La "aniversară" - ALEXANDRU ANDRIEŞ

- Când îi place ceva, ochii îi strălucesc şi râde cu un chicotit, ca un copil poznaş.... Nu, hotarât lucru, Andrieş nu are 60 de ani, privirea lui tânără şi iscoditoare spune altceva!... Dar aniversarea aceasta i-a dat un bun motiv pentru reeditarea primului său disc, "Interioare", şi pentru un turneu prin câteva din cele mai importante oraşe ale ţării. Şoricelul din "Poveste mică", prima piesă de pe primul lui album, ornat frumos, cu rotring negru, de arhitectul şi graficianul Alexandru Andrieş, şi oferit drept autograf ascultătorilor lui, i-a purtat noroc! -

"Cea mai importantă lecţie a vieţii şi cea mai sigură armă în bătălia cu timpul e să te bucuri, cu adevărat şi sincer, de ceea ce ţi se întâmplă în fiecare zi!"


Mulţi ani trăiască!

- 60 de ani! Dar... cine crede? Nici măcar tu, Alexandru Andrieş!

- Am buletinul aici, în buzunar, şi în el aşa scrie, deh... Înseamnă că aşa e! Doar că am fost, recunosc, uşor surprins!... Şi ştii de ce? Pentru că ţin minte, ca ieri, cum râdeam, copil fiind, pă­rându-mi-se că pă­rinţii mei ajunseseră, ziceam eu, la vârste "îna­intate", pe când aveau vreo 40 de ani! Şi acum, uite, eu am 60!... I-am împlinit pe 13 oc­tom­brie, dar cifra 13 nu mi-a pur­tat defel ghinion. Ulterior am aflat că şi unul din cei mai îndrăgiţi cântăreţi americani ai anilor '60-'70, Paul Simon, a­vea aceeaşi zi de naştere ca mi­ne! Şi mi-am dat seama ca am ajuns la vârsta asta, când am calculat că se fac 30 de ani de când a apărut primul meu disc, "In­terioare", în 1984, pe care l-am reeditat într-un nou for­mat în luna mai a acestui an. Un pri­eten foarte la zi cu datele mi-a zis: "Da, dar ştii că tu faci anul ăsta 60 de ani?" Au­rel Mitran, impresarul meu, el este cel cu datele la zi, întot­deauna!... Iar ideea de a face şi concertul "Interioare" de la Bucureşti în aceeaşi zi, cea a aniversării mele, a fost tot a lui, altfel, eu aş fi stat liniştit şi m-aş fi în­tâl­nit doar cu câţiva prieteni foarte apropiaţi. Nu m-am gândit niciodată să susţin un concert de ziua mea. Dar l-am ascultat, doar e impresarul meu de mai bine de 30 de ani, şi a fost foarte plăcut, recunosc, când o sală întreagă mi-a cântat "Mulţi ani trăiască!", după spec­tacol!

Politica paşilor mărunţi

- Hai să vorbim despre jumătate din 60, adică 30, poate îţi va fi mai uşor. 30 de ani de la debutul discografic. Dar şi... 40 de la debutul scenic, la Club A. Ce ţi-au adus anii ăştia şi ce ţi-au luat?

- Mi-au adus o grămadă de discuri. Nici nu ştiu exact câte albume am realizat până acum! Chiar dacă sunt numit "cel mai prolific muzician român" , eu nu le număr, însă cineva de la Cluj, din public, care a venit pentru autograf după ultimul concert, mi-a spus că sunt peste 60! Mi-au mai adus şi o grămadă de concerte şi, lucru minunat, şi foarte mulţi prieteni, care s-au adăugat acestui "context artistic". Am cântat în foarte multe formule de acompaniament şi am avut onoarea să fiu ajutat de muzicieni remarcabili ai scenei româneşti: i-aş aminti aici pe Dan Mândrilă, pe Alin Constanţiu (din păcate, niciunul dintre ei nu mai e printre noi), la fel, Vali Sterian (de pe albumul "Vreme rea", lucrat împreună în studioul său. Piesa "Cea mai frumoasă zi" a devenit un mare succes), apoi cu TudyZaharescu la tobe, cu Eugen Tegu la bas, cu George Baicea la chitară... lista e foarte lungă. De data aceasta, pentru ediţia specială a albumului "Interioare", remasterizat la nivelul tehnic de astăzi, i-am rugat să-mi vină alături pe Berti Barbera (voce, muzicuţă, per­cuţie), Sorin Romanescu (chi­tară) şi Maria Ioana Mân­tu­lescu (voce). Avantajul pe ca­re-l are această formulă restrân­să şi relativ acustică este că pune în lumină textul. Îl lasă să se audă, să se im­pună. În clipa în care cânţi cu tobe, bas, chi­tară, saxo­fon, ele acoperă cu­vintele, mesajul. Şi pentru această variantă de spectacol, în care, evident, cuvintele sunt importante, respectiv, albu­mul "Interioare" şi mesajul său, cred că am avut for­mula ideală. Fiindcă, fie­care dintre prietenii cu care cânt, cu bagajul cultural pro­priu, aduce o notă per­sonală şi, în acelaşi timp, armonia dintre noi face ca toate sunetele să fie într-un echilibru şi într-o zonă de bun simţ, ceea ce mi se pare cel mai important lucru, dincolo de virtuozitate. Aici pot să punctez un alt câştig, şi anume că mi-au mai adus toţi aceşti ani şi bucuria de a face un lucru care îmi place foarte mult şi care este, în acelaşi timp, şi apreciat de public: mu­­zi­că! Sentiment care este im­po­sibil de egalat cu altceva. Sin­­cer, nu ştiu ce-mi pot dori mai mult de zi­ua mea, nici nu mă gândeam, când am în­­ceput, că o să ajung vreo­dată să am cât am primit în răstim­pul acesta. Întot­deauna am avut o po­litică a paşilor mărunţi în viaţă, adi­că nu fac planuri cu bătaie lungă, nu trăiesc pro­gramatic, nu-mi fixez ţinte de neatins. În schimb, mă bucur de ceea ce am în fiecare zi, şi asta mi se pare cea mai importantă lecţie a vieţii şi cea mai sigură armă în bătă­lia cu timpul: să te bucuri cu ade­vă­rat şi sincer de ceea ce ţi se întâm­plă. Aşa că, mă consider un om fe­ricit: ce aş putea să cer mai mult?!... Iar de luat, nu mi-au luat nimic, că părul oricum mi-ar fi albit, hi-hi! Dar în toţi anii ăştia... au mai plecat nişte prieteni dragi, dintre cei cu care m-am înto­vă­răşit la drum, la un moment dat, la un album sau altul. Însă... ei rămân în inimile noastre şi ale ascultătorilor muzicii făcute atunci, împreună.

- La apariţia lui, în 1984, discul "Interioare" a fost, într-adevăr, ceva cu totul special. În peisajul monoton al muzicii româneşti din anii '80, ne oferea un alt tip de cultură muzicală decât cea ideologizată, "servită" în comunism. Ce vă doreaţi cu toţii, a­tunci, tu şi prietenii cu care ai plecat la drum?

- "Interioare" a fost imprimat în cea mai mare parte cu prietenii mei timişoreni, de la grupul rock "Post Scriptum", era vorba de Mircea Marcovici la bas şi Mihai Farcaş la tobe, de Doru Apreotesei la clape, apoi de Mircea Baniciu la backing vocals, Ma­ria Ioana Mântulescu, voce, şi Garbis Dedeian la saxofon. Din păcate, Mircea Marcovici nu mai e printre noi, Mişi Farcaş e plecat demult în Germania, Doru Apreotesei e plecat demult în Suedia, Baniciu are treabă (multă!) aşa că nu prea mai există echipa aia, pentru că una din variante era să venim cu aceiaşi oameni pe scenă şi să cântăm din nou împreună piesele de pe album, după 30 de ani. Dar asta, evident, era imposibil, şi atunci am preferat să mergem pe varianta de a-l face cu totul altfel decât a fost atunci. În­să, pe vremea aia, noi eram doar bucuroşi că înre­gistrăm discul acela, nici nu ne mai gândeam că o să mai urmeze unul, vreodată. A fost cu adevărat o mare victorie, nici nu mă aşteptam să aibă o aşa mare priză la public şi să meargă aşa de bine, să fie reeditat, să apară şi în limba engleză, iar acum, după 30 de ani, lumea să fie în continuare încântată când ascultă "Interioare". Pe mine mă bucură foarte tare că cel mai important test, cel al timpului, a fost trecut de discul acesta, ceea ce înseamnă că e cu adevărat bun şi are ceva de spus! Sigur, cuprinde, încifrate, amintiri din comunism, iar eu am fost tot timpul, şi mai ales atunci, un artist protestatar, cu toate riscurile pe care le implica ironia mea subtilă. Iată că acum lucrul acesta se întoarce împotriva mea, şi asta mi se întâmplă mereu în campaniile electorale, din 1990 încoace, pentru că îmi sunt folosite cântecele fără acordul meu, tentante fiind datorită textului, de­sigur. (Echipa de campanie a lui Victor Ponta a folosit o piesă a lui Alexandru Andrieş pentru ilus­tra­rea unui videoclip electoral, al cărui mesaj era în­drep­tat îm­potriva contracandidatului său, Klaus Johannis - n.r.). Nu vreau să fie asociat numele meu într-o cam­panie electorală, nici de partea, nici împotriva vreunuia dintre candidaţi, şi înainte de orice, mi se pare normal ca cineva care foloseşte opera unui creator să-i ceară acordul înainte de a o face, mai ales că, în cazul meu, creatorul trăieşte, e încă viu! Dar ei au ignorat total acest lucru, de-a lungul anilor. Deşi nu sunt o fire belicoasă, n-am să las lucrurile aşa! Dar nu vorbim despre asta acum, ci despre lucrurile fru­moase, legate de această aniversare!...

Caseta din cutia poştală

- De fapt, cum a început toată această aventură a muzicii, care a fost impulsul care te-a determinat să începi să compui în această manieră cu totul nouă, la vre­mea aceea?

- Ideea de a compune cântece mi-a venit când eram elev prin clasa a X-a de li­ceu. Luam cursuri de artă plastică la Şcoala Populară de Artă şi vedeam că mai toţi cole­gii mei se duceau mult mai des la concerte decât la o expoziţie. Mi-am dat seama că muzica poate să fie un vehicul foarte bun de comunicare şi am început să ascult atent ce muzică îmi oferea radioul, dar acolo nu era mai nimic din ceea ce mi-aş fi dorit eu, în anii respectivi, evident, ci doar nişte cântece insipide, formale, co­recte, cu mesaje fru­moase şi înălţătoare. Influenţat de discu­rile procurate pe sub mâ­nă, venite din Occident, de Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Jimmy Hendrix, Led Zeppelin, de toată muzica aceasta a anilor '60-'70 şi care, din punc­tul meu de vedere, a rămas, în con­tinuare, un vârf de creativitate, dintr-o joacă şi din dorinţa de a avea nişte cântece aşa cum mi-aş fi dorit să ascult, am început să com­pun eu însumi melodii. Iar după aceea, în­cet-încet, prietenii au început sătragă de mi­ne: "Hai, trebuie să cânţi pe scenă toate astea!" Şi am debutat în 1974, student fiind la Arhitectură, la Club A. Au urmat par­ti­ci­pări, timp de mai mulţi ani, la Festi­valurile de jazz de la Sibiu şi de la Costi­neşti, sin­gurele locuri unde puteai face o muzică ce nu era în "trendul" oficial. Mai apoi, după ce am terminat Arhitectura şi am rămas asis­tent universitar în facultate, prietenii mi-au spus: "Ai cântece foarte bune, chiar merită să le pui pe un disc!", aşa că discul "Inte­rioare" n-ar fi apărut da­că n-ar fi tras de mine, ani de zile, cei de la formaţia "Post Scriptum" şi Nicu Ali­fantis! De gura lor am lăsat o casetă demo la poartă, la casa de discuri "Electre­cord", unica din România, pe atunci, iar după câtva timp, un redactor de acolo, un anume "tovarăş Cărăpăn­cea­nu", care era re­dactor şi la muzică "uşoa­ră", şi la "popu­lară" (din cauza unei redu­ceri de personal, probabil), a sunat la facul­tate, trans­miţându-mi prin­tr-un coleg că tre­buie să merg şi să planific imprimarea dis­cului. Lucru care mi s-a părut o glumă, iniţial, chiar mi se părea "Cărăpănceanu" un nume atât de năstruş­nic, încât am zis că l-au inventat colegii anume ca să-mi facă o farsă. Dar nu, chiar aşa era! I-am chemat pe prietenii mei de la "Post Scriptum" din Ti­mişoara, ne-am instalat în studioul lui Fredi Negrescu (un mare inginer de sunet, din păcate, nici el nu mai e printre noi), care mă ştia, pen­tru că eu colaborasem pe linie de grafică cu "Elec­trecordul", sem­nând copertele discu­rilor pentru Sfinx, Iris, Dan Andrei Aldea şi alte câteva. Prima dată a fost un episod amuzant, pentru că noi aşteptam un semn din cabina de sunet, de la Fredi Negrescu, dar el părea că stă im­pasibil. Şi atunci am întrebat: "Ce fa­cem? Nu ne apu­căm de treabă?" "Păi, îl aş­tep­tăm pe artist!", a zis el. "Dar eu sunt artistul!" "Cum, dum­­neata nu esti gra­ficianul?..." Am râs cu toţii şi ne-am apucat de lucru. Vasile Şirli, com­po­zitorul, care era directorul Electrecordului în vremea res­pec­tivă, mi-a spus: "Domnule (nu tovarăşe!) An­drieş, nu plecaţi de aici, din studio, până nu sunteţi mulţumit de cum e în­re­gistrată fiecare piesă!" Şi asta a fost o lecţie fabu­loasă, pentru că eu nu aveam răb­da­re şi eram tentat să trag o singură variantă şi să ter­min mai repede. A fost foarte interesantă această pri­mă expe­rien­ţă şi bineîn­ţeles că ne-am împrietenit cu Fredi Negrescu şi cu Romeo Vanica, compozitor şi el, care era redactor acolo, şi cu Daniela Caraman-Fotea, şi toţi au fost foarte drăguţi şi m-au ajutat să scot "In­terioare" şi discurile care au urmat exact aşa cum am vrut să fie.

Autografe pentru mame şi fiice

- Care a fost cea mai frumoasă dovadă de dra­goste şi fidelitate primită din partea publicului tău, la această aniversare?

- Am primit multe asemenea dovezi, deşi eu fac lucrurile negândindu-mă că o să primesc ceva, ci în­tot­deauna îmi doresc să ofer. În acest turneu ani­versar, înainte de Bucureşti, concertul "Interioare" a fost oferit mai întâi publicului din câteva mari oraşe. Prima dată am dat spectacolul la Timişoara, după aceea la Cluj, apoi la Piatra-Neamţ, la Suceava, iar la Braşov, spectacolul a fost oferit în beneficiul unei fun­daţii care se numeşte "Hospice Casa Speranţei" şi care adună bani pentru a ajuta copiii bolnavi de can­cer în faza terminală. Braşovul este şi oraşul meu na­tal şi a fost o onoare pentru noi, eu şi trupa mea, să fa­cem acolo acest spectacol de binefacere. Dar peste tot am fost primiţi cu mare căldură de public, deşi oa­menii din toate aceste părţi diferite ale ţării sunt, şi ei, cu temperamente diferite. La Timişoara, de exem­plu, am avut o sală plină şi extrem de civilizată, cu un entuziasm temperat de politeţea bănăţeană, şi numai la sfârşit au explodat în aplauze. La Cluj, pe toată durata spectacolului, publicul a fost exuberant şi a cântat cu noi toate piesele. Iar la Piatra-Neamţ, spec­tatorii au cântat de la început până la sfârşit mai tare decât noi, aproape. Au ştiut absolut toate cântecele şi nu s-au oprit nicio secundă din cântat. Iar la Suceava, unde eu nu am mai cântat singur niciodată, am avut marea surpriză să vedem că sala Casei de Cultură a Sindicatelor e plină şi că toată lumea a fost încântată. La Braşov, nu vă mai spun că Sala de Concerte a Filarmonicii a fost arhiplină şi că totul a fost minunat, inclusiv sunetul, de foarte bună calitate, pentru că sala cea nouă a Filarmonicii are o acustică absolut per­fectă. Da... uite, dintre dovezile de fidelitate de care întrebai, îmi reamintesc acum un episod cu o fată de la Timişoara, care a venit, după spectacol, ca să-mi ceară un autograf. Ţinea în mână, cu mare gri­jă, o carte jerpelită, ce conţinea textele cântecelor me­le de până atunci, apărută în 1990, la Edi­tura "Ştiinţă şi Teh­nică", şi se chema "Aş­teptând-o pe Ma­ria". Când am des­chis-o, am văzut că pe prima pagină era de­ja un autograf al meu, şi i-am spus: "Dar tu ai deja..."! "Nu, nu, nu! Auto­gra­ful ăsta i l-aţi dat mamei mele în 1990. Acum, vreau unul pentru mine!!!" Eram la 24 de ani după... şi mi s-a părut extraor­dinar momen­tul acesta!

Euforic şi flămând

- Ce se întâmplă cu tine după concert, când se trage cortina şi luminile scenei se sting?

- Hmmm... e o stare de plutire, de euforie, ca şi când ai veni de la o întâlnire reuşită. Simţi că publicului i-a plăcut ceea ce ai prezentat pe scenă, iar el te-a răsplătit cum a ştiut mai bine, şi atunci satisfacţia pe care o ai e o experienţă greu de descris. Dar, în mod sigur, după ce ne strângem scu­lele, mergem să mâncăm, pentru că în­totdeauna cântăm pe "burta goala", ca niş­te artişti adevăraţi ce suntem, nu de alta, dar să nu iasă tot felul de zgomote necon­trolabile în faţa microfoanelor! Şi de aceea suntem flămânzi după concert, şi mer­gem să mâncăm! Acesta e un secret al nostru, dar nu cred că e rău să-l aflaţi!... Dar să nu mă întrebaţi, vă rog, de diete, că eu sunt un carnivor înrăit, başca, îmi plac şi dul­ciurile! Uite, de exemplu, după con­certul de ziua mea, de la Sala Radio, din 13 oc­tom­brie, ca să mă răsfăţ, mi-am dorit foar­te mult şi niş­te papanaşi cu smântână. Şi, da, cum sunt foarte pofticios, au fost şi papanaşi! Hi-hi!...

- Ai fost vreodată tentat să renunţi la cariera pedagogică pentru a fi numai muzician?

- Nu, nu am fost niciodată tentat să renunţ la Arhitectură. Cred că şi din cauză că am fost educat destul de bine de părinţi, de familia mea. Ţin minte, când s-a pus pro­blema alegerii liceului la care trebuia să merg, mama a spus că eu oricum dese­nez şi pictez frumos, aşa că mai bine fac un liceu real, ca să ştiu bine şi matematică, şi fizică, şi chimie, că nu se ştie unde mă va du­ce viaţa. Iar pasiunile mele, grafica, pic­tura, muzica, să meargă în paralel cu şcoa­la - lucru care s-a şi întâmplat. Şi asta mi s-a părut o lecţie foarte bună, adică, să nu mergi doar pe un singur drum în viaţă, ci să încerci şi altele, care să-ţi dea posi­bi­li­ta­tea să te reorientezi rapid, dacă ceva nu func­ţionează, sau dacă simţi nevoia să te dez­volţi, să te împlineşti din mai multe punc­te de vedere. Aşa că sfatul mamei a contat foarte tare în felul în care m-am for­matulterior, ajungând cel care sunt astăzi. Trebuie să recunosc, sincer, că îmi place foarte mult şi Arhitec­tu­­ra, unde sunt profesor, şi relaţia cu stu­denţii, de la ca­­re şi noi, dascălii, avem la fel de multe de învăţat. Pen­­tru că ei sunt tineri şi vin cu o exu­beranţă, energie şi inventivitate care la noi s-au mai atenuat, iar noi ve­nim în această relaţie cu experienţa noastră în atâ­ţia ani de profesat, şi de aici apar lucruri foarte in­te­re­­sante, idei noi şi creative. Aşa că n-o să renunţ la Ar­hitectură, asta în mod sigur. Şi nici la muzică! Niciodată!