Selecţia "Formula AS"

Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, "Enciclo­pe­dia statelor lumii" - Ediţia a XIII-a, 2014, cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa, Editura Meronia (tel. 021/210.38.70), 782 p.

Din proprie experienţă, de la prieteni, dar şi din memoriile unor intelectuali faimoşi, ştiu cât de fascinaţi pot fi copiii şi adolescenţii de enciclopedii şi ce importanţă formatoare poate avea existenţa lor în casă. În ţările cu tradiţie enciclopedică - Franţa, Anglia, Germania în primul rând - edituri specia­li­zate pe acest tip de dicţionare universale şi tematice con­tinuă să publice, periodic aduse la zi, ediţii pe hârtie care se vând bine chiar şi acum, când toată lumea îşi găseşte pe internet orice informaţie nece­sară. În cazul enciclopediilor, contează şi răsfoitul de plăcere, cu zăbavă pe ilustraţii - planşe, portrete, reproduceri de artă, hărţi etc. - care te atrag spre domenii pe care le ignorai, îţi îmbo­gă­ţesc fără efort cunoştinţele, nasc noi înţele­geri prin asociaţii şi comparaţii. În ţara noas­tră, de două decenii, Editura Meronia, con­dusă de Horia C. Matei, publică anual 15-20 de volume de literatură enciclopedică şi de referinţă, fiabile şi profesionist alcă­tui­te, iar în domeniile supuse schimbărilor în timp, titluri anterioare sunt actualizate con­form celor mai autorizate surse. E şi cazul "Enci­clopediei statelor lumii", cel mai cău­tat titlu al editurii, ajuns acum la a 13-a edi­ţie, cu aceiaşi autori care de aproape 40 de ani îşi adap­tează lucrarea la transformările de pe harta geopolitică. Dacă în ediţia iniţială, apărută în 1975 la Editura Enciclopedică, figurau 147 de state, în cea pe care vi-o recomand azi sunt monografiate 195, dovadă a metamorfozelor spectaculoase petre­cute în lume în special după 1990. O serie de entităţi statale au dispărut (U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugos­lavia, R.D.G.), prin destrămarea imperiilor au apărut noi ţări (15 din U.R.S.S., 7 din Iugoslavia, două din Ce­­hoslovacia, cele două Germanii s-au unit), alte state au devenit independente în Africa, Asia şi Ocea­nia. Transformări şi schimbări se produc per­manent atât la nivel regional cât şi în fiecare ţară, iar ediţia 2014 oferă o radiografie a mapamondului din prezent, cu informaţii din care se pot prognoza şi evoluţiile viitoare.
Fiecare articol din dicţionar conţine repere de­finitorii pentru câte un stat: geografie, populaţie, culte, limbi, istorie, viaţa politică şi economică în date recente, hărţi. Deosebit de interesante sunt anexele cu statistici şi ierarhii, în care, fireşte, ne interesează şi locul României. (Nu că n-am şti pe pielea noastră cum stăm, dar poate duşul rece al cifrelor să ne ferească de capcanele demagogice ale campaniei electorale şi să punem presiune pentru găsirea unor soluţii practice, de folos obştesc.) De exemplu, în ierarhia mondială în ceea ce priveşte PIB-ul total, care cuantifică puterea economică a unui stat, pe primul loc se află SUA, urmate în­dea­proape de China, iar din Europa, cea mai pu­ternică e Ger­mania (locul 5 din lume). Noi suntem la poziţia 45, iar ca PIB pe locuitor - 75. E publicată şi o listă cu statele lumii în ordinea in­di­celui de per­cepţie a corupţiei, reali­zată de Trans­parency International în 2013. Cele mai cinstite sunt Noua Zee­landă şi ţările scandinave, iar Ro­mânia e pe locul 69, la egalitate cu patria mafio­ţilor, Italia (Republica Moldova stă şi mai rău, la poziţia 102). Tot din ane­xele finale se vede că datele recente au răsturnat ierarhiile mondiale sta­tor­nicite în timp: China a depăşit SUA nu doar la producţia de oţel, aur, cărbune, energie electrică şi cereale, ci şi la cea de automobile (cu un nu­măr dublu de ve­hicule fabricate), iar şapte din prin­ci­palele porturi ale lumii îi aparţin. Veţi mai găsi în en­ciclopedie şi alte indicii despre ascensiunea accelerată a statului cu cei mai mulţi locuitori din lume, cu cele mai mari rezerve valutare şi situată pe locul 1 mondial la exporturi. Sub de­viza "O carte mereu la zi într-o lume mereu în schimbare", Enciclopedia statelor lumii - 2014 e un instrument necesar nu doar pentru câte o informaţie de care am avea întâmplător ne­voie, ci şi pentru a ne situa corect în pro­cesul de globalizare şi a înţelege pe cont propriu perspectivele.

Franny Moyle, "Constance. Tra­gi­ca şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde", traducere de Cristina Jinga, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 400 p.

În cei 114 ani scurşi de la moartea lui, Oscar Wilde (1854-1900) a continuat să magnetizeze atenţia publicului în primul rând datorită operei sale. Piesele i-au fost mereu jucate pe scene din toată lumea, romanul "Portretul lui Dorian Gray" - mereu reeditat, ecranizat, dra­ma­­tizat, celebrele lui aforisme şi vorbe de duh au fost atât de des citate încât au intrat în folclor. Dar de acelaşi interes peren are parte şi omul Oscar Wilde, provocatorul impenitent care spunea că şi-a pus tot geniul în viaţă, iar în operă - nu­­mai talentul. Statutul lui de scriitor impor­tant, de talie internaţională, a rămas învăluit într-o aură sulfuroasă, dată de viaţa lui "scandaloasă" şi plină de contradicţii. Aşa se explică de ce au­torul confesiunii "De profundis" a devenit su­biectul atâ­tor biografii: vreo zece până acum. Toate as­pectele existenţei lui Wilde au fost cer­ce­tate, toate cotloanele întunecate - răscolite, toate do­cu­men­tele - interpretate în fel şi chip, din unghi psiha­nalitic, ideologic, juridic etc. Iar când mai totul părea spus, iată că Franny Moyle, o doamnă cu o carieră frumoasă de producător şi director de creaţie la BBC, îşi îndreaptă atenţia asupra soţiei lui Oscar, reconstituindu-i trista poveste. Cartea pe care vi-o recomand azi nu e o biografie ro­manţată ci un documentar realizat de un profesionist al ge­nului, care montează abil fragmente de scri­sori (în parte inedite), tăieturi din presa vremii, mărturii (inclusiv fotografice) în rama unei bune cunoaşteri a societăţii britanice de la sfârşitul sec. XIX, a vieţii ei culturale, politice şi mondene. Constance Lloyd (1859-1898), căsătorită din dragoste cu Oscar în 1884 şi mama celor doi fii ai lui, e un personaj interesant nu doar în trena ce­le­brităţii soţului şi a enormului scandal ce l-a însoţit, ci prin ea însăşi. Inteligentă, talentată, cu o bună educaţie şi cu o minte deschisă spre noile curente ale sfâr­şitului de epocă victoriană - socialism creş­­tin, fe­minin, estetism, dar şi ezoterism - fru­moa­sa şi ti­mida Constance ajunge, ca nevastă a unui scriitor deja celebru, în atenţia societăţii şi presei lon­doneze, un VIP care scrie articole şi cărţi pentru copii, dă tonul modei cu toaletele ei lejere, "ra­ţio­nale", mai comode la purtare, ţine un salon frec­ventat de elita artistică europeană. Viaţa ei are un aer de strălucire şi lux, de extravaganţă, inclusiv în atracţia pentru "ştiinţele oculte". Constance a purtat o foarte bogată corespondenţă, care din fericire s-a păstrat, cu fratele ei, Otho, şi cu o bună prietenă mai vârstnică, lady Mount-Temple, aşa că biografa îi poate da adesea cuvân­tul prin frag­men­te din scrisori. O putem astfel auzi povestindu-se, făcând confidenţe, descriind scene şi peripeţii, o putem însoţi în momente de bucurie dar şi în nefe­ricire. Suferinţa devine acută odată cu procesul răsunător din 1895 în care Oscar e acuzat de atentat la bunele mora­vuri şi condamnat la doi ani de muncă silnică. Adu­cerea în ins­tanţă fusese declan­şată de re­laţia amoroasă a lui Wilde cu tâ­nărul lord Alfred Douglas (Bosie), de­nunţată de tatăl acestuia, iar amă­nuntele şo­caseră purita­nis­mul vic­torian. Uriaşul scandal o con­strân­ge pe Constance, de dragul co­piilor, Cyril şi Vyvyan, să di­vor­ţeze şi să se stabilească, sub un nume de fa­milie schimbat, Holland, în străinătate. "Mulţi ani motto-ul meu a fost Cine rabdă învinge, aşa că o să rabd, o să-mi duc bătălia până la capăt şi o să în­­cerc să-mi port crucea" - îi scria prietenei-con­fidente. Dar crucea se dovedeşte prea grea: după ispăşirea pe­depsei, Oscar nu-şi caută familia, ci reia legătura cu Bosie, cu care pleacă la Paris, ig­norând grija statornică şi sacrificiile soţiei pentru el. De atâta răbdat, Constance nu numai că n-a în­vins indivi­dua­lismul lui Oscar, ci a făcut şi un can­cer care a ră­pus-o la 39 de ani. Wilde n-a venit la înmor­mân­tare. A murit şi el, după doi ani, la Paris, în urma unei meningite. Fiul lor cel mare şi pre­feratul mamei, Cyril, a pierit pe front în primul război. Dar cel de al doilea băiat, neglijatul Vyvyan Holland, ajuns traducător şi scriitor, s-a ocupat de arhiva familiei şi s-a putut bucura de gloria postumă a tatălui, fără să-i reia însă nu­mele. N-a făcut-o nici fiul lui Vyvyen, Merlin Holland, care e azi cel mai bun specialist în viaţa şi opera bunicului său recunoscut unanim ca prinţ al paradoxului, dandy irezistibil şi scriitor ce transgresează epocile.

David Abulafia, "Marea cea Mare. O is­to­rie uma­nă a Mediteranei", traducere de Geor­ge­­ta-An­ca Ionescu, Marieva Ionescu şi Denisa Duran, Edi­tura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 806 pag.

În Occident vânzările de cărţi, atât în librăriile reale cât şi on line, sunt înregistrate în două topuri separate, pu­bli­cate periodic: unul pentru literatura de ficţiune, altul pen­tru non-ficţiune, acesta din urmă curprinzând volume de memorialistică, biografii, istorie, eseuri etc. Chiar da­că potenţialul comercial nu are legătură cu valoarea, e ins­tructiv de observat că non-ficţiunea interesează mult mai multă lume în sec. XXI, iar cărţile de istorie sunt adesea best-sellers. La curent cu această tendinţă, editu­rile noastre au iniţiat colecţii de istorie, iar succesul de piaţă al cărţilor semnate de Lucian Boia, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Lavinia Betea, precum şi traduceri din prestigioşi istorici străini confirmă interesul româ­nilor pentru acest domeniu editorial. Dintre traducerile recente, vă recomand azi una excepţională: pe cât de riguroasă ca documentare, pe atât de vie, pasionantă, plină de informaţii şi co­nexi­uni insolite. Autorul ei, David Abulafia, e un reputat specialist în istorie meditera­neană, profesor la Cambridge şi membru al Academiei Bri­tanice. În "Marea cea Mare", el nu şi-a propus o sin­teză a istoriilor diferitelor populaţii care s-au perindat ori s-au fixat pe ţărmurile Mediteranei, cum au făcut alţi cercetători ai comerţului cu mărfuri şi idei culturale, po­litice, religioase din acest loc de întâlnire a trei continente - Europa, Asia şi Africa. Profesorul Abulafia a vrut şi a reuşit să cuprindă Mediterana ca un tot ce nu a încetat să funcţioneze chiar şi atunci când comunităţile de pe ţărmurile din Nord sau Sud, din Est sau Vest au in­trat în coliziune. Marea cea Mare a depins succesiv de-a lungul istoriei de câte un port sau două (precum Troia, Corintul, Car­ta­gina, Alexandria, Genova, Ve­neţia, Salo­nic ş.a.) care îşi im­pu­neau pe mo­ment dominaţia asupra legăturilor de ansamblu şi asupra comuni­tă­ţilor ce întreţineau aceste interac­ţiuni. Istoricul îşi struc­tu­rea­ză cro­no­logic vasta ma­terie susţi­nând exis­tenţa a cinci Me­diterane, de la cea preistorică, a comerţului cu bronz, la cea antică, a eroilor mi­tici de dinaintea erei noastre, şi până în contempo­ra­nei­tatea mar­ca­tă de frac­turile dintre Est şi Vest, obli­gate să coabiteze în Medi­te­rana, dar şi în­tre Nord şi Sud, opu­nând religii ce ar trebui să dialo­ghe­ze, aşa cum au mai fă­cut în istoria ei mul­ti­mi­lenară. Între aceste perioade vechi şi noi se află o "a două Medite­rană", a talasocra­ţiilor care au convins co­mu­nită­ţile ri­verane de importanţa vitală pentru ele a mă­rii şi au im­pus până la urmă unitatea ei politică, eco­nomică şi cul­turală ca Mare Nostrum în primul imperiu universalist din is­torie, Imperiul Roman. O "a treia Me­diterană" e cea de după dezintegrarea Im­periului, pe rui­nele căruia creş­ti­­nis­mul şi islamismul în conflict au dus la efemere în­cercări imperiale. În sfârşit, "a patra Me­di­terană" e do­mi­nată de înfruntarea dintre Occident şi Orientul otoman dornic să refacă peste Akde­niz (Marea Albă, cum o nu­meau turcii) supremaţia lor. Tot acum, în spaţiul acvatic ce-i despărţea şi unea pe ri­verani încep să-şi facă loc, uneori prin forţă, puteri ce n-avu­seseră legături directe cu lumea mediteraneană, pre­cum Rusia sau America. V-am rezumat aici doar scheletul cărţii, dar frumuseţea ei stă în faptul că Abulafia îşi descrie "Me­di­teranele" prin prisma oamenilor care au realizat eve­ni­mentele istorice, stă­ruind asupra aspiraţiilor momen­tane sau de perspec­tivă ale populaţiilor ce şi-au urmat con­ducătorii. Astfel, el nu scrie o istorie academică seacă ci pigmentează totul cu descrieri vii de situaţii şi per­so­naje, cu diverse tipuri umane: regi, regine şi îm­păraţi, im­pu­nă­tori sau pitoreşti, idealişti sau pragmatici, oameni de arme, negustori, pi­raţi, cruciaţi, aventurieri, călători - o lume populată, pulsând de viaţă. Pentru plăcerea citi­to­rului, au­torul po­vesteşte nenumărate întâmplări savu­roa­se le­gate de per­sonajele sale, fără a pierde însă din vedere con­­­tribuţiile lor la configurarea istoriei culturale, eco­no­mice şi politice a Mediteranei. Atractivitatea volu­mului e spo­ri­tă şi de ilus­traţii - hărţi, picturi, documente şi foto­grafii de arhivă - alese atent pentru a întări ima­ginea asu­pra per­sonajelor şi motivaţiile pentru anumite de­cizii. Cum nu mai e mult până la Târgul de Carte Gau­dea­mus, recomand pa­sio­­naţilor de istorie să-şi în­scrie "Ma­rea cea Ma­re" pe lista de cumpărături.