Eram nerăbdător să-i aflu părerea, mai ales că tocmai își lansase, împreună cu celebrul grafician Devis Grebu, ediția a treia a cărții sale de portrete de politicieni, "Psihopolitica".
Îl cunoșteam pe "doctorul", cum îi spuneau toți prietenii, din studenție. Dotat cu un Trabant păcănitor, în care abia încăpea, mustăciosul student la Medicină bătea redacțiile cu geanta lui de piele ticsită de articole. Scria, la început, despre viața studențească. Era un jurnalist autentic, dinamic, zâmbitor și mereu grăbit, prieten cu toată lumea. Scria bine, i se publicau articolele așa cum le preda redactorilor de serviciu. După 1989, și-a înzecit eforturile, atât cele științifice (luându-și doctoratul și devenind profesor universitar), cât și publicistice. Fost ucenic al marelui psihiatru Constantin Gorgos, al cărui nume îl poartă astăzi spitalul de psihiatrie din București, doctorul Tudose, susținut cu devotament de soția sa, prof. dr. Cătălina Tudose (președinte al Societății de Alzheimer din România), a devenit - nu doar unul dintre cei mai mari psihiatri din România, dar și unul dintre cei mai apreciați comunicatori din presa postdecembristă. Ca să nu mai vorbim de presa de specialitate, în care a publicat mai bine de 200 de eseuri științifice. Rămân de neuitat analizele sale necruțătoare, făcute programelor televiziunilor deținute de moguli. Antologice sunt și considerațiile sale pe tema vânătorii, în care îi prinde într-un insectar zdrobitor pe baronii însetați de sânge, pe politicienii și afaceriștii care se dedau cruntelor orgii cinegetice. Nu pot fi uitate, de asemenea, criticile sale adresate presei și televiziunilor tabloidizate, maneliștilor, cocalarilor și pițipoancelor, lipsei de umor și de modele profesionale în mediile actoricești, abandonării cultului valorilor naționale ori renunțării la decență, în filme și în spectacole de teatru. Profesorul Florin Tudose, trebuie să recunoaștem, era o "cucuvea incomodă", cum spunea cineva. Era mereu bine documentat, la curent cu tot ce se întâmplă în societate, implicat în dezbaterile cele mai aprinse, un cozeur plin de temperament. Unii spun că acest exces de temperament i-ar fi grăbit sfârșitul. Oricum ar fi fost, dispariția lui prematură lasă medicina psihiatrică românească, deopotrivă cu jurnalismul aflat pe cale de expiere, fără unul dintre principalii actori. Nu știu ce se va întâmpla în psihiatrie, dar știu că va fi un chin de neimaginat de aici înainte, pentru realizatorii din televiziuni sau pentru revistele de tip magazin, de a găsi un "înlocuitor" la fel de percutant, de sofisticat și de voluntar precum a fost prietenul nostru. Mai bine spus, nu cred că va putea fi înlocuit de cineva în deceniile următoare. De aceea, îi trimit dincolo, unde a ajuns pe neașteptate, aceste rânduri: "Dragă doctore, ar fi trebuit să ai mai multă grijă de tine, fiindcă nu-ți mai aparțineai demult în exclusivitate; erai al tuturor celor care te prețuiau și te așteptau nerăbdători pe ecrane, la facultate ori în cabinetul «Psihomedical», cu mustața ta albită, cu pălăria neagră, de boier, cu papionul purpuriu și cu vorba repezită, de ialomițean. Fie-ți ușoară călătoria printre stele! Dumnezeu cu tine!"