Din proprie experiență, de la prieteni, dar și din memoriile unor intelectuali faimoși, știu cât de fascinați pot fi copiii și adolescenții de enciclopedii și ce importanță formatoare poate avea existența lor în casă. În țările cu tradiție enciclopedică - Franța, Anglia, Germania în primul rând - edituri specializate pe acest tip de dicționare universale și tematice continuă să publice, periodic aduse la zi, ediții pe hârtie care se vând bine chiar și acum, când toată lumea își găsește pe internet orice informație necesară. În cazul enciclopediilor, contează și răsfoitul de plăcere, cu zăbavă pe ilustrații - planșe, portrete, reproduceri de artă, hărți etc. - care te atrag spre domenii pe care le ignorai, îți îmbogățesc fără efort cunoștințele, nasc noi înțelegeri prin asociații și comparații. În țara noastră, de două decenii, Editura Meronia, condusă de Horia C. Matei, publică anual 15-20 de volume de literatură enciclopedică și de referință, fiabile și profesionist alcătuite, iar în domeniile supuse schimbărilor în timp, titluri anterioare sunt actualizate conform celor mai autorizate surse. E și cazul "Enciclopediei statelor lumii", cel mai căutat titlu al editurii, ajuns acum la a 13-a ediție, cu aceiași autori care de aproape 40 de ani își adaptează lucrarea la transformările de pe harta geopolitică. Dacă în ediția inițială, apărută în 1975 la Editura Enciclopedică, figurau 147 de state, în cea pe care vi-o recomand azi sunt monografiate 195, dovadă a metamorfozelor spectaculoase petrecute în lume în special după 1990. O serie de entități statale au dispărut (U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, R.D.G.), prin destrămarea imperiilor au apărut noi țări (15 din U.R.S.S., 7 din Iugoslavia, două din Cehoslovacia, cele două Germanii s-au unit), alte state au devenit independente în Africa, Asia și Oceania. Transformări și schimbări se produc permanent atât la nivel regional cât și în fiecare țară, iar ediția 2014 oferă o radiografie a mapamondului din prezent, cu informații din care se pot prognoza și evoluțiile viitoare.
Fiecare articol din dicționar conține repere definitorii pentru câte un stat: geografie, populație, culte, limbi, istorie, viața politică și economică în date recente, hărți. Deosebit de interesante sunt anexele cu statistici și ierarhii, în care, firește, ne interesează și locul României. (Nu că n-am ști pe pielea noastră cum stăm, dar poate dușul rece al cifrelor să ne ferească de capcanele demagogice ale campaniei electorale și să punem presiune pentru găsirea unor soluții practice, de folos obștesc.) De exemplu, în ierarhia mondială în ceea ce privește PIB-ul total, care cuantifică puterea economică a unui stat, pe primul loc se află SUA, urmate îndeaproape de China, iar din Europa, cea mai puternică e Germania (locul 5 din lume). Noi suntem la poziția 45, iar ca PIB pe locuitor - 75. E publicată și o listă cu statele lumii în ordinea indicelui de percepție a corupției, realizată de Transparency International în 2013. Cele mai cinstite sunt Noua Zeelandă și țările scandinave, iar România e pe locul 69, la egalitate cu patria mafioților, Italia (Republica Moldova stă și mai rău, la poziția 102). Tot din anexele finale se vede că datele recente au răsturnat ierarhiile mondiale statornicite în timp: China a depășit SUA nu doar la producția de oțel, aur, cărbune, energie electrică și cereale, ci și la cea de automobile (cu un număr dublu de vehicule fabricate), iar șapte din principalele porturi ale lumii îi aparțin. Veți mai găsi în enciclopedie și alte indicii despre ascensiunea accelerată a statului cu cei mai mulți locuitori din lume, cu cele mai mari rezerve valutare și situată pe locul 1 mondial la exporturi. Sub deviza "O carte mereu la zi într-o lume mereu în schimbare", Enciclopedia statelor lumii - 2014 e un instrument necesar nu doar pentru câte o informație de care am avea întâmplător nevoie, ci și pentru a ne situa corect în procesul de globalizare și a înțelege pe cont propriu perspectivele.
Franny Moyle, "Constance. Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde", traducere de Cristina Jinga, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 400 p.
În cei 114 ani scurși de la moartea lui, Oscar Wilde (1854-1900) a continuat să magnetizeze atenția publicului în primul rând datorită operei sale. Piesele i-au fost mereu jucate pe scene din toată lumea, romanul "Portretul lui Dorian Gray" - mereu reeditat, ecranizat, dramatizat, celebrele lui aforisme și vorbe de duh au fost atât de des citate încât au intrat în folclor. Dar de același interes peren are parte și omul Oscar Wilde, provocatorul impenitent care spunea că și-a pus tot geniul în viață, iar în operă - numai talentul. Statutul lui de scriitor important, de talie internațională, a rămas învăluit într-o aură sulfuroasă, dată de viața lui "scandaloasă" și plină de contradicții. Așa se explică de ce autorul confesiunii "De profundis" a devenit subiectul atâtor biografii: vreo zece până acum. Toate aspectele existenței lui Wilde au fost cercetate, toate cotloanele întunecate - răscolite, toate documentele - interpretate în fel și chip, din unghi psihanalitic, ideologic, juridic etc. Iar când mai totul părea spus, iată că Franny Moyle, o doamnă cu o carieră frumoasă de producător și director de creație la BBC, își îndreaptă atenția asupra soției lui Oscar, reconstituindu-i trista poveste. Cartea pe care vi-o recomand azi nu e o biografie romanțată ci un documentar realizat de un profesionist al genului, care montează abil fragmente de scrisori (în parte inedite), tăieturi din presa vremii, mărturii (inclusiv fotografice) în rama unei bune cunoașteri a societății britanice de la sfârșitul sec. XIX, a vieții ei culturale, politice și mondene. Constance Lloyd (1859-1898), căsătorită din dragoste cu Oscar în 1884 și mama celor doi fii ai lui, e un personaj interesant nu doar în trena celebrității soțului și a enormului scandal ce l-a însoțit, ci prin ea însăși. Inteligentă, talentată, cu o bună educație și cu o minte deschisă spre noile curente ale sfârșitului de epocă victoriană - socialism creștin, feminin, estetism, dar și ezoterism - frumoasa și timida Constance ajunge, ca nevastă a unui scriitor deja celebru, în atenția societății și presei londoneze, un VIP care scrie articole și cărți pentru copii, dă tonul modei cu toaletele ei lejere, "raționale", mai comode la purtare, ține un salon frecventat de elita artistică europeană. Viața ei are un aer de strălucire și lux, de extravaganță, inclusiv în atracția pentru "științele oculte". Constance a purtat o foarte bogată corespondență, care din fericire s-a păstrat, cu fratele ei, Otho, și cu o bună prietenă mai vârstnică, lady Mount-Temple, așa că biografa îi poate da adesea cuvântul prin fragmente din scrisori. O putem astfel auzi povestindu-se, făcând confidențe, descriind scene și peripeții, o putem însoți în momente de bucurie dar și în nefericire. Suferința devine acută odată cu procesul răsunător din 1895 în care Oscar e acuzat de atentat la bunele moravuri și condamnat la doi ani de muncă silnică. Aducerea în instanță fusese declanșată de relația amoroasă a lui Wilde cu tânărul lord Alfred Douglas (Bosie), denunțată de tatăl acestuia, iar amănuntele șocaseră puritanismul victorian. Uriașul scandal o constrânge pe Constance, de dragul copiilor, Cyril și Vyvyan, să divorțeze și să se stabilească, sub un nume de familie schimbat, Holland, în străinătate. "Mulți ani motto-ul meu a fost Cine rabdă învinge, așa că o să rabd, o să-mi duc bătălia până la capăt și o să încerc să-mi port crucea" - îi scria prietenei-confidente. Dar crucea se dovedește prea grea: după ispășirea pedepsei, Oscar nu-și caută familia, ci reia legătura cu Bosie, cu care pleacă la Paris, ignorând grija statornică și sacrificiile soției pentru el. De atâta răbdat, Constance nu numai că n-a învins individualismul lui Oscar, ci a făcut și un cancer care a răpus-o la 39 de ani. Wilde n-a venit la înmormântare. A murit și el, după doi ani, la Paris, în urma unei meningite. Fiul lor cel mare și preferatul mamei, Cyril, a pierit pe front în primul război. Dar cel de al doilea băiat, neglijatul Vyvyan Holland, ajuns traducător și scriitor, s-a ocupat de arhiva familiei și s-a putut bucura de gloria postumă a tatălui, fără să-i reia însă numele. N-a făcut-o nici fiul lui Vyvyen, Merlin Holland, care e azi cel mai bun specialist în viața și opera bunicului său recunoscut unanim ca prinț al paradoxului, dandy irezistibil și scriitor ce transgresează epocile.
David Abulafia, "Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei", traducere de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva Ionescu și Denisa Duran, Editura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 806 pag.
În Occident vânzările de cărți, atât în librăriile reale cât și on line, sunt înregistrate în două topuri separate, publicate periodic: unul pentru literatura de ficțiune, altul pentru non-ficțiune, acesta din urmă curprinzând volume de memorialistică, biografii, istorie, eseuri etc. Chiar dacă potențialul comercial nu are legătură cu valoarea, e instructiv de observat că non-ficțiunea interesează mult mai multă lume în sec. XXI, iar cărțile de istorie sunt adesea best-sellers. La curent cu această tendință, editurile noastre au inițiat colecții de istorie, iar succesul de piață al cărților semnate de Lucian Boia, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Lavinia Betea, precum și traduceri din prestigioși istorici străini confirmă interesul românilor pentru acest domeniu editorial. Dintre traducerile recente, vă recomand azi una excepțională: pe cât de riguroasă ca documentare, pe atât de vie, pasionantă, plină de informații și conexiuni insolite. Autorul ei, David Abulafia, e un reputat specialist în istorie mediteraneană, profesor la Cambridge și membru al Academiei Britanice. În "Marea cea Mare", el nu și-a propus o sinteză a istoriilor diferitelor populații care s-au perindat ori s-au fixat pe țărmurile Mediteranei, cum au făcut alți cercetători ai comerțului cu mărfuri și idei culturale, politice, religioase din acest loc de întâlnire a trei continente - Europa, Asia și Africa. Profesorul Abulafia a vrut și a reușit să cuprindă Mediterana ca un tot ce nu a încetat să funcționeze chiar și atunci când comunitățile de pe țărmurile din Nord sau Sud, din Est sau Vest au intrat în coliziune. Marea cea Mare a depins succesiv de-a lungul istoriei de câte un port sau două (precum Troia, Corintul, Cartagina, Alexandria, Genova, Veneția, Salonic ș.a.) care își impuneau pe moment dominația asupra legăturilor de ansamblu și asupra comunităților ce întrețineau aceste interacțiuni. Istoricul își structurează cronologic vasta materie susținând existența a cinci Mediterane, de la cea preistorică, a comerțului cu bronz, la cea antică, a eroilor mitici de dinaintea erei noastre, și până în contemporaneitatea marcată de fracturile dintre Est și Vest, obligate să coabiteze în Mediterana, dar și între Nord și Sud, opunând religii ce ar trebui să dialogheze, așa cum au mai făcut în istoria ei multimilenară. Între aceste perioade vechi și noi se află o "a două Mediterană", a talasocrațiilor care au convins comunitățile riverane de importanța vitală pentru ele a mării și au impus până la urmă unitatea ei politică, economică și culturală ca Mare Nostrum în primul imperiu universalist din istorie, Imperiul Roman. O "a treia Mediterană" e cea de după dezintegrarea Imperiului, pe ruinele căruia creștinismul și islamismul în conflict au dus la efemere încercări imperiale. În sfârșit, "a patra Mediterană" e dominată de înfruntarea dintre Occident și Orientul otoman dornic să refacă peste Akdeniz (Marea Albă, cum o numeau turcii) supremația lor. Tot acum, în spațiul acvatic ce-i despărțea și unea pe riverani încep să-și facă loc, uneori prin forță, puteri ce n-avuseseră legături directe cu lumea mediteraneană, precum Rusia sau America. V-am rezumat aici doar scheletul cărții, dar frumusețea ei stă în faptul că Abulafia își descrie "Mediteranele" prin prisma oamenilor care au realizat evenimentele istorice, stăruind asupra aspirațiilor momentane sau de perspectivă ale populațiilor ce și-au urmat conducătorii. Astfel, el nu scrie o istorie academică seacă ci pigmentează totul cu descrieri vii de situații și personaje, cu diverse tipuri umane: regi, regine și împărați, impunători sau pitorești, idealiști sau pragmatici, oameni de arme, negustori, pirați, cruciați, aventurieri, călători - o lume populată, pulsând de viață. Pentru plăcerea cititorului, autorul povestește nenumărate întâmplări savuroase legate de personajele sale, fără a pierde însă din vedere contribuțiile lor la configurarea istoriei culturale, economice și politice a Mediteranei. Atractivitatea volumului e sporită și de ilustrații - hărți, picturi, documente și fotografii de arhivă - alese atent pentru a întări imaginea asupra personajelor și motivațiile pentru anumite decizii. Cum nu mai e mult până la Târgul de Carte Gaudeamus, recomand pasionaților de istorie să-și înscrie "Marea cea Mare" pe lista de cumpărături.