O țesătură de o frumusețe regală, care a străbătut întinderi de veacuri, până să ajungă aici, în casa asta bătrânească din munți, în stăpânirea unui om care a păstrat-o ca pe o taină, cu teamă și venerație.
De pânza roșie e prins un cartonaș, pe care un condei a scris foarte citeț, cândva, cu slove bătrâne: "Din Mantia lui Mircea cel Mare, de la Mânăstirea Cozia, înmânată mie de un călugăr de acolo, în anul 1908. Cu ocazia vizitei mele cu alți colegi”.
"E scrisul bunicului meu”, spune bărbatul din fața mea. "O moștenire lăsată înainte să moară. Bucata asta de stofă a învelit, cândva, trupul marelui domnitor al Munteniei. Face parte din mantia sa. Petecul ăsta, pe care vântul ar putea să-l ia ca pe o frunză, este o relicvă istorică.”
Foarfecele călugărului de la Cozia
Suntem în satul Tismana, la poalele străvechii mânăstiri cu același nume, învăluită în negurile Vâlcanului. Am ajuns aici chiar în ziua primelor ninsori de noiembrie. E foarte frig. Ședem în singura odaie încălzită a lui Crișan Rădulescu, nepotul, azi în vârstă de 66 de ani, al vestitului Ghiță D. Barbu Bărbulescu, mare zugrav de icoane și de biserici din nordul Olteniei, născut în 1883 și decedat în 1967. Alături, pe podea, se află un cufăr din lemn, cu litere încrustate artistic - "1923 Cr. GB. Tismana”, în care e adunată o adevărată comoară: documente străvechi, lăsate de bunic urmașilor săi. Multă vreme, cei din familie n-au știut nimic despre tezaurul din casa lor. Bunicul Ghiță fusese un om posac, taciturn, poate și fiindcă fusese persecutat amarnic de comuniști: chiabur, exploatator al poporului, fusese închis multă vreme, confiscându-i-se toată agoniseala vieții. Așa-l descrie și nepotul Crișan: un om ursuz, reținut, ce-și arăta afecțiunea indirect, nu prin mângâieri și vorbe, ci prin lucruri făcute pentru alții. "Doar o singură dată, demult, mi-a arătat bucățica de pânză. Eram prin clasa a patra, îmi plăcea istoria, tot voiam să aflu despre voievozi, lupte... Îl băteam la cap, îl întrebam despre Mircea cel Bătrân... Atunci mi-a povestit scena de la Cozia, când un călugăr din mânăstire a tăiat cu foarfecele o bucată din mantia aflată în tezaurul de acolo. Când am văzut-o, am vrut s-o iau la școală, să mă laud și eu la copii, dar bunicul mi-a spus, răspicat, nu! Și nu a rămas.” Decenii la rând de tăcere, cât a fost comunism...
Zugravul Gorjului
În anul acela, 1908, faima lui Ghiță Barbu Bărbulescu era în creștere. Elev și ucenic de suflet al celebrului artist Costin Petrescu, prieten apropiat al marelui pictor de biserici Iosif Keber, tânărul zugrav gorjean din Tismana era deja binecunoscut în lumea mânăstirilor. Dovada - Medalia și Diploma de Onoare, primită personal și semnată de însăși regina Elisabeta a României. Alături, păstrate în același cufăr din lemn, numeroase alte distincții pentru cele peste 50 de biserici pe care le-a pictat prin toată Oltenia, în Vâlcea, Dolj, Gorj, Mehedinți. Cât privește fragmentul din mantia de la Cozia, el reprezintă, probabil, prețul în "natură” al unor sfinți pictați de zugravul de la Tismana, pe frescele de la Cozia. Purpura tivită cu aur ajunsese, oricum, pe mâini bune. Ghiță Bărbulescu îi prețuia pe eroii istoriei, ca pe sfinții din icoane. Odată, i-a povestit nepotului său, Crișan, că atunci când primise bucata de purpură cu broderie în filigran, el văzuse, la mânăstire, mantia lui Mircea, întreagă. Că arăta întocmai ca în tablourile care-l înfățișează și ca în celebra pictură din bolnița de la Tismana, păstrată din vremea voievodului. "O mantie până la glezne, tivită cu aur, prinsă într-o parte, pe umărul drept”.
Legământul de taină
Cufărul vechi, din lemn, e larg deschis. Unele documente sunt răsfirate pe masă, în fața noastră. În plină amiază, afară e-ntuneric, din pricina negurii ude, prevestitoare de ninsori timpurii. Nevasta lui Crișan ne aduce ceai. Ne aflăm chiar în odaia lui Gheorghe, bunicul pictor. Nepotul încearcă să ne trezească în închipuire cum arăta încăperea odinioară, cu masa din lemn masiv, două paturi, șevaletul îndreptat spre fereastra dinspre răsărit, și omul acela tăcut, aplecat spre icoanele pe care le picta, pregătindu-se mereu pentru ele, cu post și rugăciune, implorându-L în fața pânzei albe pe Dumnezeu - "cu lacrimi” uneori - să-i arate calea spre chipurile sfinților. Iată semnătura de prețuire a reginei Carmen Sylva, portretul unui strămoș, erou în războiul de independență, mulțimea de medalii și diplome culturale cu care nu s-a lăudat niciodată, acest strămoș cu mustața îngustă și părul brun, mărunt și sârmos, așa cum îl arată pozele, până la bătrânețe. Toată viața lui a păstrat fragmentul din mantia domnească în cufărul ăsta, pe care l-a ferit de privirile curioase, ascunzându-l, adesea, în podul sau pivnița casei, ori la el în odaie, tresărind, prin somn, la orice zgomot al nopții. Un cufăr în care își ascundea întreaga viață, fotografii, corespondențe, desene, documente de război, diplome, tăieturi din ziare, cărți și icoane vechi (una sculptată, tocmai din secolul al XIV-lea), proiecte de pictură ale unor biserici pe care le-a zugrăvit singur, c-un har și-o meticulozitate ce-au uimit oamenii acelor vremuri. Preț de peste un secol, relicva voievodală a fost păstrată aici, în lada de lemn, ferită de lumină și praf. Abia cu câteva săptămâni înainte să moară, bătrânul îi spusese nepotului său: "Dacă carecumva mă ia Dumnezeu, rogu-te-aș să ai grijă de lucrurile din cufărul meu.”
Petecele poveștii
"Îi tot ziceam: «Nu mai dormi, măi omule, cu lada la cap!»”, intră în vorbă și nevasta lui Crișan, Daniela. "Era obsedat să nu se piardă lucruri din ea, să nu se joace copiii. Mă tot ruga să nu zic nimic, pe unde merg, să nu afle securiștii ăia de la județ...” Crișan tace și privește în pământ. Îmi dau seama că și nepotul seamănă, ca fire, destul de mult cu bunicul său. Tot închis în el, zăvorât la vorbă, nu prea-i place să se laude cu amintirile. Asta, deși e și el strângător de lucruri vechi. Fost geolog, absolvent de Universitate, a moștenit și patima pentru istorie a bunicului său. Nici după 20 de ani de la căderea comunismului, el tot nu spusese nimănui despre cufărul lăsat moștenire, ci numai prietenului său cel mai bun, profesorul Nicolae Tomoniu. "Tot comuniștii ne conduc. Ăștia care-s acuma la putere l-au băgat la pușcărie pe «chiaburul» de bunicu'”, zicea Crișan, refuzând să înstrăineze obiectele familiei. Astfel că, abia prin anul 2011, cei doi prieteni se hotărăsc să coboare din pod cufărul misterios. Îl cercetează lucru cu lucru și rămân uluiți. Fiind priceput la metale nobile, Crișan Rădulescu scoate cu penseta un fir din bucata de pânză și îl testează cu substanța numită "apă regală”: era aur pur! Într-un târziu, decide să meargă cu fragmentul de stofă la Cozia, vestita mânăstire ctitorită de Mircea cel Mare în 1388, convins fiind că mantia acestuia mai există acolo. Voia doar să vadă locul de unde fusese tăiată bucata de pânză ("undeva în dosul mantiei”, îi spusese bunicul), ca să pună cap la cap "peticele” poveștii. Starețul Coziei, Arhimandritul Vartolomeu Andronie, ascultase uimit mărturisirea lui Crișan, ce părea atât de veridică, dar, din păcate, Mantia voievodală nu mai era în Mânăstirea Cozia, prădată și jefuită, adesea, de comorile ei.
Asemenea sfintelor moaște
Nepotul Crișan nu a renunțat, totuși, la cercetări. O bucată din petecul roșu a plecat spre Banca Națională, pentru a fi testată la București. Ea ajunge la domnul Mircea Perpelea, director în cadrul BNR, care o supune atenției colegilor de la Muzeul Băncii. Privind țesătura și punând laolaltă informațiile existente, aceștia consideră că piesa merită toată atenția. "Mi-aș dori foarte mult ca această pânză să se întoarcă la Cozia. Eu sunt vâlcean, am mers de-atâtea ori acolo, știu ce-ar însemna asta pentru credincioșii mânăstirii, pentru toți oamenii locului. Ar fi ceva extraordinar!”, avea să mărturisească. "Într-adevăr, ar fi o sărbătoare sfântă să reușiți ca fărâma de mantie să se întoarcă acasă”, îmi va spune și părintele stareț Vartolomeu. "Această pânză, aparținând celui mai mare domn al Munteniei, care l-a avut pe însuși Sfântul Nicodim de la Tismana «sfătuitor întru cele dumnezeiești», în luptele sale pentru salvarea creștinătății, ar prețui asemenea unor sfinte moaște. Nu contează că e doar un petic. Valoarea lui spirituală e la fel de mare. La euharistie, fiecare strop din potir înseamnă Hristos. Fiecare fărâmă de pâine. Fiecare bucățică din timpul acela înseamnă timpul ăsta!”, spune starețul.
Sub tutela Băncii Naționale
La Monetăria Statului este comandată confecționarea unei cutii speciale, un fel de raclă în care să fie păstrată prețioasa fâșie de stofă. Octavian Schen, directorul Monetăriei, ne confirmă realizarea acestei racle, pe care a retrimis-o apoi Băncii Naționale. La numai câteva săptămâni, BNR emite o monedă comemorativă, înfățișându-l pe Mircea cel Mare ca-n renumita pictură votivă de la Cozia, iar pe verso, biserica mânăstirii. Se împlineau 625 de ani de la urcarea pe tron a lui "în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul Mircea, mare voievod și domn...”
În prezent, fragmentul din mantia sa se află chiar la guvernatorul Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, care dorește să înceapă demersurile pentru testarea finală. Muzeul Național de Istorie e singura instituție specializată în realizarea unor asemenea analize, aveam să aflăm de la directorul acesteia, domnul Ernest Oberländer-Târnoveanu. "Știu de mult de această bucățică de pânză. Așteptăm cu nerăbdare să fie adusă la noi. Deținem astăzi întreaga tehnologie pentru a stabili proveniența acestei relicve. Avem specialiști, putem realiza analiza stilistică a țesăturii, a firelor textile, a pigmenților cu care a fost vopsită. Ar fi un moment istoric foarte important, întrucât azi nu se mai păstrează niciun obiect personal al marelui domnitor”.
În ce-l privește pe nepotul Crișan, el nu dorește decât să țină, pe mai departe, cufărul familiei, așa cum l-a moștenit. Întreg! El știe cu inima că ce i-a spus înaintașul său este adevărat. Nu-i trebuie altă dovadă mai puternică. A ieșit la pensie, duce lipsă de bani, dar nu se plânge. I-a părut rău chiar și să taie, atunci, bucata de pânză, s-o înstrăineze la București. "Nu doresc decât să las moștenirea bunicului mai departe, fetei mele și nepoților mei. Fiecare fărâmă, fiecare petic de hârtie din cufăr contează. Asta ne ține. Să știm cine-am fost. De unde coboară neamul. Asta este adevărata comoară lăsată moștenire de pictorul de icoane Gheorghe Barbu Bărbulescu, bunicul meu”.