Toată viața mea a stat sub semnul unui dualism fără leac. Pe de-o parte, sufletul și mintea scormonitoare mă îndemnau să bat întruna la porțile raiului matematic, cu frumusețea lui mirifică și abstractă. Dar eram atras imparabil și de poezie, ca de un El Dorado al metaforelor și al intuițiilor stranii. Până pe la 20 de ani, reușisem să mă împart, făcând naveta între poezie și matematică. În liceu scriam, citeam enorm, mergeam la olimpiadele de matematică, de care treceam cu nonșalanță. Iar după ce am intrat la Facultatea de Matematică, secția Informatică, mi se părea că opțiunea mea va continua și mai bine. Comunicarea cu profesorii era extrem de fecundă, un dialog al esențelor care mă inspira în tot ce făceam. Cu motoarele turate la maximum, matematica își revela farmecul și bucuria. Și odată cu matematica, și computerele, care erau divizia ei aplicată. S-a întâmplat, însă, ceva bizar. După acel neașteptat 1989, am simțit, dintr-odată, imboldul să-mi ascult cealaltă parte a sufletului. Și am dezertat de la matematică și de la informatică și m-am dedicat poeziei și jurnalisticii, la "Formula AS". Eram un matematician prins în poezie, ca într-un cocon din care nu mai puteam ieși. Dar aburul dens și formator împreună cu nostalgia matematicii mă vor urmări mereu. Și cred că așa simt toți cei care au avut chemare spre această disciplină. De aceea, orice întâlnire cu "matematicienii mei" din studenție este pentru mine o bucurie aparte, chiar dacă eu sunt singur printre ei, cu destinul meu atipic. Așa s-a întâmplat și de curând, când promoția mea s-a strâns în Sala de consiliu a Facultății de Matematică, pentru a celebra 35 de ani de la absolvire. Cu noi au fost și câțiva dintre dascălii noștri, matematicieni de elită ai României: profesorii Virgil Căzănescu, Ion Colojoară și Anton Ștefănescu. În cele de mai jos, voi încerca să schițez destinul unei generații, prin câteva dintre vocile ei. Demersul meu nu-i întâmplător. Noi am fost o generație cu un destin simptomatic pentru România. O generație care a trăit în direct toată revoluția calculatoarelor lumii, adaptându-se din mers. O generație trecută prin multe, dar care nu și-a pierdut idealurile. Dovadă, și gândurile pe care interlocutorii mei le împărtășesc aici. Și cărora le-am pus două întrebări:
1. Pasiunea dvs. pentru matematică v-a împlinit viața?
2. Deși sunteți supercalificați în IT, ați ales să rămâneți în România. Cum ați trăit acești ani? Cu ce vise împlinite sau nu?
Florica Vuculescu
(Analist de sistem la Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor)
"Matematica este viața mea!"
1. Mi-a plăcut și am fost pasionată de matematică încă din clasele primare. Matematica este viața mea! Aventura mea matematică a început însă într-un mod bizar și sucit. S-a întâmplat că, în clasa întâi, am primit un "4" tocmai la aritmetică. Acasă am convins-o pe mama că acel "patru" era de fapt cuvântul "văzut", scris de învățătoare pe caietul meu. Numai pe tata nu am reușit să îl păcălesc, ba din contră, m-a luat lângă el și m-a pus să fac "întrecere" cu frații mei mai mari: eu făceam adunări cu tata, iar ei singuri. Evident că asta m-a impulsionat, și așa am prins drag de matematică, mai ales că echipa formată din mine și tata câștiga mereu. Apoi, când ajunsesem în clasa a IV-a, mama unei colege m-a rugat să fac temele cu fata ei. Nu știam că, de fapt, începusem astfel să dau "meditații" la matematică. În timp, dragostea mea pentru aventura cifrelor creștea, odată cu dificultatea problemelor pe care le rezolvam. Iar satisfacția de a rezolva o problemă mai grea îmi dădea șansa de a mai "împușca" un "10" la mate sau un premiu financiar de la tata. Prin clasa a V-a, mă hotărâsem deja să devin profesor de matematică. Pe urmă, m-am întors înspre medicină, pentru ca apoi, prin clasa a VII-a, să vreau să devin avocat. Dar am ales să dau admiterea la un liceu economic, spunându-i tatălui meu că, în felul acesta, în patru ani "ies pe bani". Norocul meu a fost și că am avut mereu parte de profesori adevărați, pasionați de matematică, profesori care doreau să împartă știința lor copiilor care erau dispuși să o primească. În clasele primare am avut un profesor Neagu, poreclit de copii Chiru. Fusese profesor universitar și, în urma unui șoc (nu știu de ce fel), ajunsese la școala generală. Acel profesor exemplar nu alegea și nu prefera pe nimeni. Pe toți ne trata la fel. Preda teoria unui capitol și ne dădea ca temă problemele acelui capitol, indiferent cât de multe erau. Apoi le făceam la școală pe toate. Mai târziu, în liceu, am avut tot un dascăl adevărat, pasionat de matematică, Valentin Popescu. Și el avea obiceiul să ne dea multe exerciții, dar pe atunci părinții nu se revoltau ca acum, că avem multe teme. Erau chiar încântați. Lui ar trebui să-i mulțumesc cel mai mult că mi-a păstrat vie pasiunea matematicii, provocându-mă cu tot soiul de probleme noi. La sfârșitul celui de-al doilea an de liceu, viitorul meu era gata trasat: matematica. Și, în orice pauză, lucram la mate. Mă pasionau teribil exercițiile grele, îmi plăcea să-mi ajut colegii, să le explic. Totul se reflecta în notele mele. La mate aveam numai "10". Matematica mi-a împlinit viața cu totul.
2. E adevărat, noi am trecut prin toate vârstele informaticii lumii. În anii '70-'80, de pildă, lucram pe niște calculatoare uriașe cât o hală, cu benzi magnetice și cu cartele. Câți dintre cei mai tineri decât noi își mai pot azi măcar imagina asemenea giganți, care pe atunci își făceau totuși treaba, conștiincioși? Apoi a venit revoluția computerelor și totul parcă a explodat. Acum lucrăm toți pe laptopuri și PC-uri, la distanță. Și totul se schimbă și evoluează mai repede chiar decât poate oricine acumula. Cu toate astea, mulți dintre noi, veteranii informaticii românești, dacă nu chiar toți, am evoluat și suntem la curent cu tehnica de calcul de ultimă oră. Iar dacă tot ai pomenit de faptul că majoritatea celor din generația noastră a ales să rămână în țară, vreau să îți mărturisesc că eu am avut ocazia să plec la o firmă privată, cu capital francez. Am răspuns la niște chestionare, am dat mai multe interviuri și, la sfârșit, am fost chemată la o întâlnire cu patronul firmei. Corespundeam exigențelor lui, așa că m-a întrebat: "Când puteți începe?". Pentru unii pare mai greu de crezut, dar răspunsul meu a fost: "Mai am ceva de proiectat, un sistem informatic aici, în țară, și nu pot pleca acum". Și nu îmi pare rău că nu am plecat. Am avut o evoluție bună până la un punct. Când ai șefi buni, și tu mergi bine. Dar viața mea a avut și un moment de răscruce. Așa a vrut Dumnezeu. În 1993, am fost operată pe cord deschis. După aceea, evoluția mea a fost mai mult calitativă. Lucrez și acum, după 35 de ani, în același loc de muncă. Și îmi place ce fac, chiar dacă nu mi se răsplătește munca așa cum ar trebui. Înainte de 1989, de pildă, se acordau prime celor cu merite deosebite. Acum ele sunt doar o amintire. Cu toate acestea, visul meu, visul de a face matematică, s-a împlinit. Am dat meditații multor copii (de toate vârstele), iar în ultimii ani am făcut meditații cu nepoții și nepoatele mele. Nu pot să spun că mă "scald" în bani. Din contră: trăiesc din credit. Am și acum datorii la cardul de credit. Dar supraviețuiesc. Mă gândesc că sunt alții care nu au serviciu sau nu au un acoperiș deasupra capului, care o duc rău cu adevărat... Alt vis al meu a fost să știe cât mai multă lume despre mine, despre ce fac. E alt vis atins! Lucrând la CFR, am proiectat o aplicație ce funcționează în 200 de locații. În fiecare dintre ele sunt calculatoare pe care lucrează mai mulți oameni. Ei bine, toti știu cine a făcut aplicația. Că am vrut mai mult de la viață, da, e adevărat. Dar profesional, mă consider un om împlinit.
Gheorghe Ștefănescu
(Profesor universitar la Universitatea din București)
"Când faci ce vrei și o faci cu pasiune, ești împlinit"
1. Pusă unor absolvenți de informatică, întrebarea ar putea părea un pic forțată. Totuși, nu-i chiar așa. În 1974, când am dat eu examenul de admitere la facultate și am ales secția "Informatică", nu știam prea bine ce este. De fapt, era abia al treilea an de când ea fusese înființată. Eu voiam să dau, totuși, la matematică, dar am ales informatica în ultimul moment. Chiar am vrut, după primii doi ani comuni cu matematica, să mă transfer la matematică pură, dar nu am făcut-o și nu regret nici acum. Iar pasiunea pentru matematică chiar mi-a împlinit viața. Sau, mai degrabă, am avut norocul să mi-o împlinească. Pentru că am avut șansa să fiu repartizat și să lucrez timp de 15 ani la Institutul de Matematică al Academiei Române (în perioada dinainte de 1989, institutul a funcționat sub formă de Secție de Matematică la INCREST). Și după 1989, am fost profesor de informatică la Facultatea de Matematică și Informatică. La INCREST și apoi la Institutul de Matematică al Academiei, am avut libertate completă în a-mi organiza cercetarea. Alegerea temelor de cercetare, studiul, documentația, forma de publicare a rezultatelor - toate, fără constrângeri exterioare. Iar asta a fost remarcabil pentru mine, mai ales că eu am fost primul cercetător angajat să lucreze pe probleme de informatică și, timp de 10 ani, am rămas singurul. Dar în toată această vreme, am colaborat strâns cu colegii de la Catedra de Informatică a Facultății. Ulterior, și ca profesor, am avut destul de multă libertate să-mi aleg cursurile și să predau ce am considerat eu că e util studenților. Or, când faci ce vrei și o faci cu pasiune, ești, desigur, împlinit.
2. Nu știu dacă am ales eu să rămân în România. Așa s-a întâmplat. Nu s-a pus niciodată problema, tranșant, de a decide dacă să rămân ori să plec. Nici după 1989, când am avut totală libertate de mișcare și am făcut cercetare ori am predat în universități și institute foarte bune din Germania, Japonia, Olanda, Singapore ori Statele Unite, o perioadă destul de mare, vreo 6-7 ani. Așa că nu am simțit că sunt izolat în România. Și am avut destul de multe contacte științifice și înainte de 1989, contacte pe care le-am dezvoltat la alt nivel după aceea, când am putut să și călătoresc. Dacă e să vorbesc acum de ascensiunea informaticii, ea s-a dezvoltat vertiginos în ultimii 35 de ani, adică în anii în care noi am fost cei mai activi. Ce mi se pare interesant azi este că situația s-a inversat față de vremurile de pionierat ale computerelor. În anii 1940, când au apărut primele calculatoare, teoria a precedat practica. Conceptele de "calculabilitate", "mașină Turing", "funcții recursive", diverse tipuri de logică etc. erau bine înțelese și construcția calculatoarelor s-a bazat pe ele. Acum, în multe domenii nou apărute pare că practica devansează teoria. Internetul este în casele noastre de mulți ani, dar o teorie care să îl fundamenteze încă stă să apară. Și asta este un pic frustrant pentru un informatician cu structură mai matematică, așa cum sunt eu. Pe de altă parte, este plăcut ca profesor și cercetător de informatică să schimbi cursurile la 5-10 ani. Dar e nevoie de multă muncă pentru a fi mereu la curent cu tot ce e nou. O problemă aparte, cu care te confrunți ca cercetător în România, este valorificarea rezultatelor tale. Este vorba de impact, atunci când rezultatele sunt bune. Dacă cercetarea ta adaugă plus-valoare unui domeniu de interes internațional, atunci poate este mai ușor ca rezultatele tale să fie folosite de alții. Dar dacă ești mai creativ și introduci un nou domeniu de cercetare, atunci e mult mai greu. Mi s-a întâmplat și mie. În 1986, am introdus o nouă structură algebrică pentru modelarea rețelelor/programelor. Deși rezultatele au fost publicate în reviste bine cotate internațional, impactul a fost relativ mic: structura a fost redescoperită independent, în multe alte domenii, abia târziu realizându-se că este același lucru cu ceea ce dovedisem eu.
George Daniel Vlad
(Inspector pentru matematică și informatică, județul Suceava)
"Revoluția informaticii a depășit chiar și fantezia autorilor de literatură SF"
1. Marele matematician român Grigore Moisil a spus, odată, că dacă oamenii ar ști să gândească, matematica ar fi inutilă. Nu sunt foarte sigur că este chiar așa, însă, cu siguranță, matematica formează și dezvoltă o componentă importantă a gândirii noastre - gândirea abstractă. Gândire care, chiar dacă nu asigură automat și succesul social, îți permite o abordare a vieții ferită de furtuna ce se stârnește ades în paharul cu apă. Consider că împlinirea mea a venit cu oamenii pe care i-am cunoscut și alături de care m-am format: profesori, colegi și prieteni. Unul dintre aceștia, pe care-l consider printre cei mai talentați matematicieni ai generației sale, este Valentin Iacob, actualul poet, căruia îi datorăm apariția acestor pagini în revista "Formula AS". Să nu credeți că este o afirmație conjuncturală. Îmi amintesc că reușea să învețe cursul chiar în momentul predării. Cine a învățat matematică va înțelege și aprecia performanța.
2. Aș spune - nu că am ales să nu plecăm din țară, ci că am avut acest destin. Puțini dintre noi au plecat, iar cei ce au făcut-o au avut motive sau oportunități speciale; vreau să spun că nu au urmărit un țel, un vis, ci au dat curs unei oportunități. Cât despre evoluția informaticii, ea a venit și peste mine ca peste toți ceilalți, și a fost cât se poate de surprinzătoare. Poate că eu am acceptat-o cu mai multă ușurință decât alții. Nici nu aș fi putut proceda altfel, dat fiind că mereu m-am confruntat cu tineri care, evident, nu aveau probleme de adaptare la o lume ce le aparținea în mod natural. Nu cred însă că există cineva care să fi prevăzut amploarea acestei revoluții. A depășit și așteptările creatorilor ei, și fantezia autorilor de literatură SF.
Vlad Bărbunțoiu
(Director de vânzări la IT Green Light, București)
"Socotitoarea cu biluțe de sticlă"
1. Pasiunea mea pentru matematică mi-a umplut viața. Nu am fost un elev superdotat, ci constant. Pasiunea pentru matematică și informatică a crescut din școala generală, la liceu, iar la facultate am avut, cred eu, rezultate foarte bune. Îmi amintesc și acum cu drag cum în prima zi de școală, diriginta Eremia Cristina ne tot vorbea de cât de frumoasă o să fie școala și cum să ținem mâinile la spate și să ridicăm două degete dacă vrem să răspundem, iar eu doream să înceapă ora de matematică, să mă joc cu o socotitoare cu biluțe mici, din sticlă, aflată în penarul de lemn, care mă atrăgea tare; nu știam să socotesc pe atunci. Mai târziu, în liceu, ca orice băiat normal, aveam o doză de comoditate și, de aceea, m-am apropiat mai mult de matematică. Era materia la care îmi făceam cel mai ușor lecțiile și înțelegeam totul din clasă. Așa că atunci când m-am întrebat ce să mă fac, răspunsul a venit ușor. Chestia mai delicată a fost cu informatica. IT-ul, cum este azi cunoscut, nu era pe la începutul anilor '70 răspândit prin licee sau facultăți. Am început cu programarea în FORTRAN și am descoperit logica, corectitudinea sintactică și semantică a unui limbaj de programare, atribute care mie mi se părea că lipseau de la orele de română sau engleză. Ce mai, mi-a plăcut! Pe cât de multă matematică am învățat în facultate, pe atât de multă informatică am făcut după absolvire, la Institutul de Tehnică de Calcul din București. Zile și nopți am lucrat, și am reușit, împreună cu colegii, să exportăm software de proiectare a plăcilor cu circuite imprimate sau de recunoaștere a amprentelor, de pildă. A fost etapa mea de împlinire profesională.
2. În adolescență, mă gândeam, adesea, cum o să fie în anul 2000, când voi avea 45 de ani. Nu credeam că voi trece printr-un cutremur, o revoluție, o schimbare de regim social, o schimbare de meserie și încă multe alte evenimente pe care doar viața le aduce. Și am mai fost și martor implicat în evoluția informaticii din România și din alte țări. Dacă în facultate am început cu tehnologia calculatoarelor Felix, la Institutul de Tehnică de Calcul am trecut la generația de minicalculatoare PDP, cele după care s-au făcut calculatoarele românești "Independent" și "Coral". Ambele au avut mare succes în țările CAER (foste socialiste) și în China. Ca mine au fost sute de ingineri și programatori, care s-au format și s-au dezvoltat cu tehnologia cea mai modernă a acelor vremuri. Totuși, acest drum al nostru era înfundat. România de dinainte de 1989 pierduse trenul microprocesoarelor și al calculatoarelor personale, indiferent de cât de multe experimente se tot făceau la Fabrica de Calculatoare, la FEPER sau prin alte părți. Nu eram conectați tehnologic și economic la lumea largă.
Târziu de tot, România a început să recupereze și să asimileze noile tehnologii, software mai ales. Cu producția hardware s-a trecut în moarte clinică. Mulți ani, totul a fost doar import de echipamente și licențe. Au fost și câteva încercări nereușite sau nesusținute de a dezvolta sisteme informatice complexe în unele bănci, ministere sau în urmașele întreprinderilor socialiste care au mai rezistat jafului național. Ajunseserăm toți, acum, de la faza viselor, la cea a interesului material, a protejării familiei, a grijii față de părinții pensionari, expuși jocurilor politice. Cred că se închisese fereastra pentru inițiativele antreprenoriale serioase. Lumea celor din IT nu era așa de mare cum crezuserăm noi, și cei care au avut succes în anii '90 erau în misiune de luptă și aveau finanțarea serviciilor. Fapt confirmat, azi, prin scandalurile care bântuie România. Totuși, eu consider că răul major a fost altul: licitațiile trucate, miile de proiecte supraevaluate și ratate, mita pentru politicieni, miniștri și partide au făcut ca sute de firme mici, tineri informaticieni și ingineri talentați și curajoși să rateze startul evoluției lor. Și apoi, să emigreze sau, chiar mai rău, să urască România. Acest lucru se poate repara doar în multe generații, dar încă nu s-a început. Totuși, sunt optimist. Natura umană se adaptează, și organismul social bolnav de azi o să-și revină. De aceea, unui tânăr matematician sau informatician i-aș recomanda să fie mult mai determinat în ce își dorește, să se lupte cu putere pentru ideile lui, să treacă peste interesele politice și să-și valorifice la maximum realizările de succes.