"Trăia pe pământ, dar era cu sufletul în cer" - ARSENIE BOCA, evocat de părintele NICOLAE BORDAŞIU

- Între oamenii norocoşi, care au avut prilejul să îl cunoască îndeaproape pe Arsenie Boca, părintele Bordaşiu reprezintă un caz special: în perioada bucureşteană a marelui duhovnic de la Prislop, după ce fusese alungat de la mânăstire, au împărţit, împreună, aceeaşi casă. O vecinătate - nu doar spirituală, ci şi umană, încrustată, pentru veşnicie, în aur pur -

Întâlnirea din fereastră

Îşi aduce aminte limpede ochii lui, văzuţi printre zăbrelele storurilor de la fereastră. Ochii aceia adânci şi albaştri, în care părea că se reflectă ceva din abisul de lumină al lui Dumnezeu. Stă­tea de mult timp ascuns într-o casă din Timişoara, cuibărit ca într-o vizuină în ea, tresărind la orice zgomot, cu inima chircită şi înfricoşată. Nu-şi îngăduia să iasă afară nici măcar noaptea. Pentru părintele Nicolae Bordaşiu, pe atunci doar un student care se as­cundea de Securitate, România era un gulag din care se gândea să scape, fugind în Occident. Şi tocmai în astfel de clipe, când se gândea cum să facă să nu fie prins, în viaţa lui a intrat, pe ne­aşteptate, părintele Arsenie Boca.
"În 1949, el îşi începuse lu­cra­rea la Mânăstirea Prislop. Şi-a adus ca ucenici acolo pe părintele Dometie Manolache, viitorul du­hovnic de la Râmeţi, şi pe Leonida Plămădeală, viito­rul mitropolit al Ardealului. Voia să aibă un mănunchi de călugări mai râvnitori, mai pregătiţi teologic, cu care să facă lucrare duhovnicească în mânăstire. Cei doi, care mi-au fost prieteni buni, i-au tot spus părinte­lui Arsenie Boca să mă caute şi pe mine şi să mă aducă alături de ei la Prislop. Doar că părintele, care mă cu­noscuse în perioada cât fusese duhovnic la Sâmbăta de Sus, nu ştia acum de unde să mă ia. Unii îi spu­seseră că am plecat în străinătate, de vreme ce nu mă găsise Securitatea, dar prietenii mei, care aveau oare­cum aceeaşi rezonanţă sufletească cu mine, simţeau în inima lor că am rămas în ţară şi stau ascuns pe undeva. Aşa că l-au tot îndemnat să mă caute. Şi atunci, părintele Arsenie Boca s-a urcat în tren şi a mers la Oradea, unde tatăl meu era preot. Ei se cu­noşteau din vremea când eu fusesem la Sâmbăta, prin '44-'45, aşa că tata a avut încredere în el şi i-a spus că mă ascundeam într-o casă din Timişoara. Şi părintele Arsenie a venit după mine, fără a se teme de urmări. A găsit casa, a intrat în curte, a sunat la uşă şi dacă a văzut că nu răspunde nimeni, a încercat să se uite prin­tre jaluzelele de la fereastră, să vadă dacă e cineva în interior. Atunci m-am uitat şi eu, ca să văd cine sună. Când i-am văzut părintelui ochii, am înlemnit. I-am deschis apoi uşa repede. Aşa cum era îmbrăcat, în rasa monahală, cu barba lui mare, mă temeam să nu atragă atenţia. L-am întrebat direct: «De ce aţi venit să mă căutaţi, părinte?» Mi-a răspuns simplu: «Ca să te aduc la mânăstire!» Şi a început să-mi explice că a pri­mit încredinţarea episcopului de la Arad să reorga­nizeze Prislopul. Am refuzat de la bun început. I-am explicat că pentru mânăstire ar fi prea mare pericolul să ascundă un fugar. A plecat oarecum supărat, fără să ştie că vizita aceea ne va schimba, şi lui, şi mie, viaţa. La întâlnirea din Timişoara, părintele Arsenie m-a convins să renunţ la planurile mele de fugă din ţară, şi foarte bine a făcut. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Cel mai probabil, securiştii m-ar fi prins la graniţă şi aş fi ajuns, pentru că eram student, în iadul reeducărilor de la Piteşti, unde nu ştiu dacă aş fi rezistat. Aşa, cu sfatul părintelui, am mai peregrinat ca un fugar încă şase ani, iar când am fost arestat, teroarea de la Piteşti încetase şi am făcut închisoare «normală», la fel ca ceilalţi deţinuţi politici. Dar în­tâlnirea din Timişoara l-a costat libertatea şi pe părintele Arsenie. Securiştii au aflat rapid despre prezenţa lui în oraş. Îl urmăreau de ani de zile, ţineau sub observaţie lucrările pe care le făcea la Prislop, dar nu avu­seseră cu ce să-l acuze. Acum, însă, îl aveau la mână. Nu numai că nu mă denunţase pe mine, dar mă şi vizitase. Asta era o învinuire gravă în acele vremuri, aşa că l-au ares­tat şi a avut de suferit din pricina mea...”
Părintele Nicolae Bordaşiu tace îngândurat. Se frământă şi acum pentru suferinţele pe care părintele Arsenie Boca le-a răbdat din pricina întâl­nirii cu el. E inima lui bună, care vrea să ia tot răul asupra ei, şi apoi, smerită, să se şi învinovăţească pentru el.

Cu mâinile la soare

Îşi aminteşte cum odată, sătul de întunericul as­cunzătorii, îşi scosese mâinile pe fereastră. Şi le ţinea aşa, întinse, ca să simtă pe ele mângâierea soarelui. L-a zărit un vecin şi în clipa aceea a crezut că s-a sfârşit totul. Dar cel care-l văzuse nu a spus nimănui nimic. A ţinut as­cunsă vedenia aceasta, a unui fugar care-şi întindea mâinile spre soare.
"În anii aceia, m-am bucurat mult de dragostea şi bunătatea oa­me­nilor. Îşi riscau viaţa ascun­zându-mă. Viaţa lor, dar şi pe cea a copiilor lor. Şi nu-mi erau toţi rude... Dar nimeni nu mi-a spus - «Nu!». Toţi m-au ajutat! Aşa am cunoscut, pe viu, curajul neamului nostru! Să ştiţi că, pentru mine, anii cât am fugit de Securitate au fost mult mai grei decât anii de temniţă! Am fost atât de disperat, încât m-am gândit, uneori, să-mi iau via­ţa. De aceea, când am fost arestat, în 1955, m-am simţit, de fapt, eli­berat!”
Şapte ani de fugă, nouă ani de temniţă. Atât a suferit părintele Ni­colae Bordaşiu, de pe urma comu­niştilor. Şaisprezece ani cu totul. Vina? Implicarea lui, încă din anii adolescenţei, în mişcările tineretu­lui ortodox şi în şcoala spirituală de la Rugul Aprins. Anii tinereţii, când omul învaţă, iubeşte şi-şi înte­meiază o familie. El nu a avut răgaz. Iar acum, când îl asculţi povestind, rămâi uimit că găseşte motive de bucurie pentru tot acest răstimp: faptul că în închi­soare s-a rugat din adâncul inimii, că la Aiud a făcut lecţii de limbi străine cu ceilalţi deţinuţi şi a reuşit să-l înveţe franceza pe un cioban, care acum e primar şi vorbeşte limba fluent.

Mânăstirea cu trei camere

Când a ieşit din închisoare, părintele Nicolae Bor­daşiu s-a angajat ca simplu muncitor. Urmase două facultăţi - Teologia şi Farmacia, dar regimul nu avea nevoie de oameni inteligenţi şi competenţi, ci de oa­meni supuşi. În toată această perioadă de umilinţă şi mar­ginalizare, Dumnezeu i-a trimis un sprijin neaş­teptat - pe părintele Arsenie Boca, împreună cu care a ajuns să locuiască sub acelaşi acoperiş. Îl cunoscuse la Sâmbăta, în perioada sa de strălucire duhovni­ceas­că, sporise spiritual în lumina lui, trecuseră, amândoi, prin închisorile comuniste... Dumnezeu închidea un cerc.
"Aveam locuinţa în Bucureşti, pe strada Ţiglina. Socrul meu şi cu părintele Arsenie Boca au fost colegi la Academia din Sibiu şi au fost şi prieteni apropiaţi. Aflând că părintele a fost alungat de la Mânăstirea Pris­lop, socrul meu a ajutat-o pe maica Zamfira (sta­reţa mânăstirii, din vremea aceea, alungată şi ea, cu întreaga obşte, de comunişti) să cumpere casa în care stătea. Era singura soluţie ca părintele să aibă o lo­cuinţă în Bucureşti. Am stat acolo împreună. Nu era o locuinţă mare, avea doar trei camere: într-una stăteam eu cu soţia mea, în a doua maica Zamfira cu mama dânsei, iar părintele avea camera lui.
Viaţa ne era ca la mânăstire. Nu săvârşeam slujbe călugăreşti, pentru că părintelui îi era interzis acest lucru, dar ne rugam zilnic împreună cu dânsul, de mai multe ori. Aşa am ajuns să-l cunosc în profunzime. Părintele era prigonit pe nedrept. Pe lângă alungarea din mânăstire, fusese oprit şi de la slujire, deşi auto­rităţile bisericeşti nu emiseseră niciun act scris în acest sens. Cu toate acestea, el rămăsese senin şi pe deplin încrezător în Bunul Dumnezeu, despre care ne spunea mereu că nu îngăduie să ni se mişte nici măcar un fir de păr din cap fără voia Lui. Cât am locuit îm­preună, nu l-am văzut să se tulbure niciodată de nimic din ce i se întâmpla şi m-a încurajat şi pe mine să fac la fel. Şi făcea toate acestea trăind foarte simplu şi smerit. Cât a fost în Bucureşti, bunăoară, mergea la Biserica Boteanu, ca simplu credincios, era cel dintâi care intra la slujbă şi cel din urmă care pleca. Mai mult decât atât, prescurile pentru Sfânta Liturghie le făcea el, acasă, cu mâna lui.
În vremea aceea, eu treceam printr-o perioadă tare grea. Din cauza faptului că fusesem deţinut politic, lu­cram la Institutul Cantacuzino din Bucureşti, dar nu eram încadrat ca farmacist, ci ca muncitor, şi aveam suferinţe morale pentru situaţia în care mă aflam. În clipele acelea, părintele Arsenie Boca mi-a fost cel mai trainic sprijin. El era cel care mă încuraja cel mai mult. Nu mă lăsa niciodată nici să judec lumea, nici pe oameni. Întotdeauna îmi spunea să nu mă pun judecător în locul lui Dumnezeu, că Dumnezeu le ju­decă pe toate, şi tot ceea ce facem ne vine ca încercare pentru întărirea noastră duhovnicească. Prezenţa şi sfaturile sale mi-au dat puterea de a răbda şi de a trece peste acei ani, tare grei pentru mine.”

"Când picta, era împreună cu sfinţii şi cu Bunul Dumnezeu”

- Cum era părintele Arsenie ca om? Era aspru, era blând?

- N-aş putea să spun că era aspru, dar era ferm. Mi-a fost duhovnic şi, când spunea ceva, nu era de discutat. Când spunea un lucru sentenţios, ştiai că nu are abatere. Când afirmi despre om că e aspru, în­seamnă că are în inimă o duritate şi, legat de aceasta, şi o anumită răutate. Dar părintele Arsenie Boca era blând din fire şi nu găseai în el nicio răutate. Era însă aspru cu sine însuşi. Înainte de toate, era foarte ordo­nat. Se vedea că e ardelean! Cum eram atâţia în casă şi fiecare trebuia să aibă propriul program, el era cel care se scula cel dintâi şi cel care pleca cel din urmă şi făcea totul în aşa fel încât să nu ne deranjeze pe niciunul dintre noi. Era foarte meticulos, în tot ceea ce făcea. În camera dânsului, care era foarte simplă, era o ordine desăvârşită - avea doar câteva cărţi, nu o bibliotecă enormă, cum s-ar putea gândi cineva, avea cărţile de bază pentru orientarea duhovnicească şi multe schiţe de icoane.

- Picta?

- Era totalmente absorbit de munca lui de la Ate­lierele Patriarhiei, unde mergea zi de zi. Stătea foarte mult la lucru. El a fost cel care a iniţiat lucrările în email, la Patriarhie. Pentru asta s-a documentat în amă­nunt asupra compoziţiei şi proceselor chimice care se petrec acolo, ca şi cum ar fi făcut o lucrare de mare anvergură. Întâi a lucrat mici medalioane, apoi mici cruciuliţe, pe care aşeza doar câte o picătură mică de email, în colţuri. Îi mulţumea mereu lui Dumnezeu pentru asta şi era aşa de satisfăcut când reuşea o lu­cra­re în care emailul să arate frumos şi să nu se spargă! Când a realizat cel dintâi potir emailat a fost pentru dânsul o bucurie sufletească deosebită, fiindcă în toate el îl vedea pe Dumnezeu. Trăia prin aceste lucrări artistice o stare de adâncă apropiere de Hristos. Dar nimic din ceea ce făcea nu era nici pentru orgoliul personal, nici pentru vreun folos material. Era un sim­plu salariat, ca toţi ceilalţi muncitori, dar lui îi era de ajuns, pentru că nu trăia pentru cele materiale; avea nevoie doar de un minimum necesar, ca să fie în rân­dul oamenilor. Oricând putea să renunţe la orice!

- Cum a ajuns la Biserica Drăgănescu, pe care a pictat-o integral?

- După munca la Atelierele Patriarhiei, a început să picteze la Drăgănescu, unde preot era un cumnat al maicii Zamfira. Nici acolo nu a lucrat aşa cum fac iconarii profesionişti, grăbiţi să termine o lucrare ca să înceapă apoi o alta şi să câştige bani. El făcea totul pentru slava lui Dumnezeu, nu pentru satisfacţia lui de om pământean. Aş putea să spun că, atunci când lucra, era împreună cu sfinţii pe care îi picta şi cu Bu­nul Dumnezeu. Uita de lume! Trăia pe pământ, dar era cu sufletul în cer. Nici nu puteai să stai de vorbă cu el atunci; era transpus în altă lume.

* * *

Părintele Arsenie Boca a plecat, la un moment dat, din casa în care locuia împreună cu părintele Borda­şiu. După această des­­păr­ţire, s-au văzut din ce în ce mai rar, pentru că presiunea Securităţii era foarte mare.
"Exista mereu pericolul de a fi acuzaţi de submi­na­rea regimului. Orice întâl­nire putea duce din nu ştiu ce motiv la un proces care să îl bage din nou la închi­soare pe părintele Arsenie. Ştiam deja atâtea alte ca­zuri, bunăoară cu părintele Ion Negruţiu, de la Timi­şeni: pentru faptul că s-a întâlnit cu mai mulţi foşti puşcăriaşi şi au discutat des­pre o poezie şi despre viaţă, i-au acuzat că au fă­cut uneltire contra ordinii so­ciale şi i-au băgat în în­chisoare cu pedepse de până la 25 de ani. De aceea, după ce părintele Arsenie s-a mu­tat la Drăgănescu, unde picta biserica şi, în cele din urmă, la Sinaia, multă vreme nu ne-am mai văzut. Dar în duh şi în rugăciune nu exista piedică ca să ne întâl­nim. Apoi dânsul a trecut la Domnul, iar eu nu am putut merge la înmormântare. Mi-am dorit tare mult să ajung la Prislop şi, în cele din urmă, Mântui­torul mi-a ascultat ruga într-un fel foarte special...
Între familiile pe care le-am cununat şi cărora le-am pus temei creştin vieţii, am una care acum are patru copii. Toată vremea vorbeam cu ei despre părin­tele Arsenie şi despre Prislop. Ei îşi doreau să ajungă acolo şi mi-au zis că nu merg fără mine, ca să pot să le fiu îndrumător. Dar mereu nu ni se potrivea progra­mul, când puteam eu să merg, nu puteau ei şi invers. În cele din urmă, am reuşit să ajungem cu toţii. Era vară şi ploua, când am ajuns în Hunedoara. Le-am spus finilor mei cu părere de rău că eu nu voi putea urca pe drumul spre cimitir, pentru că e un drum de pământ, alunecos, şi riscam; eram după un accident, abia trecut printr-o operaţie şi mergeam foarte greu. Dar pe măsură ce vorbeam, s-au risipit norii, a încetat ploaia şi, când am ajuns la Prislop, era un soare lu­minos. Ba, mai mult, soarele era aşa de puternic, încât s-a zvântat tot drumul până la mormânt. Aşa am reu­şit, cu ajutorul părintelui Vasile Prescure, duhovnicul de la Prislop, care îmi este prieten, să merg şi eu până sus, la mormântul unde odihneşte părintele Arsenie Boca. M-am bucurat de clipa aceasta dăruită de Dum­nezeu şi apoi ne-am întors. De îndată ce am plecat din Prislop, a început iar ploaia. Pentru mine a fost o mi­nune. Părintele Arsenie m-a ajutat să ajung la el”.