La Sfântul Ardealului, în ograda copilăriei

- În fiecare an, pe 29 septembrie, data naşterii Părintelui Arsenie Boca, mii de credincioşi se adună în Munţii Apuseni, la Vaţa de Sus, pentru a se-nchina pe locurile unde marele duhovnic al Transilvaniei a văzut pentru prima oară lumina zilei -

Aş fi vrut să pot spune că, locuind doar la câţiva kilometri depărtare de Mânăstirea Prislop, mă număr printre cei care merg des la mormântul Părintelui Arsenie Boca, că-i păstrez imaginea lângă icoanele din casă sau că nu ezit să cumpăr orice carte ce are, într-un fel sau altul, legătură cu numele Sfinţiei sale. N-o fac, pen­tru că n-ar fi ade­vărat. Adevărat e, însă, că Părintele mi-a salvat viaţa, demult, la doar câteva luni după moar­tea sa. N-am vorbit prea des des­pre asta. O fac acum...

Încă linişte

Era o vreme când la Mânăstirea Pris­lop era foarte multă linişte. Trecu­seră doar câteva luni de la moartea Pă­rintelui Arsenie Boca. Pe atunci, mergeam foarte des, ba chiar, ado­lescentă fiind, stăteam acolo zile la rând, înaintea examenelor impor­tan­te. Nu avusesem ocazia să-l cunosc pe Părintele Arsenie, dar îi simţeam prezenţa în gândul şi-n vorba măicu­ţelor ce-l cunoscuseră şi-l plângeau. Era, totodată, şi ciudată, întrucâtva, pentru mine, bucuria ce răsuna din glasurile celor care-mi vorbeau despre el. Eram îndemnată mereu: "Du-te la mormântul Părintelui şi vorbeşte-i, ca şi când ar fi viu. Dacă ai o pro­blemă sau o rugăminte pe care o faci cu inima curată, cu siguranţă Pă­rintele te va ajuta!". Eram prea tâ­nără să am probleme...
Într-o zi, s-a întâmplat să am o dis­­cuţie în contradictoriu cu o per­soană mai în vârstă, tocmai în incinta mâ­năstirii. M-am cam supărat, deşi nu aveam neapărat motive. M-am de­cis să merg la mormântul Părintelui, să-i vorbesc, să mă liniştesc. N-am luat-o pe cărarea obişnuită, ci pe oco­lite, pe un deal din apropiere. În drep­tul cimitirului, urma doar să traversez albia unui pârâiaş secat. Era o pri­măvară tare frumoasă, o zi senină şi liniştită. Mai aveam câţiva metri până la cimitir, când, de undeva, de pe un alt deal, am văzut venind spre mine câţiva câini ciobăneşti. Erau mari şi tare, tare furioşi - câinii turmei de oi de la stâna din apropiere. M-am oprit. Nu ştiu dacă am apucat să mă sperii. Oricât aş fi strigat după ajutor, prea departe erau şi stâna, şi chiliile măicuţelor, ca să mă fi putut auzi cineva. Mi-am spus: "Nu mi se poate întâmpla nimic, căci merg la mormântul Părintelui Arsenie!". Am stat pe loc. Câinii s-au apropiat, lătrând nervoşi. Ne despărţeau vreo trei metri, când s-au oprit brusc. Parcă se loviseră de un perete. Au încetat să la­tre, au început să dea din coadă, s-au uitat nedu­meriţi la mine, după care s-au întors şi au plecat, ca şi când nici nu fuseseră acolo. Sau ca şi când eu nu fu­sesem acolo. Am ajuns, tremurând, la mormânt. Am stat mult, m-am rugat şi i-am mulţumit Părin­telui de ajutor. De atunci, trec nepăsătoare printre haite de câini vagabonzi şi niciunul nu se apropie de mine. Intru în curţi cu câini fioroşi, şi se gudură pe lângă mine, şi ne împrietenim, de se miră până şi stăpânii şi nu înţeleg ce se întâmplă...
Simt mereu ajutorul Părintelui, cerut sau nu. În lucruri mici, în lucruri mari, dar importante toate, la un moment dat.
Şi, totuşi... Abia anul acesta s-a întâmplat să ajung la Vaţa de Sus, locul în care s-a născut Părintele Ar­senie Boca.

Septembrie în Apuseni

În Apuseni, la sfârşit de septembrie, toamna de-abia-şi insinuează venirea. Iarba, cosită după rân­du­ială, e de un verde nefiresc, primăvăratic. Flori gal­be­ne şi înalte, ca un fel de sori căzuţi de sus, stau aliniate soldăţeşte pe firul Crişului. O ceaţă albicioasă şi stră­ve­zie se ridică încet de peste văile unde stătuse as­cunsă de cine ştie când, şi pare un caier imens, tors de vreo vâlvă a locurilor. Undeva, foarte aproape, se sim­te cum răsare soarele. Ca şi când lumina-i moale nu s-ar vrea numai văzută, ci percepută pe de-a-ntre­gul, cu toate simţurile. E semn de bine: la ceas de săr­bă­toare, Apusenii îşi aşteaptă, primeniţi şi calzi, oaspeţii, ca de fiecare dată. Şi dacă încă nu s-au stins cu totul ecourile şi emoţiile serbărilor de la Ţebea, când toată suflarea moţească şi-a cinstit Crăişorul, de această dată, spre o altă cinstire vin nu numai moţii, ci o mul­ţime de credincioşi din toate colţurile ţării: ziua de naştere a Părintelui Arsenie Boca, sfântul Ardea­lului, născut aici, la doi paşi de Brad, la Vaţa de Sus.

Unde s-a născut sfinţenia

Sute de credincioşi îl caută zilnic pe Părintele, la Mânăstirea Prislop, în Ţara Haţegului, ru­gându-se la mormântul în care i se odih­neşte trupul. Florile, rugăciu­nile şi lacri­mile par a nu se sfârşi nicio­dată, acolo. Dincoace, în Ţara Moţilor, unde Părintele îşi are rădăcina şi de unde şi-a pornit rostul spre lume, spre eternitate şi spre sfinţenie, vin mai puţini credin­cioşi, şi doar o sin­gură dată pe an: atunci când ar fi fost ziua de naştere a Părintelui: pe 29 sep­tembrie.
Dealul Bujoara e locul unde s-a năs­cut sfinţenia. O casă micuţă, din bârne de lemn, a adăpostit copilăria lui Zian, încă neştiutul înger cu ochi albaştri, cum nu­mai cerul mai are culoarea uneori, în zile senine şi curate. Aici, lângă mama Creş­tina şi bunica Păscuţa, copilul cel frumos şi cuminte s-a apropiat, pentru prima oară, de Dumnezeu. Poate nu-l căuta încă, dar de găsit, Îl găsise, cu siguranţă, în iarba cea verde şi florile fără număr, în cerul când senin, când înnorat, dar de fiecare dată la fel de aproape. În rugăciunile ros­tite la ceas de seară şi-n "Tatăl nostru" cel de fiecarezi... Căsuţa aceea de-nceput de lume nu mai este. După ce Creştina s-a recăsătorit, într-un sat din Banat, şi copilul Zian a crescut şi a plecat să trăias­că ce DUMNEZEU îi va fi rânduit, căsuţa a mai rezistat, fără glas şi suflet, încă o vreme. Apoi a-ngenuncheat, şi ea, subt vremi. Şi pentru că nimic nu e întâm­plă­tor, pe locul unde casa va fi fost odinioară, se înalţă acum o troiţă, în memoria Pă­rintelui. E dorinţa celor care au cumpărat teren pe dealul Bujoara. Sunt familii de preoţi şi sunt cei care organizează aici, de vreo zece ani, slujbe de pomenire a Părintelui, la fiecare sfârşit de septembrie. Şi tot ei intenţionează să ctito­rească pe aceste locuri o mânăstire. Cum altfel?...
Sâmbătă, 27 septembrie 2014. Cu doar o zi în ur­mă, neguri potrivnice şi vânturi supărate au întunecat Ţara Moţilor. O ploaie rece, venită de niciunde, părea să zădărnicească intenţiile celor ce-şi plănuiseră dru­mul de a doua zi, în vârful dealului. Şi, totuşi... Încă de la primele ore ale dimineţii, soarele a acoperit cu lumină întreaga zonă. Sau, poate, va fi fost Părintele, îmbrăţişându-şi, de departe, oaspeţii. "Am crezut că nu se vor încumeta prea mulţi să urce dealul, după cum o fost vremea aseară", spune Minodora Haţegan, venită din Alba Iulia. "Dar, ajunsă sus, îi vedeam cum vin şi tot vin, din toate direcţiile, de unde nici nu gândeai c-ar fi putut fi drum. Or fost destul de mulţi, cred că peste 400 de persoane au participat la slujba de sfinţire a troiţei, ridicată în memoria Părintelui Arsenie Boca". Sluj­ba a fost oficiată de şapte preoţi, veniţi din Timişoara şi de pe-aici, din împreju­rimile satului Vaţa de Sus. Oamenii le-au ascultat, răbdă­tori şi liniştiţi, cuvin­tele. Doar gândul le-a fost mereu, un­deva, mai sus, cât de aproape se va fi pu­tut de Părintele Arse­nie. Lân­gă memoria că­ruia au aşezat nu numai flori şi lumâ­nări aprinse, ci şi rugi fierbinţi, de aju­tor.

În faţa crucii

...Aşa cum au fă­cut şi duminică, 28 septembrie 2014, ace­iaşi şi mulţi alţii, la Vaţa de Sus. Sfânta Liturghie şi slujba de duminică s-au sfârşit deja, de mai bine de o oră. În curtea bisericuţei din sat, câteva doamne stau de poveşti, pe nişte bănci aşezate la soare. E-atât de cald, încât, dacă n-ai şti, mai că nu ţi-ar veni să crezi că e sfârşit de septembrie. Mai e jumătate de oră până când ar trebui să înceapă slujba de parastas, în memoria Părintelui Arsenie. Lângă poartă, un dra­pel tricolor uriaş are drept stemă chipurile lui Avram Iancu şi al Părintelui Arsenie Boca. Cum intri, în par­tea dreaptă, albă şi curată, tăiată fin în marmură, e crucea ridicată, cu ani buni în urmă, tot în memoria Părintelui. Are un soclu înalt şi trainic şi e îngrădită de un foişor micuţ, din lemn. Lân­gă ea ard o mulţime de candele, iar buchetele de flori stau aşezate frumos, în vaze elegante. În doar câteva minute vin, fără să-ţi dai seama de unde, o mulţime de oameni. Se aşează cuminţi în faţa crucii, pe bănci, printre mormintele din cimitir, pe lângă zidul casei pa­rohiale sau în drum, aninaţi de gard. Cu toţii vor să fie cât mai aproape de soborul de preoţi ce va oficia pa­ras­tasul şi apoi slujba Sfântului Maslu. De parcă apropierea asta, în trup, de cele sfinte, îi va apropia de însăşi sfinţenia Părintelui, de ajutorul pe care nădăj­duiesc toţi a-l primi din partea sa. Sunt mulţi, vreo 500 de persoane, venite din toate colţurile ţării. Cei mai mulţi sunt tineri. Îmbu­curător, cu siguranţă. Discută unii cu alţii, cunoscuţi sau nu, ceea ce umple zona cu un zgomot fin, ca de ploaie, un murmur învăluitor. O vreme, doar. Până când cei nouă preoţi încep oficierea slujbei. Linişte. Şi cerul, nefiresc de albastru, coboară parcă, întrupat, printre credincioşi, aşezându-li-se în suflet, ca semn că Părintele e şi el acolo. Ca semn că, într-un fel sau altul, Părintele s-a întors, fie şi vre­melnic, acasă. Prin­tre oamenii ce-l în­dră­gesc, ce-i cin­stesc memoria, ce-l vor rânduit în ca­lendar, printre sfinţii mai vechi sau mai noi ai ţării.
Intru în vorbă cu o doamnă în vârstă, lângă care m-am a­şe­zat întâm­plător. Se numeşte Mia Co­pandi şi e din Arad. Are 81 de ani, iar aici, la Vaţa de Sus, vine de vreo zece ani. "Am venit la marele eveniment de­dicat Părintelui Ar­senie Boca, la care în fiecare clipă, înfiecare minut, se întorc mii de oa­meni, cu rugăminţi către DUMNEZEU, prin el. Vin deja de zece ani, dar parcă anul acesta e mai animat. Grozav mi se pare a fi că vin oameni din cele mai diverse colţuri ale ţării să cinstească me­moria Părin­te­lui! Părintele Arse­nie Boca mi se pare o minune în sine, un dar al lui DUM­NE­ZEU pentru aceas­tă ţară. E un ceva în care trebuie să crezi, dincolo de orice fel de aşa-zise manifestări, mai mult sau mai puţin con­crete".
Şi mă gândesc: poate e firesc ca drumul canoni­zării Părintelui Arsenie Boca să fie lung şi greu. Pen­tru că trebuie să treacă, înainte de toate, izbăvitor şi blând, prin sufletele tuturor celor care, cunoscându-l sau nu, cât timp a fost în viaţă, îl simt, mai mult decât orice altceva, al lor. Şi poate că măcar acum, când, la sfârşit de noiembrie, se vor împlini 25 de ani de la moartea Părintelui Arsenie Boca, locul din faţa crucii, de pe mormântul de la Prislop, se cere atins de-nge­nuncherea unui Patriarh. Cum nu s-a întâmplat încă...
În Apuseni, sunt fără de număr crucile de hotar, aşezate la răscruci de drumuri sau unde drumuri au fost cândva. Altcândva. Ca semn că drumul - către orice va fi fiind să ducă - poate avea nu numai un capăt, ci şi un sfârşit. Doar Sfinţenia celor aleşi şi credinţa celor mulţi nu se sfârşesc niciodată.

CAMELIA STÂRCESCU