Eram nerăbdător să-i aflu părerea, mai ales că tocmai îşi lansase, împreună cu celebrul grafician Devis Grebu, ediţia a treia a cărţii sale de portrete de politicieni, "Psihopolitica".
Îl cunoşteam pe "doctorul", cum îi spuneau toţi prietenii, din studenţie. Dotat cu un Trabant păcănitor, în care abia încăpea, mustăciosul student la Medicină bătea redacţiile cu geanta lui de piele ticsită de articole. Scria, la început, despre viaţa studenţească. Era un jurnalist autentic, dinamic, zâmbitor şi mereu grăbit, prieten cu toată lumea. Scria bine, i se publicau articolele aşa cum le preda redactorilor de serviciu. După 1989, şi-a înzecit eforturile, atât cele ştiinţifice (luându-şi doctoratul şi devenind profesor universitar), cât şi publicistice. Fost ucenic al marelui psihiatru Constantin Gorgos, al cărui nume îl poartă astăzi spitalul de psihiatrie din Bucureşti, doctorul Tudose, susţinut cu devotament de soţia sa, prof. dr. Cătălina Tudose (preşedinte al Societăţii de Alzheimer din România), a devenit - nu doar unul dintre cei mai mari psihiatri din România, dar şi unul dintre cei mai apreciaţi comunicatori din presa postdecembristă. Ca să nu mai vorbim de presa de specialitate, în care a publicat mai bine de 200 de eseuri ştiinţifice. Rămân de neuitat analizele sale necruţătoare, făcute programelor televiziunilor deţinute de moguli. Antologice sunt şi consideraţiile sale pe tema vânătorii, în care îi prinde într-un insectar zdrobitor pe baronii însetaţi de sânge, pe politicienii şi afaceriştii care se dedau cruntelor orgii cinegetice. Nu pot fi uitate, de asemenea, criticile sale adresate presei şi televiziunilor tabloidizate, maneliştilor, cocalarilor şi piţipoancelor, lipsei de umor şi de modele profesionale în mediile actoriceşti, abandonării cultului valorilor naţionale ori renunţării la decenţă, în filme şi în spectacole de teatru. Profesorul Florin Tudose, trebuie să recunoaştem, era o "cucuvea incomodă", cum spunea cineva. Era mereu bine documentat, la curent cu tot ce se întâmplă în societate, implicat în dezbaterile cele mai aprinse, un cozeur plin de temperament. Unii spun că acest exces de temperament i-ar fi grăbit sfârşitul. Oricum ar fi fost, dispariţia lui prematură lasă medicina psihiatrică românească, deopotrivă cu jurnalismul aflat pe cale de expiere, fără unul dintre principalii actori. Nu ştiu ce se va întâmpla în psihiatrie, dar ştiu că va fi un chin de neimaginat de aici înainte, pentru realizatorii din televiziuni sau pentru revistele de tip magazin, de a găsi un "înlocuitor" la fel de percutant, de sofisticat şi de voluntar precum a fost prietenul nostru. Mai bine spus, nu cred că va putea fi înlocuit de cineva în deceniile următoare. De aceea, îi trimit dincolo, unde a ajuns pe neaşteptate, aceste rânduri: "Dragă doctore, ar fi trebuit să ai mai multă grijă de tine, fiindcă nu-ţi mai aparţineai demult în exclusivitate; erai al tuturor celor care te preţuiau şi te aşteptau nerăbdători pe ecrane, la facultate ori în cabinetul «Psihomedical», cu mustaţa ta albită, cu pălăria neagră, de boier, cu papionul purpuriu şi cu vorba repezită, de ialomiţean. Fie-ţi uşoară călătoria printre stele! Dumnezeu cu tine!"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
