Iubiri împlinite - MATEMATICA

Valentin Iacob
- Este seducătoare, pasionantă și nu trădează în veci de veci. Argumente de la câțiva maeștri ai cifrelor, cărora matematica le-a împlinit viața -

Toată viața mea a stat sub semnul unui dua­lism fără leac. Pe de-o parte, sufletul și min­tea scormonitoare mă îndemnau să bat în­truna la porțile raiului matematic, cu frumusețea lui mirifică și abstractă. Dar eram atras imparabil și de poezie, ca de un El Dorado al metaforelor și al intui­țiilor stranii. Până pe la 20 de ani, reușisem să mă îm­part, făcând naveta între poezie și matematică. În liceu scriam, ci­team enorm, mergeam la olimpia­dele de ma­tematică, de care treceam cu nonșalanță. Iar după ce am intrat la Facultatea de Matematică, secția Informa­tică, mi se părea că opțiu­nea mea va continua și mai bine. Comunicarea cu profesorii era ex­trem de fecun­dă, un dialog al esen­țelor care mă inspira în tot ce fă­ceam. Cu motoarele turate la ma­ximum, matematica își revela far­mecul și bucuria. Și odată cu mate­matica, și computerele, care erau divizia ei aplicată. S-a în­tâm­plat, însă, ceva bizar. După acel neaștep­tat 1989, am simțit, dintr-odată, imboldul să-mi ascult cealaltă parte a sufletului. Și am dezertat de la matematică și de la informatică și m-am dedicat poeziei și jurnalisticii, la "Formula AS". Eram un matematician prins în poezie, ca într-un cocon din care nu mai puteam ieși. Dar abu­rul dens și formator împreună cu nostalgia matema­ticii mă vor urmări mereu. Și cred că așa simt toți cei care au avut chemare spre această disciplină. De aceea, orice întâlnire cu "matematicienii mei" din stu­denție este pentru mine o bucurie aparte, chiar dacă eu sunt singur printre ei, cu destinul meu atipic. Așa s-a întâmplat și de curând, când promoția mea s-a strâns în Sala de consiliu a Facultății de Matematică, pentru a celebra 35 de ani de la absolvire. Cu noi au fost și câțiva dintre dascălii noștri, matematicieni de elită ai României: profesorii Virgil Căzănescu, Ion Colojoară și Anton Ștefănescu. În cele de mai jos, voi încerca să schițez destinul unei generații, prin câteva dintre vo­cile ei. Demersul meu nu-i întâmplător. Noi am fost o generație cu un destin simptomatic pentru România. O generație care a trăit în direct toată revoluția calcula­toarelor lumii, adaptându-se din mers. O generație tre­cută prin multe, dar care nu și-a pierdut idealurile. Do­vadă, și gândurile pe care interlocutorii mei le împăr­tășesc aici. Și cărora le-am pus două întrebări:

1. Pasiunea dvs. pentru matematică v-a împlinit viața?

2. Deși sunteți supercalificați în IT, ați ales să ră­mâneți în România. Cum ați trăit acești ani? Cu ce vise împlinite sau nu?


Florica Vuculescu
(Analist de sistem la Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor)
"Matematica este viața mea!"


1. Mi-a plăcut și am fost pasionată de matematică încă din clasele primare. Matematica este viața mea! A­ventura mea matematică a început însă într-un mod bizar și sucit. S-a întâmplat că, în clasa întâi, am pri­mit un "4" tocmai la aritmetică. Acasă am con­vins-o pe mama că acel "patru" era de fapt cu­vântul "văzut", scris de învățătoare pe caie­tul meu. Numai pe tata nu am reușit să îl pă­călesc, ba din contră, m-a luat lângă el și m-a pus să fac "întrecere" cu frații mei mai mari: eu făceam adunări cu tata, iar ei singuri. Evident că asta m-a impulsionat, și așa am prins drag de matematică, mai ales că echipa formată din mine și tata câștiga mereu. Apoi, când ajun­sesem în clasa a IV-a, mama unei colege m-a rugat să fac temele cu fata ei. Nu știam că, de fapt, începusem astfel să dau "meditații" la matematică. În timp, dragostea mea pentru aventura cifrelor creștea, odată cu dificultatea problemelor pe care le rezolvam. Iar satisfac­ția de a re­zol­va o problemă mai grea îmi dădea șansa de a mai "împușca" un "10" la mate sau un premiu fi­nanciar de la tata. Prin clasa a V-a, mă hotărâ­sem deja să devin profe­sor de matematică. Pe urmă, m-am întors în­spre medicină, pentru ca apoi, prin clasa a VII-a, să vreau să devin avo­cat. Dar am ales să dau admiterea la un liceu econo­mic, spunându-i tatălui meu că, în felul acesta, în patru ani "ies pe bani". No­rocul meu a fost și că am avut mereu parte de profe­sori adevărați, pasio­nați de matematică, profesori care doreau să împartă știința lor copiilor care erau dispuși să o primească. În clasele primare am avut un profesor Neagu, poreclit de copii Chiru. Fusese profesor uni­ver­sitar și, în urma unui șoc (nu știu de ce fel), ajun­sese la școala generală. Acel profesor exem­plar nu alegea și nu prefera pe nimeni. Pe toți ne trata la fel. Preda teoria unui capitol și ne dădea ca temă proble­mele acelui capitol, indiferent cât de multe erau. Apoi le făceam la școală pe toate. Mai târziu, în liceu, am avut tot un dascăl adevărat, pasionat de mate­matică, Valentin Popescu. Și el avea obiceiul să ne dea multe exerciții, dar pe atunci părinții nu se revoltau ca acum, că avem multe teme. Erau chiar încântați. Lui ar trebui să-i mulțumesc cel mai mult că mi-a păstrat vie pa­siunea matematicii, provocându-mă cu tot soiul de probleme noi. La sfârșitul celui de-al doilea an de liceu, viitorul meu era gata trasat: matematica. Și, în orice pauză, lucram la mate. Mă pasionau teribil exer­cițiile grele, îmi plăcea să-mi ajut colegii, să le explic. Totul se reflecta în notele mele. La mate aveam numai "10". Matematica mi-a împlinit viața cu totul.
2. E adevărat, noi am trecut prin toate vârstele in­for­maticii lumii. În anii '70-'80, de pildă, lucram pe niște calculatoare uriașe cât o hală, cu benzi magnetice și cu cartele. Câți dintre cei mai tineri decât noi își mai pot azi măcar imagina asemenea giganți, care pe atunci își făceau totuși treaba, con­știincioși? Apoi a venit revoluția compu­terelor și totul parcă a explodat. Acum lu­crăm toți pe laptopuri și PC-uri, la dis­tanță. Și totul se schimbă și evoluează mai repede chiar decât poate oricine acumula. Cu toate astea, mulți dintre noi, veteranii informaticii românești, dacă nu chiar toți, am evoluat și suntem la curent cu tehnica de calcul de ulti­mă oră. Iar dacă tot ai pomenit de faptul că majo­ritatea celor din generația noastră a ales să rămână în țară, vreau să îți mărturisesc că eu am avut oca­zia să plec la o firmă privată, cu capital francez. Am răspuns la niște chestionare, am dat mai multe interviuri și, la sfârșit, am fost chemată la o întâlnire cu patronul fir­mei. Corespundeam exigențelor lui, așa că m-a între­bat: "Când puteți începe?". Pentru unii pare mai greu de crezut, dar răspunsul meu a fost: "Mai am ceva de proiectat, un sistem informatic aici, în țară, și nu pot pleca acum". Și nu îmi pare rău că nu am plecat. Am avut o evoluție bună până la un punct. Când ai șefi buni, și tu mergi bine. Dar viața mea a avut și un mo­ment de răscruce. Așa a vrut Dum­nezeu. În 1993, am fost operată pe cord deschis. După aceea, evoluția mea a fost mai mult calitativă. Lucrez și acum, după 35 de ani, în același loc de muncă. Și îmi place ce fac, chiar dacă nu mi se răsplătește munca așa cum ar trebui. Înainte de 1989, de pildă, se acor­dau prime celor cu merite deosebite. Acum ele sunt doar o amintire. Cu toate acestea, visul meu, visul de a face matematică, s-a împlinit. Am dat meditații mul­tor copii (de toate vârstele), iar în ultimii ani am făcut meditații cu nepo­ții și nepoatele mele. Nu pot să spun că mă "scald" în bani. Din contră: trăiesc din credit. Am și acum datorii la cardul de credit. Dar supra­viețuiesc. Mă gândesc că sunt alții care nu au serviciu sau nu au un acoperiș deasupra capului, care o duc rău cu adevărat... Alt vis al meu a fost să știe cât mai multă lume despre mine, despre ce fac. E alt vis atins! Lucrând la CFR, am pro­iectat o aplicație ce funcțio­nează în 200 de locații. În fiecare dintre ele sunt cal­culatoare pe care lucrează mai mulți oameni. Ei bine, toti știu cine a făcut apli­cația. Că am vrut mai mult de la viață, da, e adevărat. Dar profesional, mă consider un om împlinit.


Gheorghe Ștefănescu
(Profesor universitar la Universitatea din București)
"Când faci ce vrei și o faci cu pasiune, ești împlinit"


1. Pusă unor absolvenți de informatică, întreba­rea ar putea părea un pic forțată. Totuși, nu-i chiar așa. În 1974, când am dat eu examenul de admitere la facul­tate și am ales secția "Informa­tică", nu știam prea bine ce este. De fapt, era abia al treilea an de când ea fusese înființată. Eu voiam să dau, totuși, la ma­tematică, dar am ales infor­ma­tica în ultimul moment. Chiar am vrut, după primii doi ani comuni cu mate­matica, să mă transfer la matematică pură, dar nu am făcut-o și nu regret nici acum. Iar pasiunea pentru ma­te­matică chiar mi-a îm­plinit viața. Sau, mai de­grabă, am avut norocul să mi-o împlinească. Pen­tru că am avut șansa să fiu repartizat și să lucrez timp de 15 ani la Institutul de Mate­ma­tică al Academiei Româ­ne (în perioada dinainte de 1989, institutul a funcționat sub formă de Secție de Matematică la INCREST). Și după 1989, am fost profesor de informatică la Facultatea de Matematică și Informatică. La INCREST și apoi la Institutul de Ma­tematică al Academiei, am avut liber­tate completă în a-mi organiza cercetarea. Alegerea temelor de cerce­tare, studiul, documentația, forma de publicare a re­zul­tatelor - toate, fără constrângeri exterioare. Iar asta a fost remarcabil pentru mine, mai ales că eu am fost primul cercetător angajat să lucreze pe probleme de informatică și, timp de 10 ani, am rămas singurul. Dar în toată această vreme, am cola­borat strâns cu colegii de la Catedra de Informatică a Facultății. Ulterior, și ca profesor, am avut destul de multă libertate să-mi aleg cursurile și să predau ce am considerat eu că e util studenților. Or, când faci ce vrei și o faci cu pasiune, ești, de­sigur, împlinit.
2. Nu știu dacă am ales eu să rămân în România. Așa s-a întâmplat. Nu s-a pus niciodată problema, tranșant, de a decide dacă să rămân ori să plec. Nici după 1989, când am avut totală libertate de mișcare și am făcut cercetare ori am predat în univer­sități și insti­tute foarte bune din Germania, Japonia, Olanda, Sin­ga­pore ori Statele Unite, o peri­oa­dă destul de mare, vreo 6-7 ani. Așa că nu am simțit că sunt izolat în Ro­mânia. Și am avut destul de multe contacte științifice și înainte de 1989, contacte pe care le-am dez­voltat la alt nivel după aceea, când am putut să și călă­­toresc. Dacă e să vor­besc acum de ascen­siu­nea informaticii, ea s-a dezvoltat vertiginos în ultimii 35 de ani, adică în anii în care noi am fost cei mai ac­tivi. Ce mi se pare interesant azi este că situația s-a inversat față de vre­mu­rile de pionierat ale com­pute­relor. În anii 1940, când au apărut primele calcula­toa­re, teoria a precedat practica. Conceptele de "calcu­la­bilitate", "ma­șină Turing", "funcții recursive", di­verse tipuri de lo­gică etc. erau bine în­țelese și construcția cal­cu­latoarelor s-a ba­zat pe ele. Acum, în multe dome­nii nou apă­­rute pare că prac­tica devan­sează teo­ria. Inter­netul este în casele noastre de mulți ani, dar o teorie care să îl fun­damenteze încă stă să apară. Și asta este un pic frus­trant pentru un infor­matician cu struc­tură mai mate­matică, așa cum sunt eu. Pe de altă parte, este plăcut ca profesor și cerce­tător de informatică să schimbi cursurile la 5-10 ani. Dar e nevoie de multă muncă pentru a fi mereu la cu­rent cu tot ce e nou. O problemă aparte, cu care te confrunți ca cercetător în România, este valorificarea rezultatelor tale. Este vor­ba de im­pact, atunci când rezultatele sunt bune. Dacă cerceta­rea ta adaugă plus-valoare unui domeniu de interes internațional, atunci poate este mai ușor ca rezultatele tale să fie folosite de alții. Dar dacă ești mai creativ și introduci un nou domeniu de cercetare, atunci e mult mai greu. Mi s-a întâmplat și mie. În 1986, am intro­dus o nouă struc­tură algebrică pentru modelarea rețe­lelor/progra­me­lor. Deși rezultatele au fost publicate în reviste bine cotate internațional, impactul a fost rela­tiv mic: struc­tura a fost redesco­perită independent, în multe alte domenii, abia târziu realizându-se că este același lucru cu ceea ce dove­disem eu.

George Daniel Vlad
(Inspector pentru matematică și informatică, județul Suceava)
"Revoluția informaticii a depășit chiar și fantezia autorilor de literatură SF"


1. Marele matematician român Grigore Moisil a spus, odată, că dacă oamenii ar ști să gândească, mate­matica ar fi inutilă. Nu sunt foarte sigur că este chiar așa, însă, cu siguranță, matematica formează și dez­vol­tă o componentă importantă a gândirii noastre - gândirea abstractă. Gândire care, chiar dacă nu asigură automat și succesul social, îți per­mite o abordare a vieții fe­ri­tă de furtuna ce se stârnește ades în paharul cu apă. Con­sider că îm­plinirea mea a venit cu oamenii pe care i-am cu­nos­cut și alături de care m-am format: pro­fe­sori, colegi și prieteni. Unul dintre aceștia, pe care-l consider printre cei mai talentați mate­maticieni ai ge­nerației sale, este Valentin Ia­cob, actualul poet, că­ruia îi datorăm apariția acestor pagini în revista "Formula AS". Să nu credeți că este o afirmație con­juncturală. Îmi amintesc că reușea să învețe cursul chiar în momentul predării. Cine a învă­țat matema­tică va înțelege și aprecia performanța.
2. Aș spune - nu că am ales să nu plecăm din țară, ci că am avut acest des­tin. Puțini dintre noi au plecat, iar cei ce au făcut-o au avut motive sau opor­tu­nități speciale; vreau să spun că nu au ur­mărit un țel, un vis, ci au dat curs unei oportunități. Cât des­pre evoluția infor­ma­ticii, ea a venit și peste mine ca peste toți ceilalți, și a fost cât se poate de surprinzătoare. Poate că eu am acceptat-o cu mai multă ușurință decât alții. Nici nu aș fi putut pro­ceda altfel, dat fiind că mereu m-am confruntat cu tineri care, evi­dent, nu aveau pro­bleme de adap­tare la o lume ce le aparținea în mod natural. Nu cred însă că există ci­neva care să fi pre­vă­zut amploarea aces­tei revoluții. A depășit și aștep­tă­rile creatorilor ei, și fantezia autori­lor de literatură SF.

Vlad Bărbunțoiu
(Director de vânzări la IT Green Light, București)
"Socotitoarea cu biluțe de sticlă"


1. Pasiunea mea pentru matematică mi-a umplut viața. Nu am fost un elev super­dotat, ci constant. Pa­siu­nea pen­tru ma­te­matică și infor­matică a crescut din școala gene­rală, la liceu, iar la facultate am avut, cred eu, rezultate foarte bune. Îmi amintesc și acum cu drag cum în prima zi de școală, diri­ginta Ere­mia Cristina ne tot vor­bea de cât de fru­moasă o să fie școala și cum să ținem mâinile la spate și să ridicăm două degete dacă vrem să răspundem, iar eu do­ream să înceapă ora de mate­ma­tică, să mă joc cu o socoti­toare cu biluțe mici, din sticlă, aflată în penarul de lemn, care mă atră­gea tare; nu știam să so­cotesc pe atunci. Mai târziu, în liceu, ca orice băiat normal, aveam o doză de comoditate și, de aceea, m-am apropiat mai mult de mate­matică. Era materia la care îmi făceam cel mai ușor lecțiile și înțelegeam totul din clasă. Așa că atunci când m-am întrebat ce să mă fac, răspunsul a venit ușor. Chestia mai delicată a fost cu informatica. IT-ul, cum este azi cunoscut, nu era pe la începutul anilor '70 răspândit prin licee sau facultăți. Am început cu progra­ma­rea în FORTRAN și am descoperit logica, corectitudinea sintactică și semantică a unui limbaj de pro­gra­mare, atribute care mie mi se părea că lipseau de la orele de română sau engleză. Ce mai, mi-a plăcut! Pe cât de multă mate­matică am învățat în facultate, pe atât de multă infor­matică am făcut după absolvire, la Institutul de Teh­nică de Cal­cul din București. Zile și nopți am lucrat, și am reușit, împreună cu colegii, să exportăm soft­ware de proiec­tare a plăcilor cu circuite imprimate sau de recu­noaștere a amprentelor, de pildă. A fost etapa mea de împlinire profesională.
2. În adolescență, mă gândeam, adesea, cum o să fie în anul 2000, când voi avea 45 de ani. Nu credeam că voi trece printr-un cutremur, o revoluție, o schim­bare de regim social, o schimbare de meserie și încă multe alte evenimente pe care doar viața le aduce. Și am mai fost și martor implicat în evoluția infor­maticii din România și din alte țări. Dacă în facultate am început cu tehnologia calcula­toa­relor Felix, la Institutul de Teh­nică de Calcul am trecut la gene­rația de minicalculatoare PDP, cele după care s-au făcut calcu­latoarele românești "Independent" și "Co­ral". Ambele au avut mare succes în țările CAER (foste so­cia­liste) și în China. Ca mine au fost sute de ingineri și programatori, care s-au format și s-au dez­voltat cu tehnologia cea mai modernă a acelor vre­muri. Totuși, acest drum al nostru era înfundat. Româ­nia de dina­inte de 1989 pierduse trenul microproce­soarelor și al calculatoarelor personale, indiferent de cât de multe experimente se tot făceau la Fabrica de Cal­culatoare, la FEPER sau prin alte părți. Nu eram co­nectați teh­nologic și eco­nomic la lumea largă.
Târziu de tot, România a înce­put să recupereze și să asimileze noile tehnologii, software mai ales. Cu producția hard­­ware s-a trecut în moarte clinică. Mulți ani, totul a fost doar import de echipamente și licențe. Au fost și câteva încercări nereușite sau nesusținute de a dez­volta sisteme informatice complexe în unele bănci, ministere sau în urmașele întreprinderilor so­cia­liste care au mai rezistat jafului național. Ajun­seserăm toți, acum, de la faza viselor, la cea a interesului material, a protejării familiei, a grijii față de părinții pensionari, expuși jocurilor politice. Cred că se închisese fereas­tra pentru ini­țiativele antre­pre­noriale se­ri­oa­se. Lumea ce­lor din IT nu era așa de mare cum crezuserăm noi, și cei care au avut succes în anii '90 erau în misiune de luptă și aveau finan­ța­rea ser­viciilor. Fapt confirmat, azi, prin scanda­lurile care bân­tuie România. To­tuși, eu con­sider că răul ma­jor a fost altul: licitațiile trucate, miile de proiecte supraevaluate și ratate, mita pentru politicieni, miniș­tri și partide au făcut ca sute de firme mici, tineri in­for­maticieni și ingineri ta­lentați și curajoși să rateze startul evoluției lor. Și apoi, să emi­greze sau, chiar mai rău, să urască România. A­cest lucru se poate re­para doar în multe generații, dar încă nu s-a început. Totuși, sunt optimist. Natura umană se adap­tează, și organismul social bolnav de azi o să-și revină. De aceea, unui tânăr matematician sau infor­mati­cian i-aș recomanda să fie mult mai determinat în ce își do­rește, să se lupte cu putere pentru ideile lui, să trea­că peste interesele politice și să-și valorifice la ma­xi­mum realizările de succes.