Părintele NICODIM MĂNDIȚĂ de la Agapia

"Fără cultură, nu există Mântuire"

Din toți marii duhovnici ai Moldovei (și nu au fost puțini), părintele Nicodim Măndiță s-a arătat mereu altfel și deosebit. Până și astăzi, când, cu mult efort, ucenicii lui i-au publicat biografia și cărțile mai importante, părintele continuă să rămână o prezență aparte, greu de deslușit. Nimic nu l-a făcut să renunțe la ale sale, nici măcar cele­britatea altor monahi, ca Ilie Cleopa sau Arsenie Papacioc. Părintele Nicodim a ales urcușul lui propriu, calea cea mai grea și mai primejdioasă. Așa se face că, în timp ce unele mânăstiri erau închise și oamenii aruncau speriați, la gunoi, icoane și scripturi, părintele Nicodim se silea, în ascuns, să editeze într-o tipo­gra­fie mică și improvizată, cărți de ru­gă­ciune și de învățătură ortodoxă. Fără să țină seama de amenințări și pericole, părintele continua să lupte pentru oa­meni și pentru credință. Îmbrăcat mo­dest, ca un proscris, lua drumul satelor băcăuane, cărând în spinare saci de cărți sfinte, pe care avea grijă să le lase în dar țăranilor dornici să cunoască adevărul și cuvântul lui Hristos. Îndrăzneala lui de a crede în puterea cuvântului și de a edita în ascuns cărți religioase o va plăti scump, cu opt ani de închisoare. O va plăti însă fără pic de regret sau toc­mea­lă, știind de la bun început ce risca, a­tunci când bătea în poarta cuiva, cu o psal­tire sau o carte de rugăciuni în mână.
Într-o autobiografie datată oficial cu anul 1964, părintele pomenea printre altele de ares­tarea și condamnarea lui la opt ani de temniță grea. Nimeni (ucenic sau biograf al părintelui) nu poate explica ciudățenia. Nimeni nu poate pricepe cum pro­tosinghelul Nicodim Măndiță putea să vorbească la timpul trecut despre o arestare ce avea să se petreacă în viitor, abia peste doi ani.
Întâmplător sau nu, părintele a fost condamnat chiar în ziua în care împlinea venerabila vârstă de 76 de ani, înconjurat de oameni dragi și ucenici, care, pen­tru a nu-l lăsa nicio clipă singur, au preferat să meargă și ei la închisoare, autodenunțându-se sau in­ventând diverse pricini de "uneltire contra statului". La rândul lui, eliberându-se mai repede din temniță decât ucenicii, părintele a continuat detenția și s-a închis de bună voie în chilia lui de la Agapia, unde a postit tot timpul și a refuzat orice contact cu oamenii, până în ziua în care ucenicii i-au bătut în geam, pentru a se îmbrățișa apoi cu lacrimi și multe rugăciuni de mulțumire adresate lui Dumnezeu și îndurării Maicii Domnului.

"Eu plec în curând, dar mă voi întoarce... Tu o să pleci și nu o să te mai întorci niciodată"

Sunt multe lucruri impresionante în viața părintelui Nicodim. O bună parte din ele s-au petrecut în temnița de la Aiud, unde, prin simpla lui prezență, impunea chiar și gardienilor o anume stare de respect și bună cu­viință. Parcă se rușinau de pătimirea nedreaptă a părintelui. Parcă ar fi vrut, și ei, să se întoarcă la cele sfinte și nu știau cum să o facă. Nu îndrăzneau să intre în vorbă cu el în mod direct, dar, pe cât se pu­tea, încerca fiecare, în felul lui, să nu-i tulbure li­niș­tea, să-l protejeze. Îl lăsau, deci, să se roage în tih­nă, atunci când îl zăreau prin vizetă așezat me­ditativ pe marginea patului sau căzut în genunchi. Îi strecurau o porție de marmeladă în plus dacă îl vedeau mai obosit și fără vlagă, ba chiar îndrăz­neau uneori să-l răsfețe, așa cum s-a întâmplat cu acel plutonier inimos, care l-a trimis pe părintele în biroul lui, cerându-i poruncitor să curețe masa, în așa fel încât să nu mai rămână nimic pe ea. Sigur că părin­tele s-a supus ordinului și a curățat întreaga încăpere așa cum i se ceruse, mirat fiind, totuși, că pe masă era un imens coș plin cu fructe proaspete și apetisante. La sfârșit, venind să inspecteze încăperea și văzând coșul de fructe neatins, plutonierul s-a enervat ușor și l-a cer­tat pe părintele: "Ți-am spus să nu rămână nimic, dar absolut nimic pe ma­să!... Chiar nu pricepi?". Părintele însă a refuzat să mănânce fructele, după cum a refuzat orice alt favor, ca în ziua când a început să bată cu pumnul în ușă și să-l anunțe pe gar­dian că, din greșeală, i-a lă­sat o felie de pâine în plus.
Știa părintele ce face. Știa și vedea totul din gân­durile și ascunzișurile omu­lui, așa cum văzuse în duh ce se va întâmpla, când l-a avertizat pe primarul din co­mună, omul care îl denun­țase cu "mânie proletară" la Securitate, spunându-i: "Eu plec în curând, dar mă voi întoarce... Tu o să pleci și nu o să te mai întorci niciodată".

Parastasul cu pâine

După câțiva ani, venind direct de la Aiud, părintele va observa cu mirare că autobuzul cu care călătorea spre Agapia se oprise nefiresc de mult în mijlocul dru­mului. Întrebând curios ce se întâmplă, cineva l-a lă­mu­rit - tocmai trecea un cortegiu mortuar. Murise pri­marul. Murise aidoma cuvintelor profetice ale părin­telui, care nu dorea răul nimănui, dar nici nu putea să ascundă cuiva adevărul. Părintele vedea în duh și avertiza, la fel cum îi avertizase pe cei doi anchetatori ai săi, două brute sfidătoare și fără credință, care au în­ceput să râdă de cărțile sfinte și de credința în Hris­tos, nebănuind nicio clipă că, nu peste mult timp, acele cuvinte rostite profetic de părintele Nicodim se vor împlini aidoma: unul dintre ei va muri într-un accident de motocicletă, iar celălalt se va sfârși în chinuri groaz­nice, încercând să salveze ceva lucruri din casa care îi luase foc în toiul nopții.
Așa era părintele - neclintit și vizionar. Vorbea puțin, dar adânc și fără întoarcere. La Aiud, avea obiceiul să se plimbe prin curtea interioară, mereu de la dreapta spre stânga, ca vrejul de fasole pe arac - alt­cumva era semn de avertizare că s-a întâmplat ceva nedorit. Se plimba agale și surâdea mereu. Dacă îl în­trebai la ce anume se gândește în acea clipă, părintele tresărea și, fără să renunțe la zâmbet, constata că în­chisoarea e o școală înaltă, o facultate care te învață să nu-ți pierzi niciodată nădejdea și să nu judeci în nicio situație aproapele. Toți oamenii sunt minunați, spunea el gânditor, amintindu-și cu multă emoție de gestul ab­so­lut impresionant al unui deținut, care, întinzân­du-i câteva felii de pâine strânse cu mare greutate, l-a rugat să facă un parastas în amintirea părinților lui! Ce îndemn minunat! Câtă credință și ce suflet plin de curățenie! Părintele era cu adevărat pătruns de gestul acelui om simplu și fără multă carte, gest care îi arăta (pentru a câta oară?) că niciodată frumusețea sufle­tului nu se uită la simplitatea și sărăcia cămării trupești în care se află.

Casa inimii

Din toate, protosinghelul Nicodim insista cel mai mult pe curățenia sufletului. Mereu pomenea de cu­vin­tele lui Hristos (ce folos are omul de toată averea lui, dacă își pierde sufletul?), nu fără a constata cu amă­răciune că oamenii preferă să dea de pomană haine, colaci sau vin. "Ce milostenie e asta?" se întreba el. "Mi­lostenia trupului și a stomacului?... Dar cu sufletul ce facem? Lui nu-i dăm o carte, un cu­vânt de învățătură? Ca și trupul, fără hrană, sufletul se ofilește, se usucă, moare". Deloc în­tâmplător, părintele edita și dăruia cărți. Deloc întâmplător, avea grijă să dea drept canon copierea sau citirea a cinci cărți religioase, întruchipând astfel interiorul unei case spirituale, ridicată din patru pereți și acoperiș deasupra. Casa inimii. Casa sufletului nostru... Până și celor analfabeți le dădea canon de lectură. Le dădea să "citească", dar în alt mod, cu urechile, după ce-i plătea pe "citeții" care se oboseau din greu, la lumina chioară a lămpii de gaz !

Minunile părintelui

E greu să rezumi viața părintelui Nicodim Măndiță în câteva tușe bio­gra­fice, fără măcar o sfială în glas. E greu să-i evoci prezența și surâsul, fără să simți nevoia de a te retrage un pas măcar, copleșit de prezența marelui duhovnic. Îți trebuie multă răbdare să asculți mărturiile despre el și să citești miile de pagini publicate până acum sub sem­nătura sa. Îți trebuie, în primul rând, acea înțelep­ciune elementară de a înțelege că în viața și intimitatea părintelui nu se poate intra direct din stradă, ca într-o casă pustie. Sunt multe trepte și încăperi până să ajungi la el, la gândurile și la esența creștină din cărțile lui, tipărite la Editura Agapis, o editură proorocită încă din anii '50; o editură mică și retrasă într-o casă mo­destă, de mahala bucureșteană, cu boltă de vie, cișmea la poartă și un mic petec de grădină în spate. Toți vecinii de pe Strada Mențiunii cunosc această casă și o respectă. E o casă a liniștii și rugăciunii. O casă curată și cuminte, ce îi adăpostește pe ultimii ucenici ai părintelui Nicodim Măndiță, mirenii care duc aici o viață de post și rugăciune, o viață de călugărie albă, nu ocolită de obligații și ispite lumești, dar întărită mereu de pravila nelipsită a zilei; de Ceasuri, acatiste, lecturi filocalice sau catisme de psalmi.
Ca de obicei, poarta de la intrare e deschisă, în timp ce fratele Cristian se ocupă de difuzare, iar fra­tele Dumitru stă refugiat în chilioara lui de lucru, unde corectează și pune în pagină cărțile religioase ale pă­rin­telui, în fața unui calculator vechi de când lumea, dar încă bun și folositor. Nu ezită să ne poftească înăuntru și să ne invite pe o margine de pat, ascun­zân­du-și cu greu emoția că tocmai el, cel mai mic și mai din urmă ucenic, trebuie să vorbească despre părin­tele. Cumpănind fiecare cuvânt cu multă grijă, con­stată cât de profetic putea fi protosinghelul Nicodim atunci când le vorbea ucenicilor despre o viitoare editură creștină ce se va înființa în această casă din Bu­curești, după ce "puterea bolșevică se va prăbuși prin ea însăși, sub propria povară"; cu câtă liniște pomenea fiecăruia în parte despre toate câte i se vor întâmpla în viitorul apropiat, fără să încerce vreo clipă să-l sperie ori să-l oblige la ceva nume. Dimpo­trivă, el doar avertiza și anunța din vreme, ca atunci când sfătuia un credincios să nu plece noaptea de la mânăstire și, dacă vedea că omul nu avea de gând să-l asculte, îl ruga măcar să-și ia cu el o boată sau un băț mai gros, știind că pe drum va fi în mare primejdie, atacat de fiare sălbatice, lucru care se și întâmpla.
Sunt multe minuni cu părintele - de la mărturia Mariei Șerban, care la spovedanie, fără să zică nimic, a primit răspuns la toate întrebările ei, exact așa cum erau scrise pe foaia de hârtie pusă în buzunarul de la piept, și până la mărturia fratelui Gheorghe Ionescu, cel care înainte de un proces important a aflat de la părintele că va avea judecător o femeie blândă și dreaptă. În sala de ședință, însă, va da cu ochii de un judecător bărbat, un om deosebit de aspru, de pricinaș și lipsit de răbdare. Dezamăgit din cale-afară, Gheor­ghe se va gândi cu mult reproș și îndoială la părintele și ar mai fi trecut prin multe gânduri negre dacă, în clipa imediat următoare, grefiera nu i-ar fi spus ceva la ureche judecătorului, acesta plecând și, în locul lui, venind o judecătoare ce se va dovedi și blândă, și în­țeleaptă - exact după proorocirea părintelui.
Ar fi încă multe de spus despre minunile părintelui Nicodim Măndiță, des­pre tăcerile lui adânci și pri­virea lui specială, cu care te măsura încă de la intrare, îndemnându-te parcă să te oprești în pra­gul ușii, să-ți faci un mic examen de con­știință și să te ascunzi apoi în sala de oglinzi a cuge­tului, ru­șinat parcă de toate slăbiciunile de peste zi, de acele mărunte gân­duri și păcate încă ne­măr­turisite la spoveda­nie. Da, ar fi încă multe de amintit despre via­ța acestui mare monah, pe care istoria Agapiei și a Vă­ratecului abia îl mai pome­nește, iar Patericul româ­nesc al arhiman­dri­tului Ioanichie Bălan îi rezervă doar câteva rân­duri. Din locul lui retras de la birou, fratele Du­mitru privește în jur și oftează. Ce ar mai fi de spus acum ? Din toată frăția de altădată nu a mai rămas decât el. Toți s-au dus: preotul Vasile Poi­țelea, Constantin Magirescu, Gheor­ghe Palade. Ulti­mul a plecat de curând: fratele Grigore Bălan, cel care atunci când primea în dar o cireașă sau un măr, își făcea cruce și rostea Psalmul 33, bucurân­du-se ca un copil. Oa­meni mi­nu­nați. Oameni simpli și frumoși, ase­menea tuturor uceni­ci­lor pă­rin­telui; aseme­nea lui Gheorghe Mar­cu, care își plângea atât de tare păcatele, încât duhov­nicul trebuia să între­ru­pă câteva clipe spo­vedania, până se li­niștea; asemenea bă­trâ­­nului Vasile Asaf­tei, că­ruia medicii de la spital îi mai dă­duseră două-trei zile de viață, dar el, ajun­gând acasă, a înce­put să postească atât de as­pru, încât mânca doar o dată pe săptă­mâ­nă (du­minica) și ast­fel a mai trăit vre­me de cinci ani.

"Simplu și fără aglomerație"

Degeaba insistăm, rugându-l pe fratele Dumitru să ne facă un portret al protosinghelului Nicodim Măndiță, așa cum l-a cunoscut. Preferă să tacă, pri­vind îndelung și insistent spre poza părintelui, recu­noscând sincer că singurul lui gând și singura în­gri­jorare este ce-i va spu­ne iubitului său du­hovnic atunci când se vor în­tâlni dincolo. Restul nu mai contează, așa cum nu contează cum anume era protosinghelul Ni­codim în viața de zi cu zi. Adevărul stă în altă parte decât în chip și în prezență. Important este că părintele a fost ulti­mul misionar român și un mare Apostol al căr­ților sfinte. A fost du­hov­nicul tenace și mo­dest care, atunci când se apuca de o treabă, nu se uita niciodată la ceas, având timpul și ora lui, calendarul, graba și mă­sura personală a zilei. Fala și renumele nu l-au interesat niciodată. La fel, spectacolul adula­ției, de care se temea cel mai mult. Nu întâm­plă­tor, așa cum scriu bio­grafii părintelui, a cerut să fie înmormântat "sim­plu și fără aglomerație", într-un cimitir mai dosnic al Agapiei, lăsând în urma lui doar câteva bunuri fără valoare: un ceainic, o lingură de lemn și o cruce mare. Ucenicilor, dincolo de sfaturi și mari mân­gâ­ieri sufletești, părintele le-a mai lăsat ceva la fel de important: o imensă bibliotecă de cărți sfinte, mii de pa­gini manuscris și un minunat crez la care, astăzi mai mult ca ori­când, ar trebui să ne gândim cu toții. Crezul neclintit al părintelui că "fără cultură nu există Mântuire". De fapt, fără cultură nu există nimic. Dincolo de ea se află doar ne­cre­dința și adâncul de necuprins al întuneri­cu­lui.