Iubiri împlinite - MATEMATICA

- Este seducătoare, pasionantă şi nu trădează în veci de veci. Argumente de la câţiva maeştri ai cifrelor, cărora matematica le-a împlinit viaţa -

Toată viaţa mea a stat sub semnul unui dua­lism fără leac. Pe de-o parte, sufletul şi min­tea scormonitoare mă îndemnau să bat în­truna la porţile raiului matematic, cu frumuseţea lui mirifică şi abstractă. Dar eram atras imparabil şi de poezie, ca de un El Dorado al metaforelor şi al intui­ţiilor stranii. Până pe la 20 de ani, reuşisem să mă îm­part, făcând naveta între poezie şi matematică. În liceu scriam, ci­team enorm, mergeam la olimpia­dele de ma­tematică, de care treceam cu nonşalanţă. Iar după ce am intrat la Facultatea de Matematică, secţia Informa­tică, mi se părea că opţiu­nea mea va continua şi mai bine. Comunicarea cu profesorii era ex­trem de fecun­dă, un dialog al esen­ţelor care mă inspira în tot ce fă­ceam. Cu motoarele turate la ma­ximum, matematica îşi revela far­mecul şi bucuria. Şi odată cu mate­matica, şi computerele, care erau divizia ei aplicată. S-a în­tâm­plat, însă, ceva bizar. După acel neaştep­tat 1989, am simţit, dintr-odată, imboldul să-mi ascult cealaltă parte a sufletului. Şi am dezertat de la matematică şi de la informatică şi m-am dedicat poeziei şi jurnalisticii, la "Formula AS". Eram un matematician prins în poezie, ca într-un cocon din care nu mai puteam ieşi. Dar abu­rul dens şi formator împreună cu nostalgia matema­ticii mă vor urmări mereu. Şi cred că aşa simt toţi cei care au avut chemare spre această disciplină. De aceea, orice întâlnire cu "matematicienii mei" din stu­denţie este pentru mine o bucurie aparte, chiar dacă eu sunt singur printre ei, cu destinul meu atipic. Aşa s-a întâmplat şi de curând, când promoţia mea s-a strâns în Sala de consiliu a Facultăţii de Matematică, pentru a celebra 35 de ani de la absolvire. Cu noi au fost şi câţiva dintre dascălii noştri, matematicieni de elită ai României: profesorii Virgil Căzănescu, Ion Colojoară şi Anton Ştefănescu. În cele de mai jos, voi încerca să schiţez destinul unei generaţii, prin câteva dintre vo­cile ei. Demersul meu nu-i întâmplător. Noi am fost o generaţie cu un destin simptomatic pentru România. O generaţie care a trăit în direct toată revoluţia calcula­toarelor lumii, adaptându-se din mers. O generaţie tre­cută prin multe, dar care nu şi-a pierdut idealurile. Do­vadă, şi gândurile pe care interlocutorii mei le împăr­tăşesc aici. Şi cărora le-am pus două întrebări:

1. Pasiunea dvs. pentru matematică v-a împlinit viaţa?

2. Deşi sunteţi supercalificaţi în IT, aţi ales să ră­mâneţi în România. Cum aţi trăit aceşti ani? Cu ce vise împlinite sau nu?

Florica Vuculescu
(Analist de sistem la Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor)
"Matematica este viaţa mea!"

1. Mi-a plăcut şi am fost pasionată de matematică încă din clasele primare. Matematica este viaţa mea! A­ventura mea matematică a început însă într-un mod bizar şi sucit. S-a întâmplat că, în clasa întâi, am pri­mit un "4" tocmai la aritmetică. Acasă am con­vins-o pe mama că acel "patru" era de fapt cu­vântul "văzut", scris de învăţătoare pe caie­tul meu. Numai pe tata nu am reuşit să îl pă­călesc, ba din contră, m-a luat lângă el şi m-a pus să fac "întrecere" cu fraţii mei mai mari: eu făceam adunări cu tata, iar ei singuri. Evident că asta m-a impulsionat, şi aşa am prins drag de matematică, mai ales că echipa formată din mine şi tata câştiga mereu. Apoi, când ajun­sesem în clasa a IV-a, mama unei colege m-a rugat să fac temele cu fata ei. Nu ştiam că, de fapt, începusem astfel să dau "meditaţii" la matematică. În timp, dragostea mea pentru aventura cifrelor creştea, odată cu dificultatea problemelor pe care le rezolvam. Iar satisfac­ţia de a re­zol­va o problemă mai grea îmi dădea şansa de a mai "împuşca" un "10" la mate sau un premiu fi­nanciar de la tata. Prin clasa a V-a, mă hotărâ­sem deja să devin profe­sor de matematică. Pe urmă, m-am întors în­spre medicină, pentru ca apoi, prin clasa a VII-a, să vreau să devin avo­cat. Dar am ales să dau admiterea la un liceu econo­mic, spunându-i tatălui meu că, în felul acesta, în patru ani "ies pe bani". No­rocul meu a fost şi că am avut mereu parte de profe­sori adevăraţi, pasio­naţi de matematică, profesori care doreau să împartă ştiinţa lor copiilor care erau dispuşi să o primească. În clasele primare am avut un profesor Neagu, poreclit de copii Chiru. Fusese profesor uni­ver­sitar şi, în urma unui şoc (nu ştiu de ce fel), ajun­sese la şcoala generală. Acel profesor exem­plar nu alegea şi nu prefera pe nimeni. Pe toţi ne trata la fel. Preda teoria unui capitol şi ne dădea ca temă proble­mele acelui capitol, indiferent cât de multe erau. Apoi le făceam la şcoală pe toate. Mai târziu, în liceu, am avut tot un dascăl adevărat, pasionat de mate­matică, Valentin Popescu. Şi el avea obiceiul să ne dea multe exerciţii, dar pe atunci părinţii nu se revoltau ca acum, că avem multe teme. Erau chiar încântaţi. Lui ar trebui să-i mulţumesc cel mai mult că mi-a păstrat vie pa­siunea matematicii, provocându-mă cu tot soiul de probleme noi. La sfârşitul celui de-al doilea an de liceu, viitorul meu era gata trasat: matematica. Şi, în orice pauză, lucram la mate. Mă pasionau teribil exer­ciţiile grele, îmi plăcea să-mi ajut colegii, să le explic. Totul se reflecta în notele mele. La mate aveam numai "10". Matematica mi-a împlinit viaţa cu totul.
2. E adevărat, noi am trecut prin toate vârstele in­for­maticii lumii. În anii '70-'80, de pildă, lucram pe nişte calculatoare uriaşe cât o hală, cu benzi magnetice şi cu cartele. Câţi dintre cei mai tineri decât noi îşi mai pot azi măcar imagina asemenea giganţi, care pe atunci îşi făceau totuşi treaba, con­ştiincioşi? Apoi a venit revoluţia compu­terelor şi totul parcă a explodat. Acum lu­crăm toţi pe laptopuri şi PC-uri, la dis­tanţă. Şi totul se schimbă şi evoluează mai repede chiar decât poate oricine acumula. Cu toate astea, mulţi dintre noi, veteranii informaticii româneşti, dacă nu chiar toţi, am evoluat şi suntem la curent cu tehnica de calcul de ulti­mă oră. Iar dacă tot ai pomenit de faptul că majo­ritatea celor din generaţia noastră a ales să rămână în ţară, vreau să îţi mărturisesc că eu am avut oca­zia să plec la o firmă privată, cu capital francez. Am răspuns la nişte chestionare, am dat mai multe interviuri şi, la sfârşit, am fost chemată la o întâlnire cu patronul fir­mei. Corespundeam exigenţelor lui, aşa că m-a între­bat: "Când puteţi începe?". Pentru unii pare mai greu de crezut, dar răspunsul meu a fost: "Mai am ceva de proiectat, un sistem informatic aici, în ţară, şi nu pot pleca acum". Şi nu îmi pare rău că nu am plecat. Am avut o evoluţie bună până la un punct. Când ai şefi buni, şi tu mergi bine. Dar viaţa mea a avut şi un mo­ment de răscruce. Aşa a vrut Dum­nezeu. În 1993, am fost operată pe cord deschis. După aceea, evoluţia mea a fost mai mult calitativă. Lucrez şi acum, după 35 de ani, în acelaşi loc de muncă. Şi îmi place ce fac, chiar dacă nu mi se răsplăteşte munca aşa cum ar trebui. Înainte de 1989, de pildă, se acor­dau prime celor cu merite deosebite. Acum ele sunt doar o amintire. Cu toate acestea, visul meu, visul de a face matematică, s-a împlinit. Am dat meditaţii mul­tor copii (de toate vârstele), iar în ultimii ani am făcut meditaţii cu nepo­ţii şi nepoatele mele. Nu pot să spun că mă "scald" în bani. Din contră: trăiesc din credit. Am şi acum datorii la cardul de credit. Dar supra­vieţuiesc. Mă gândesc că sunt alţii care nu au serviciu sau nu au un acoperiş deasupra capului, care o duc rău cu adevărat... Alt vis al meu a fost să ştie cât mai multă lume despre mine, despre ce fac. E alt vis atins! Lucrând la CFR, am pro­iectat o aplicaţie ce funcţio­nează în 200 de locaţii. În fiecare dintre ele sunt cal­culatoare pe care lucrează mai mulţi oameni. Ei bine, toti ştiu cine a făcut apli­caţia. Că am vrut mai mult de la viaţă, da, e adevărat. Dar profesional, mă consider un om împlinit.


Gheorghe Ştefănescu
(Profesor universitar la Universitatea din Bucureşti)
"Când faci ce vrei şi o faci cu pasiune, eşti împlinit"

1. Pusă unor absolvenţi de informatică, întreba­rea ar putea părea un pic forţată. Totuşi, nu-i chiar aşa. În 1974, când am dat eu examenul de admitere la facul­tate şi am ales secţia "Informa­tică", nu ştiam prea bine ce este. De fapt, era abia al treilea an de când ea fusese înfiinţată. Eu voiam să dau, totuşi, la ma­tematică, dar am ales infor­ma­tica în ultimul moment. Chiar am vrut, după primii doi ani comuni cu mate­matica, să mă transfer la matematică pură, dar nu am făcut-o şi nu regret nici acum. Iar pasiunea pentru ma­te­matică chiar mi-a îm­plinit viaţa. Sau, mai de­grabă, am avut norocul să mi-o împlinească. Pen­tru că am avut şansa să fiu repartizat şi să lucrez timp de 15 ani la Institutul de Mate­ma­tică al Academiei Româ­ne (în perioada dinainte de 1989, institutul a funcţionat sub formă de Secţie de Matematică la INCREST). Şi după 1989, am fost profesor de informatică la Facultatea de Matematică şi Informatică. La INCREST şi apoi la Institutul de Ma­tematică al Academiei, am avut liber­tate completă în a-mi organiza cercetarea. Alegerea temelor de cerce­tare, studiul, documentaţia, forma de publicare a re­zul­tatelor - toate, fără constrângeri exterioare. Iar asta a fost remarcabil pentru mine, mai ales că eu am fost primul cercetător angajat să lucreze pe probleme de informatică şi, timp de 10 ani, am rămas singurul. Dar în toată această vreme, am cola­borat strâns cu colegii de la Catedra de Informatică a Facultăţii. Ulterior, şi ca profesor, am avut destul de multă libertate să-mi aleg cursurile şi să predau ce am considerat eu că e util studenţilor. Or, când faci ce vrei şi o faci cu pasiune, eşti, de­sigur, împlinit.
2. Nu ştiu dacă am ales eu să rămân în România. Aşa s-a întâmplat. Nu s-a pus niciodată problema, tranşant, de a decide dacă să rămân ori să plec. Nici după 1989, când am avut totală libertate de mişcare şi am făcut cercetare ori am predat în univer­sităţi şi insti­tute foarte bune din Germania, Japonia, Olanda, Sin­ga­pore ori Statele Unite, o peri­oa­dă destul de mare, vreo 6-7 ani. Aşa că nu am simţit că sunt izolat în Ro­mânia. Şi am avut destul de multe contacte ştiinţifice şi înainte de 1989, contacte pe care le-am dez­voltat la alt nivel după aceea, când am putut să şi călă­­toresc. Dacă e să vor­besc acum de ascen­siu­nea informaticii, ea s-a dezvoltat vertiginos în ultimii 35 de ani, adică în anii în care noi am fost cei mai ac­tivi. Ce mi se pare interesant azi este că situaţia s-a inversat faţă de vre­mu­rile de pionierat ale com­pute­relor. În anii 1940, când au apărut primele calcula­toa­re, teoria a precedat practica. Conceptele de "calcu­la­bilitate", "ma­şină Turing", "funcţii recursive", di­verse tipuri de lo­gică etc. erau bine în­ţelese şi construcţia cal­cu­latoarelor s-a ba­zat pe ele. Acum, în multe dome­nii nou apă­­rute pare că prac­tica devan­sează teo­ria. Inter­netul este în casele noastre de mulţi ani, dar o teorie care să îl fun­damenteze încă stă să apară. Şi asta este un pic frus­trant pentru un infor­matician cu struc­tură mai mate­matică, aşa cum sunt eu. Pe de altă parte, este plăcut ca profesor şi cerce­tător de informatică să schimbi cursurile la 5-10 ani. Dar e nevoie de multă muncă pentru a fi mereu la cu­rent cu tot ce e nou. O problemă aparte, cu care te confrunţi ca cercetător în România, este valorificarea rezultatelor tale. Este vor­ba de im­pact, atunci când rezultatele sunt bune. Dacă cerceta­rea ta adaugă plus-valoare unui domeniu de interes internaţional, atunci poate este mai uşor ca rezultatele tale să fie folosite de alţii. Dar dacă eşti mai creativ şi introduci un nou domeniu de cercetare, atunci e mult mai greu. Mi s-a întâmplat şi mie. În 1986, am intro­dus o nouă struc­tură algebrică pentru modelarea reţe­lelor/progra­me­lor. Deşi rezultatele au fost publicate în reviste bine cotate internaţional, impactul a fost rela­tiv mic: struc­tura a fost redesco­perită independent, în multe alte domenii, abia târziu realizându-se că este acelaşi lucru cu ceea ce dove­disem eu.

George Daniel Vlad
(Inspector pentru matematică şi informatică, judeţul Suceava)
"Revoluţia informaticii a depăşit chiar şi fantezia autorilor de literatură SF"

1. Marele matematician român Grigore Moisil a spus, odată, că dacă oamenii ar şti să gândească, mate­matica ar fi inutilă. Nu sunt foarte sigur că este chiar aşa, însă, cu siguranţă, matematica formează şi dez­vol­tă o componentă importantă a gândirii noastre - gândirea abstractă. Gândire care, chiar dacă nu asigură automat şi succesul social, îţi per­mite o abordare a vieţii fe­ri­tă de furtuna ce se stârneşte ades în paharul cu apă. Con­sider că îm­plinirea mea a venit cu oamenii pe care i-am cu­nos­cut şi alături de care m-am format: pro­fe­sori, colegi şi prieteni. Unul dintre aceştia, pe care-l consider printre cei mai talentaţi mate­maticieni ai ge­neraţiei sale, este Valentin Ia­cob, actualul poet, că­ruia îi datorăm apariţia acestor pagini în revista "Formula AS". Să nu credeţi că este o afirmaţie con­juncturală. Îmi amintesc că reuşea să înveţe cursul chiar în momentul predării. Cine a învă­ţat matema­tică va înţelege şi aprecia performanţa.
2. Aş spune - nu că am ales să nu plecăm din ţară, ci că am avut acest des­tin. Puţini dintre noi au plecat, iar cei ce au făcut-o au avut motive sau opor­tu­nităţi speciale; vreau să spun că nu au ur­mărit un ţel, un vis, ci au dat curs unei oportunităţi. Cât des­pre evoluţia infor­ma­ticii, ea a venit şi peste mine ca peste toţi ceilalţi, şi a fost cât se poate de surprinzătoare. Poate că eu am acceptat-o cu mai multă uşurinţă decât alţii. Nici nu aş fi putut pro­ceda altfel, dat fiind că mereu m-am confruntat cu tineri care, evi­dent, nu aveau pro­bleme de adap­tare la o lume ce le aparţinea în mod natural. Nu cred însă că există ci­neva care să fi pre­vă­zut amploarea aces­tei revoluţii. A depăşit şi aştep­tă­rile creatorilor ei, şi fantezia autori­lor de literatură SF.

Vlad Bărbunţoiu
(Director de vânzări la IT Green Light, Bucureşti)
"Socotitoarea cu biluţe de sticlă"

1. Pasiunea mea pentru matematică mi-a umplut viaţa. Nu am fost un elev super­dotat, ci constant. Pa­siu­nea pen­tru ma­te­matică şi infor­matică a crescut din şcoala gene­rală, la liceu, iar la facultate am avut, cred eu, rezultate foarte bune. Îmi amintesc şi acum cu drag cum în prima zi de şcoală, diri­ginta Ere­mia Cristina ne tot vor­bea de cât de fru­moasă o să fie şcoala şi cum să ţinem mâinile la spate şi să ridicăm două degete dacă vrem să răspundem, iar eu do­ream să înceapă ora de mate­ma­tică, să mă joc cu o socoti­toare cu biluţe mici, din sticlă, aflată în penarul de lemn, care mă atră­gea tare; nu ştiam să so­cotesc pe atunci. Mai târziu, în liceu, ca orice băiat normal, aveam o doză de comoditate şi, de aceea, m-am apropiat mai mult de mate­matică. Era materia la care îmi făceam cel mai uşor lecţiile şi înţelegeam totul din clasă. Aşa că atunci când m-am întrebat ce să mă fac, răspunsul a venit uşor. Chestia mai delicată a fost cu informatica. IT-ul, cum este azi cunoscut, nu era pe la începutul anilor '70 răspândit prin licee sau facultăţi. Am început cu progra­ma­rea în FORTRAN şi am descoperit logica, corectitudinea sintactică şi semantică a unui limbaj de pro­gra­mare, atribute care mie mi se părea că lipseau de la orele de română sau engleză. Ce mai, mi-a plăcut! Pe cât de multă mate­matică am învăţat în facultate, pe atât de multă infor­matică am făcut după absolvire, la Institutul de Teh­nică de Cal­cul din Bucureşti. Zile şi nopţi am lucrat, şi am reuşit, împreună cu colegii, să exportăm soft­ware de proiec­tare a plăcilor cu circuite imprimate sau de recu­noaştere a amprentelor, de pildă. A fost etapa mea de împlinire profesională.
2. În adolescenţă, mă gândeam, adesea, cum o să fie în anul 2000, când voi avea 45 de ani. Nu credeam că voi trece printr-un cutremur, o revoluţie, o schim­bare de regim social, o schimbare de meserie şi încă multe alte evenimente pe care doar viaţa le aduce. Şi am mai fost şi martor implicat în evoluţia infor­maticii din România şi din alte ţări. Dacă în facultate am început cu tehnologia calcula­toa­relor Felix, la Institutul de Teh­nică de Calcul am trecut la gene­raţia de minicalculatoare PDP, cele după care s-au făcut calcu­latoarele româneşti "Independent" şi "Co­ral". Ambele au avut mare succes în ţările CAER (foste so­cia­liste) şi în China. Ca mine au fost sute de ingineri şi programatori, care s-au format şi s-au dez­voltat cu tehnologia cea mai modernă a acelor vre­muri. Totuşi, acest drum al nostru era înfundat. Româ­nia de dina­inte de 1989 pierduse trenul microproce­soarelor şi al calculatoarelor personale, indiferent de cât de multe experimente se tot făceau la Fabrica de Cal­culatoare, la FEPER sau prin alte părţi. Nu eram co­nectaţi teh­nologic şi eco­nomic la lumea largă.
Târziu de tot, România a înce­put să recupereze şi să asimileze noile tehnologii, software mai ales. Cu producţia hard­­ware s-a trecut în moarte clinică. Mulţi ani, totul a fost doar import de echipamente şi licenţe. Au fost şi câteva încercări nereuşite sau nesusţinute de a dez­volta sisteme informatice complexe în unele bănci, ministere sau în urmaşele întreprinderilor so­cia­liste care au mai rezistat jafului naţional. Ajun­seserăm toţi, acum, de la faza viselor, la cea a interesului material, a protejării familiei, a grijii faţă de părinţii pensionari, expuşi jocurilor politice. Cred că se închisese fereas­tra pentru ini­ţiativele antre­pre­noriale se­ri­oa­se. Lumea ce­lor din IT nu era aşa de mare cum crezuserăm noi, şi cei care au avut succes în anii '90 erau în misiune de luptă şi aveau finan­ţa­rea ser­viciilor. Fapt confirmat, azi, prin scanda­lurile care bân­tuie România. To­tuşi, eu con­sider că răul ma­jor a fost altul: licitaţiile trucate, miile de proiecte supraevaluate şi ratate, mita pentru politicieni, miniş­tri şi partide au făcut ca sute de firme mici, tineri in­for­maticieni şi ingineri ta­lentaţi şi curajoşi să rateze startul evoluţiei lor. Şi apoi, să emi­greze sau, chiar mai rău, să urască România. A­cest lucru se poate re­para doar în multe generaţii, dar încă nu s-a început. Totuşi, sunt optimist. Natura umană se adap­tează, şi organismul social bolnav de azi o să-şi revină. De aceea, unui tânăr matematician sau infor­mati­cian i-aş recomanda să fie mult mai determinat în ce îşi do­reşte, să se lupte cu putere pentru ideile lui, să trea­că peste interesele politice şi să-şi valorifice la ma­xi­mum realizările de succes.