Cu spatele drept, cu pieptul în față și bărbia un pic ridicată, tinerii se măsurau pieziș din priviri. Sașii nu se căsătoreau decât cu sași, așa că alegerea trebuia începută devreme. La al doilea clopot, trebuia să fii deja la biserică. Copiii stăteau în fața altarului și fiecare sătean avea locul lui. Pe ușa mică, din dreapta, fetele nemăritate așteptau pe două rânduri, să vină preotul. Șușoteau încet, cu palma la gură. Pentru ultima oară, băteau iar clopotele, de data asta amândouă deodată. Biserica era plină. Preotul intra în față, domnișoarele după el, toată lumea se ridica în picioare și începeau toți să cânte ca într-un singur glas: "Leben aus der Quelle..".
"Cândva, aici am trăit noi, sașii", îmi spune doamna Hanni Ziegler, plecată de aproape patruzeci de ani din Șoala, un mic sat de lângă Mediaș. Povestea ei este povestea multor sași din România. Sau este doar un destin dintr-un sat transilvănean, unde până nu demult - sașii, românii și țiganii trăiau împreună, într-un mic Paradis ascuns între coline înverzite.
La familia Ziegler
Drumul spre Șoala este îngust. Merge printre dealuri, tot mai departe, și e tot mai pustiu. Culorile toamnei dau aerului nuanțe subtile de galben și arămiu. Șoala e, încă, un sat locuit, chiar dacă aici nu mai ajunge niciun autobuz. Pe ulița lungă, de-o parte și de alta, stau casele lipite între ele, ca un burduf închis de acordeon. Pe unele timpul le-a măcinat mai mult, pe altele aproape le-a dărâmat, dar chiar și cele care încă sunt locuite par la fel de pustii. O nemișcare apăsătoare e așternută peste sat, peste curțile pline de buruieni. O tristețe densă și sufocantă răzbate din fațadele șterse ale vechilor case săsești, cu acoperișurile de țiglă portocalie, uscate ca niște frunze, cu lemnul mâncat de timp, cu vopseaua scorojită și culorile șterse. Tristețea te învăluie numai la gândul că Șoala era cândva un sat vesel și bogat, cu oameni fericiți, locuind în case de poveste, cu glasuri de copii răsunând prin curțile îmbelșugate. Din viața de altădată n-a mai rămas aproape nimic. Doar doi oameni, doi sași, pe care urgia destinului n-a reușit să-i desțelenească. Soții Ziegler, Hanni și Fritz. Cei doi locuiesc în fosta casă parohială a bisericii. În curte, prin iarba cosită, sunt câteva straturi vesele de gălbenele și margarete. Copacii sunt curățați, iar uscăturile așezate perfect una peste alta. În ferestre râd mușcate roșii, cățelușa Luna dă veselă din coadă. Bucuroasă de oaspeți, doamna Hanni îmi propune să dăm o tură prin sat. O călătorie pe urma amintirilor ei, din zilele când Șoala clocotea de viață și de rost omenesc.
Roata
"Noi, fetele, în ziua aceea eram foarte fericite", îmi spune doamna Hanni. "Era sărbătoarea pe care o pregăteam cu mari emoții, pentru că era singura dată când puteam invita la dans un băiat."
De Sfântu Petru și Pavel era mult așteptata sărbătoare a roții. Din ziua asta, grânele de pe ogoare începeau să fie culese. Roata fiind de fapt un ritual al belșugului, în cinstea recoltei ce va urma. Câmpurile erau pline de fete tinere care cântau și își umpleau brațele de flori, în vreme ce băieții adunau frunze de stejar și nuiele de alun: din ele se împletea, în curtea bisericii, roata. În timpul ăsta, femeile măritate pregăteau bucatele la casa unei fete care se alegea dintr-o familie înstărită. Tânăra săsoaică avea mai multe sarcini: să strângă bani, să caute și să tocmească muzicanți, să trimită la timp căruța după ei, în gara de la Agîrbiciu, și să decoreze încăperile care găzduiau sărbătoarea. Duminica dimineața, înainte de slujbă, în centrul satului se bătea în pământ un trunchi de copac curățat de coajă, și în vârful lui se punea roata de lemn, îmbrăcată în flori de crini, o butelcuță cu țuică, o foaie scrisă de preot și bomboane. După slujbă și masa de prânz, toată lumea se aduna la roată. Cei mai în vârstă stăteau pe margine și comentau întâmplările, tinerii încingeau dansul. Cel mai "bătrân" dintre feciorii satului, care nu depășea însă 25 de ani, se urca în vârful trunchiului neted. Pentru asta, făcea exerciții înainte, alfel rămânea de rușine. De acolo, de sus, citea pentru toată lumea rândurile scrise de preot, arunca bomboanele copiilor, își lua butelca și, în aplauzele tuturor, cobora mândru. Până noaptea târziu se dansa, se mânca, se discutau toate evenimentele petrecute în ultima vreme în sat. "Niciunul dintre noi nu bănuia atunci că atât de repede roata, portul, satul vor fi transformate în amintire."
Frigul toamnei se lasă peste întuneric. Nu se aude nici măcar un câine, nu se văd stele. Stăm ghemuite, și doamna Hanni vorbește fără întrerupere, ca și cum tot ce spune era de mult pregătit, ca și cum ar fi așteptat pe cineva care să vină să-i asculte povestea.
Raiul pierdut
"Aici m-am trezit de copil, lângă frații mei, cu părinții, bunicii, mătușile. Soțul meu, Fritz, tot aici s-a născut. Am copilărit în acest sat amândoi. Am avut o copilărie fericită, chiar dacă am trăit cu mai multe lipsuri ca acum. Dar ai noștri erau oameni gospodari, țineau animale, lucrau pământul, de foame n-am suferit. Și au făcut și tot posibilul să ne țină în școală. Însă totul s-a petrecut așa repede, că astăzi parcă văd un spectacol și nu pricep unde sunt ceilalți actori. La 12 ani, am plecat la școală, la Sibiu. Veneam acasă în fiecare vineri și în fiecare vacanță. Când se organizau excursii, eu renunțam la ele pentru a veni acasă, la Șoala. Mereu, oriunde am fost, mi-a fost dor de casă, de ai mei, de câmp, de pacea și așezarea acestui sat. De atunci, dorul de casă m-a ars toată viața, până astăzi. Apoi a-nceput urgia. Ceva rău îi gonea pe oameni din satul nostru. Când eram copil, auzisem doar că cei mari le spuneau nou veniților «tovarăși». Și, încet, pe nebăgate de seamă, sașii au început să plece din sat. Unul avea un unchi în Germania, altul un bunic în America și tot așa. Numai în visul meu totul era la fel. În realitate, lucrurile se schimbau destul de repede."
Mai târziu, Hanni și Fritz au înțeles ce înseamnă "tovarășii". Au înțeles ce înseamnă comunismul. Și când nu au mai suportat desfigurarea și umilințele, sărăcia și mizeria, au plecat, și ei, în Germania. Dar dorul de casă a biruit. Imediat după revoluție, au venit înapoi, să refacă gura de rai. Așa au crezut ei, că odată sistemul comunist schimbat, românii se îndreaptă repede către libertate și prosperitate. În primul an, au adus din Germania în Șoala câteva tone de cablu și au tras telefon pentru tot satul. Apoi, vreo șapte ani la rând, au tot venit cu ajutoare pentru vechii lor consăteni, români și țigani. Dar nu au adus numai haine, mâncare și jucării, au adus și foarte multe unelte pentru agricultură. Asta, pentru a avea fiecare familie cu ce să lucreze și din dorința de-a vedea din nou câmpurile cosite și grădinile lucrate. Casele familiei Ziegler au fost luate la naționalizare și, după revoluție, ei n-au vrut să se mai judece cu nimeni. Așa au ajuns să cumpere casa parohială, apoi, încă o căsuță, care a fost a bunicilor lui Fritz. Pentru că aceste case trebuiau reparate, iar în sat nu era apă curentă și drumul era un canal de noroi, n-au renunțat de tot la statul în Germania. Veneau însă în fiecare primăvară, mai încrezători, cu mai mult entuziasm pentru muncă și schimbare. "Între timp, mulți dintre ai noștri s-au mutat în spatele bisericii, în cimitirul în care eu știu fiecare loc, fiecare om, când și cum a plecat. Părinții mei trăiesc, au peste 90 de ani, am crezut cu toată ființa că-i voi putea aduce înapoi, în satul lor. Dar satul lor nu e ceea ce se vede astăzi... Noi nu am știut că la tine în sat trebuie să pui totul sub lacăt. Asta e ceva nou, înainte de '89, lumea era cu mult mai săracă decât acum, dar nu se fura. În primii ani, lăsam totul afară, și când veneam din Germania nu mai găseam nimic. Întrebam vecinii, nimeni nu știa, chiar de-l vedeai cu lucrul tău în mână. Apoi am închis porțile, dar mai uitam prin curte un patent, o sapă, un furtun. Dispăreau ca prin minune. Soțul meu a zis o dată: «Dacă aș fluiera după toate uneltele mele, ulița ar fi plină, de la toate casele ar veni spre noi tot felul de lucruri»". În timp, coasele aduse în sat au fost vândute, a dispărut "moda" de a ține animale, de a-ți face curat în grădină, în fața porții, pe ulița satului. Dar Zieglerii nu s-au resemnat. În fiecare toamnă, când plecau înapoi în Germania, sperau că anul viitor o să fie altfel.
Renunțarea
Copiii familiei Ziegler au plecat din România când aveau nouă și zece ani. Au, și ei, amintiri vii și frumoase din Șoala. Aici erau bunicii, unchii, aici aveau cai, oi, câini. Ei știau că sunt sași, cu asta au plecat mai departe și, cumva, tot trecutul se păstra în limba săsească, pe care încă o vorbesc în familie. Băiatul, Gerth, s-a căsătorit cu Anabelle, o nemțoaică pe care a făcut-o să se îndrăgostească de Șoala. Anabelle a învățat românește, a renunțat la afacerea pe care o avea în Germania, și-a luat tot ce avea și a venit în satul socrilor ei, să facă paradisul visat de ei. Părinții Anabellei sunt amândoi medici la Köln. Când au văzut unde și cum a ales să trăiască singurul lor copil, au fost năuciți. N-au înțeles nimic, dar i-au respectat și susținut dorința. Ciudat este că cei doi tineri, Anabelle și Gerth, au acceptat mai ușor dezastrul din Șoala. Pentru ei, acolo era rădăcina neamului lor, o rădăcină din care sperau să crească un trunchi nou, frumos și puternic. "Cred că morții noștri din dosul bisericii, îngropați sub tufele de mărăcini, strigă după noi să ne întoarcem", spune Hanni.
Copiii și-au cumpărat în Șoala o casă pentru ei și una pentru oaspeți. Au pus deoparte diplomele și premiile câștigate, fiind amândoi șefi de promoție. Au încălțat cizmele de cauciuc de care era nevoie pentru a umbla prin noroaiele Șoalei. Au cumpărat cai, oi, bivoli și au crezut că în câțiva ani, acest sat va fi din nou plin de flori, de oameni și de cântece. Era de muncit și de câștigat bani în Șoala, fiindcă veneau mulți turiști străini, pentru călărit. De la oamenii din sat se cumpărau produse tradiționale, era nevoie de mână de lucru pentru animale, se căutau locuri pentru cazare. Fiecare familie din sat avea camere pe care le-ar fi putut așterne pentru musafiri, astfel alungau monotonia și făceau și un ban.
Copiii familiei Ziegler au încercat șapte ani. Șapte ani în care au avut la rândul lor trei copii, cărora le-au spus că și ei sunt sași, că aici se odihnesc strămoșii lor. În fiecare zi din acești șapte ani, au muncit mult și greu. Dar munca adevărată a fost cu mentalitatea oamenilor, care, într-o încăpățânare de neînțeles, nu au vrut nimic. Gerth și Anabelle sașilor nu înțelegeau de ce nu se adunau gunoaiele la un loc, să le ridice o mașină din când în când; sătenii nu înțelegeau ce bai au gunoaiele aruncate în drum. Unii începeau munca la ora șapte, căutând oameni să-i ajute, alții la ora unsprezece își sorbeau siropul colorat și făceau politică, pe scaunele din plastic din fața cooperativei. Unii își duceau copiii la școală la Mediaș, în fiecare zi patru drumuri de câte 25 de km, alții chiuleau de la ore. "Multă vreme, eu și soțul meu, împreună cu copiii și cu nepoții, am trăit un prezent plutind pe speranță. Dar după șapte ani grei, Gerth și Anabelle și-au închis casele, au vândut animalele, și-au luat copiii și au plecat înapoi, în Germania. Nepoții noștri au suferit foarte mult când au plecat din Șoala. Pentru ei, satul, cu tot ce avea el, era o poveste, un basm în care ar fi vrut să rămână. Mult timp după mutarea în Germania, ne spuneau că ei se vor întoarce la Șoala, la caii și câinii lor." Doar Hanni și Fritz continuă să se întoarcă, în fiecare primăvară, din Germania, și să rămână în Șoala până toamna târziu, când încep ploile.
Două inimi
Urcăm treptele de piatră ale bisericii săsești. E dimineață și soarele de noiembrie risipește cețurile. Doamna Hanni descuie lacătul mare de pe poarta verde, de lemn. Intrăm într-o junglă greu de traversat: rugi de măceși, curpeni hapsâni să cuprindă tot, scaieți, ferigi. Călcăm pe moloz, sticlă spartă și țigle mărunțite. Ușa se deschide greu, cu scârțâit și, în liniștea fără seamăn, se înalță un Hristos răstignit și singur. Pânze de păianjen atârnă de la ferestre, de sus până jos, de parcă ar vrea să ascundă și puținele bucăți de zid neatinse de umezeală. Prin ferestrele sparte, iedera pătrunde îndrăzneț și se întinde lacomă spre tavanul bisericii. Un șoarece și-a găsit casa în vechea orgă de la balcon. Doamna Hanni trăiește cu această durere, a morții bisericii, petrecută sub ochii ei. Au mai reparat pe la acoperiș, au mai zidit o bucată de gard, au mai făcut curat, au mai scris pe unde au putut, cerând ajutor. Au venit odată niște cercetători englezi, care au datat biserica din anul 1414 și au vorbit despre valoarea ei. Și atât. O liniște rece s-a așternut peste băncile de lemn, peste cristelnița de piatră, peste altar.
Cu glasul sugrumat de emoție, doamna Hanni îmi pune întrebări la care nu am răspuns. "Dar dacă nepoții noștri vor vrea să înalțe din nou roata aici, la Șoala? Dar dacă alți nepoți de sași vor vrea să se reîntoarcă în locul unde se odihnesc strămoșii lor? Cum să lăsăm să moară biserica asta, în care altădată nu încăpeau oamenii, biserica asta unde am făcut nunți și ne-am botezat copiii?"
Își plimbă privirea de jur împrejur și-mi dau seama că în sufletul ei toate sunt vii, toate se petrec și acum ca și odinioară. Aerul devine, un moment, mai clar și mai cald, sași rumeni, îmbrăcați de sărbătoare, se grăbesc să intre în biserică, înainte să bată al doilea clopot, perechi de tineri cu copiii de mână stau de vorbă la poartă, biserica e plină din nou, preotul intră și orga dă tonul: "Leben aus der Quelle/Leben nur aus dir/ Leben aus der Quelle des Lebens".
În mijlocul bisericii abia aud vocea doamnei Hanni, șoptită ca o rugăciune: "Viața noastră e ruptă în două, între aici și Germania. De multe ori aș vrea să uit partea asta, fiindcă mă rupe de dor. Omul e ca un puzzle. Ca să fii complet, trebuie să ai toate piesele. Am plecat în Germania, dar o parte din mine e în România și nu pot ignora sau nega asta. N-aș fi întreagă niciodată fără ea. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât îmi este mai dor de mine, cea de aici. Aici m-am născut, ai mei toți aici s-au trezit la viață, aici am copilărit, am făcut școala, am făcut legământul de credință, m-am îndrăgostit, am făcut nunta, am avut copii. Atâtea emoții și trăiri de care nu mă pot despărți... Ca să retrăiesc toate astea, am nevoie de locul ăsta, de mirosul acestei ulițe, de zgomotele gospodăriilor, de aerul nopților de aici. Noi, sașii, suntem oameni cu două inimi."