, totuşi, la cercetări. O bucată din petecul roşu a ple­cat spre Ban­ca Naţională, pen­tru a fi tes­tată la Bucu­reşti. Ea ajun­ge la domnul Mircea Perpelea, direc­tor în cadrul BNR, care o su­pune atenţiei colegilor de la Mu­zeul Băn­cii. Privind ţesătura şi punând laolaltă informa­ţiile existente, aceştia con­sideră că piesa merită toată aten­ţia. "Mi-aş dori foarte mult ca această pânză să se întoarcă la Cozia. Eu sunt vâlcean, am mers de-atâtea ori acolo, ştiu ce-ar însemna asta pen­tru credincioşii mânăstirii, pentru toţi oamenii locului. Ar fi ceva extraordinar!”, avea să mărturisească. "Într-ade­văr, ar fi o sărbă­toare sfântă să reuşiţi ca fărâma de man­tie să se în­toarcă acasă”, îmi va spune şi părintele stareţ Vartolo­meu. "Această pânză, apar­­ţinând celui mai mare domn al Munteniei, care l-a avut pe însuşi Sfântul Ni­codim de la Tis­mana «sfătuitor întru cele dumne­zeieşti», în lup­te­le sale pentru salvarea creşti­nătăţii, ar preţui aseme­nea unor sfinte moaşte. Nu contează că e doar un petic. Valoa­rea lui spirituală e la fel de mare. La euharistie, fie­care strop din potir în­seamnă Hristos. Fiecare fărâ­mă de pâine. Fie­care bucăţică din timpul acela în­seamnă timpul ăsta!”, spune stareţul.

Sub tutela Băncii Naţionale

La Monetăria Statului este comandată confec­ţio­narea unei cutii speciale, un fel de raclă în care să fie păstrată preţioasa fâşie de stofă. Octavian Schen, directo­rul Monetăriei, ne confirmă reali­zarea acestei racle, pe care a retri­mis-o apoi Băncii Naţio­nale. La numai câteva săptă­mâni, BNR emi­te o monedă come­morativă, înfă­ţişându-l pe Mircea cel Mare ca-n renu­mita pictură votivă de la Cozia, iar pe verso, biserica mânăstirii. Se împlineau 625 de ani de la ur­carea pe tron a lui "în Hristos Dumnezeu, binecre­dincio­sul şi de Hristos iubitorul şi singur stă­pâni­torul Mir­cea, mare voievod şi domn...”
În prezent, fragmentul din mantia sa se află chiar la gu­ver­natorul Băncii Naţio­nale, dom­nul Mugur Isărescu, care do­reşte să înceapă demer­su­rile pen­tru testarea finală. Muzeul Naţional de Istorie e singura instituţie spe­cializată în realizarea unor asemenea ana­lize, aveam să aflăm de la directo­rul aces­teia, domnul Ernest Oberländer-Târ­no­vea­nu. "Ştiu de mult de această bucăţică de pân­ză. Aşteptăm cu ne­răb­dare să fie adusă la noi. Deţinem astăzi în­treaga tehnologie pentru a stabili prove­nienţa acestei relicve. Avem specialişti, putem realiza analiza sti­lis­tică a ţesăturii, a firelor textile, a pig­men­­ţilor cu care a fost vopsită. Ar fi un moment isto­ric foarte impor­tant, întrucât azi nu se mai păstrează niciun obiect per­sonal al marelui domnitor”.
În ce-l priveşte pe nepotul Crişan, el nu doreşte decât să ţină, pe mai departe, cu­fărul familiei, aşa cum l-a moştenit. În­treg! El ştie cu inima că ce i-a spus înaintaşul său este adevărat. Nu-i tre­buie altă dovadă mai puter­nică. A ieşit la pen­sie, duce lipsă de bani, dar nu se plân­ge. I-a părut rău chiar şi să taie, atunci, bucata de pânză, s-o înstrăineze la Bu­cureşti. "Nu doresc decât să las moş­tenirea bunicului mai de­parte, fetei mele şi nepo­ţilor mei. Fiecare fărâmă, fiecare petic de hârtie din cu­făr con­tează. Asta ne ţine. Să ştim cine-am fost. De unde coboa­ră neamul. Asta este adevă­rata comoară lăsată moş­te­nire de pictorul de icoa­ne Gheorghe Barbu Bărbu­lescu, bunicul meu”.