Comoara din cufărul de lemn

Bogdan Lupescu
Îl țin în palmă. Îl privesc cu atenție. Un petic de pânză roșie, cu frunze din fir de aur răsucit peste borangic.

O țesătură de o frumusețe re­gală, care a străbătut întinderi de veacuri, până să ajungă aici, în casa asta bătrânească din munți, în stăpânirea unui om care a păs­trat-o ca pe o taină, cu teamă și venerație.
De pânza roșie e prins un car­tonaș, pe care un condei a scris foar­te citeț, când­va, cu slove bă­trâne: "Din Mantia lui Mircea cel Mare, de la Mânăstirea Co­zia, în­mâ­na­tă mie de un călugăr de aco­lo, în anul 1908. Cu ocazia vizitei mele cu alți colegi”.
"E scrisul bunicului meu”, spu­ne băr­­ba­tul din fața mea. "O moș­tenire lă­sată îna­inte să moară. Bu­cata asta de stofă a înve­lit, cândva, trupul marelui domnitor al Mun­­te­niei. Face parte din mantia sa. Pe­tecul ăsta, pe care vântul ar putea să-l ia ca pe o frunză, este o re­licvă istorică.”

Foarfecele călugărului de la Cozia

Suntem în satul Tismana, la poalele stră­vechii mânăstiri cu același nume, învăluită în negu­rile Vâlcanului. Am ajuns aici chiar în ziua primelor ninsori de noiem­brie. E foarte frig. Ședem în sin­gura odaie încălzită a lui Crișan Rădu­lescu, nepotul, azi în vârstă de 66 de ani, al vestitului Ghiță D. Barbu Bărbulescu, mare zugrav de icoane și de biserici din nordul Olteniei, născut în 1883 și decedat în 1967. Alături, pe po­dea, se află un cufăr din lemn, cu litere încrustate artistic - "1923 Cr. GB. Tis­mana”, în care e adu­nată o adevărată co­moară: do­cumente străvechi, lăsate de bu­­nic urmași­lor săi. Multă vre­me, cei din familie n-au știut nimic despre tezaurul din casa lor. Bunicul Ghiță fusese un om posac, taciturn, poate și fiindcă fusese persecutat amarnic de comuniști: chiabur, exploatator al po­porului, fusese închis mul­tă vreme, confiscându-i-se toa­tă agoniseala vieții. Așa-l des­crie și nepotul Cri­șan: un om ursuz, reținut, ce-și arăta afec­țiunea indi­rect, nu prin mângâ­ieri și vorbe, ci prin lucruri făcute pentru alții. "Doar o singură dată, demult, mi-a arătat bucățica de pânză. Eram prin clasa a patra, îmi plăcea istoria, tot voiam să aflu des­pre voievozi, lupte... Îl băteam la cap, îl între­bam despre Mircea cel Bătrân... Atunci mi-a povestit scena de la Cozia, când un călugăr din mâ­năstire a tăiat cu foarfecele o bucată din mantia aflată în tezaurul de acolo. Când am văzut-o, am vrut s-o iau la școală, să mă laud și eu la copii, dar bunicul mi-a spus, răspicat, nu! Și nu a ră­mas.” Decenii la rând de tăcere, cât a fost co­munism...

Zugravul Gorjului

În anul acela, 1908, faima lui Ghi­ță Barbu Băr­bules­cu era în creștere. Elev și ucenic de suflet al cele­brului artist Costin Pe­tres­­cu, prieten a­propiat al marelui pictor de biserici Iosif Keber, tânărul zugrav gorjean din Tismana era deja binecunoscut în lumea mânăs­tiri­lor. Dovada - Medalia și Diplo­ma de Onoa­re, primită personal și sem­nată de însăși regina Elisa­beta a României. Alături, păstrate în ace­lași cufăr din lemn, numeroase alte distincții pentru cele peste 50 de biserici pe care le-a pictat prin toată Ol­tenia, în Vâlcea, Dolj, Gorj, Mehedinți. Cât privește frag­mentul din mantia de la Cozia, el repre­zintă, probabil, prețul în "natură” al unor sfinți pictați de zugravul de la Tismana, pe frescele de la Cozia. Pur­pura tivită cu aur ajunsese, oricum, pe mâini bune. Ghiță Bărbu­les­cu îi prețuia pe eroii istoriei, ca pe sfinții din icoane. Odată, i-a povestit nepotului său, Crișan, că atunci când primise bucata de purpură cu broderie în filigran, el vă­zuse, la mânăs­tire, mantia lui Mircea, în­trea­gă. Că arăta întoc­mai ca în tablourile care-l înfățișează și ca în celebra pictură din bolnița de la Tisma­na, păstrată din vre­mea voievodului. "O man­tie până la glezne, tivită cu aur, prinsă în­tr-o parte, pe umărul drept”.

Legământul de taină

Cufărul vechi, din lemn, e larg deschis. Unele docu­mente sunt răsfirate pe masă, în fața noastră. În plină amiază, afară e-ntu­neric, din pricina negurii ude, pre­vestitoare de ninsori timpurii. Nevasta lui Crișan ne aduce ceai. Ne aflăm chiar în odaia lui Gheorghe, bu­nicul pictor. Nepotul încearcă să ne trezească în închi­puire cum ară­ta în­căperea odinioară, cu masa din lemn ma­siv, două paturi, șevaletul îndreptat spre fereastra dinspre răsărit, și omul acela tăcut, aplecat spre icoanele pe care le picta, pre­gătin­du-se mereu pentru ele, cu post și rugăciune, implo­rându-L în fața pânzei albe pe Dumnezeu - "cu la­crimi” uneori - să-i arate calea spre chipurile sfin­ților. Iată semnătura de prețuire a reginei Carmen Sylva, portretul unui strămoș, erou în războiul de independență, mulți­mea de meda­lii și diplome culturale cu care nu s-a lăudat nici­odată, acest strămoș cu mustața îngustă și părul brun, mărunt și sârmos, așa cum îl arată pozele, până la bătrânețe. Toată viața lui a păstrat fragmentul din mantia domnească în cufărul ăsta, pe care l-a ferit de privirile curioase, ascun­zându-l, adesea, în podul sau pivnița casei, ori la el în odaie, tresărind, prin somn, la orice zgomot al nopții. Un cufăr în care își ascun­dea întrea­ga viață, fotografii, cores­pondențe, desene, documente de război, diplome, tăieturi din ziare, cărți și icoane vechi (una sculptată, tocmai din se­colul al XIV-lea), proiecte de pictură ale unor biserici pe care le-a zugrăvit singur, c-un har și-o meticu­lozitate ce-au uimit oamenii acelor vremuri. Preț de peste un secol, relicva voievodală a fost păstrată aici, în lada de lemn, ferită de lumină și praf. Abia cu câteva săptămâni înainte să moară, bătrânul îi spu­sese nepotului său: "Dacă carecumva mă ia Dum­nezeu, rogu-te-aș să ai grijă de lucrurile din cufărul meu.”

Petecele poveștii

"Îi tot ziceam: «Nu mai dormi, măi omule, cu lada la cap!»”, intră în vorbă și nevasta lui Crișan, Daniela. "Era ob­sedat să nu se piar­dă lucruri din ea, să nu se joace copiii. Mă tot ruga să nu zic nimic, pe unde merg, să nu afle secu­riștii ăia de la județ...” Crișan tace și privește în pământ. Îmi dau seama că și nepotul sea­mănă, ca fire, destul de mult cu buni­cul său. Tot închis în el, zăvorât la vorbă, nu prea-i place să se laude cu amin­tirile. Asta, deși e și el strân­gător de lucruri vechi. Fost geolog, absolvent de Uni­ver­sitate, a moștenit și patima pentru istorie a buni­cului său. Nici după 20 de ani de la că­derea co­mu­nismului, el tot nu spusese nimănui despre cufă­rul lăsat moște­nire, ci numai prietenului său cel mai bun, profesorul Nicolae Tomoniu. "Tot comuniștii ne con­duc. Ăștia care-s acuma la putere l-au băgat la puș­cărie pe «chiaburul» de bunicu'”, zi­cea Crișan, refu­zând să în­străi­neze obiectele familiei. Astfel că, abia prin anul 2011, cei doi prieteni se hotărăsc să coboare din pod cufărul misterios. Îl cercetează lucru cu lucru și rămân uluiți. Fiind priceput la metale nobile, Crișan Rădules­cu scoate cu penseta un fir din bucata de pânză și îl testează cu sub­stanța numită "apă re­gală”: era aur pur! Într-un târziu, decide să meargă cu fragmentul de stofă la Co­zia, vestita mânăstire ctito­rită de Mircea cel Mare în 1388, con­vins fiind că man­tia acestuia mai există acolo. Voia doar să vadă locul de unde fusese tăiată bu­cata de pânză ("undeva în dosul man­tiei”, îi spusese bunicul), ca să pună cap la cap "peticele” poveștii. Starețul Co­ziei, Arhimandritul Vartolomeu Andro­nie, ascultase uimit mărturisirea lui Crișan, ce părea atât de veridică, dar, din păcate, Mantia voievo­dală nu mai era în Mânăstirea Cozia, prădată și jefuită, ade­sea, de comorile ei.

Asemenea sfintelor moaște

Nepotul Crișan nu a re­nun­țat, totuși, la cercetări. O bucată din petecul roșu a ple­cat spre Ban­ca Națională, pen­tru a fi tes­tată la Bucu­rești. Ea ajun­ge la domnul Mircea Perpelea, direc­tor în cadrul BNR, care o su­pune atenției colegilor de la Mu­zeul Băn­cii. Privind țesătura și punând laolaltă informa­țiile existente, aceștia con­sideră că piesa merită toată aten­ția. "Mi-aș dori foarte mult ca această pânză să se întoarcă la Cozia. Eu sunt vâlcean, am mers de-atâtea ori acolo, știu ce-ar însemna asta pen­tru credincioșii mânăstirii, pentru toți oamenii locului. Ar fi ceva extraordinar!”, avea să mărturisească. "Într-ade­văr, ar fi o sărbă­toare sfântă să reușiți ca fărâma de man­tie să se în­toarcă acasă”, îmi va spune și părintele stareț Vartolo­meu. "Această pânză, apar­­ținând celui mai mare domn al Munteniei, care l-a avut pe însuși Sfântul Ni­codim de la Tis­mana «sfătuitor întru cele dumne­zeiești», în lup­te­le sale pentru salvarea crești­nătății, ar prețui aseme­nea unor sfinte moaște. Nu contează că e doar un petic. Valoa­rea lui spirituală e la fel de mare. La euharistie, fie­care strop din potir în­seamnă Hristos. Fiecare fărâ­mă de pâine. Fie­care bucățică din timpul acela în­seamnă timpul ăsta!”, spune starețul.

Sub tutela Băncii Naționale

La Monetăria Statului este comandată confec­țio­narea unei cutii speciale, un fel de raclă în care să fie păstrată prețioasa fâșie de stofă. Octavian Schen, directo­rul Monetăriei, ne confirmă reali­zarea acestei racle, pe care a retri­mis-o apoi Băncii Națio­nale. La numai câteva săptă­mâni, BNR emi­te o monedă come­morativă, înfă­țișându-l pe Mircea cel Mare ca-n renu­mita pictură votivă de la Cozia, iar pe verso, biserica mânăstirii. Se împlineau 625 de ani de la ur­carea pe tron a lui "în Hristos Dumnezeu, binecre­dincio­sul și de Hristos iubitorul și singur stă­pâni­torul Mir­cea, mare voievod și domn...”
În prezent, fragmentul din mantia sa se află chiar la gu­ver­natorul Băncii Națio­nale, dom­nul Mugur Isărescu, care do­rește să înceapă demer­su­rile pen­tru testarea finală. Muzeul Național de Istorie e singura instituție spe­cializată în realizarea unor asemenea ana­lize, aveam să aflăm de la directo­rul aces­teia, domnul Ernest Oberländer-Târ­no­vea­nu. "Știu de mult de această bucățică de pân­ză. Așteptăm cu ne­răb­dare să fie adusă la noi. Deținem astăzi în­treaga tehnologie pentru a stabili prove­niența acestei relicve. Avem specialiști, putem realiza analiza sti­lis­tică a țesăturii, a firelor textile, a pig­men­­ților cu care a fost vopsită. Ar fi un moment isto­ric foarte impor­tant, întrucât azi nu se mai păstrează niciun obiect per­sonal al marelui domnitor”.
În ce-l privește pe nepotul Crișan, el nu dorește decât să țină, pe mai departe, cu­fărul familiei, așa cum l-a moștenit. În­treg! El știe cu inima că ce i-a spus înaintașul său este adevărat. Nu-i tre­buie altă dovadă mai puter­nică. A ieșit la pen­sie, duce lipsă de bani, dar nu se plân­ge. I-a părut rău chiar și să taie, atunci, bucata de pânză, s-o înstrăineze la Bu­curești. "Nu doresc decât să las moș­tenirea bunicului mai de­parte, fetei mele și nepo­ților mei. Fiecare fărâmă, fiecare petic de hârtie din cu­făr con­tează. Asta ne ține. Să știm cine-am fost. De unde coboa­ră neamul. Asta este adevă­rata comoară lăsată moș­te­nire de pictorul de icoa­ne Gheorghe Barbu Bărbu­lescu, bunicul meu”.