Chipul iubit
Am în mână una din scrisorile lui. Tocmai am recitit-o şi înţeleg pentru a nu ştiu câta oară că n-am să mă pot rupe definitiv, niciodată, de omul acesta care mi-a făcut viaţa un calvar. Sunt în picioare în faţa ferestrei şi mi-ar plăcea să văd marea. Întotdeauna, mişcările repetate ale valurilor m-au liniştit şi m-au ajutat să pot judeca limpede ce am de făcut când viaţa îmi ridică probleme. Dar nu văd decât o pădure desfrunzită de ploile reci ale toamnei şi-un deal pleşuv, pe care iarba uscată, îngălbenită, tremură mărunt în bătaia vântului. Un decor asemănător şi foarte potrivit cu starea în care sunt acum. Tristeţea şi amărăciunea m-au îmbătrânit înainte de vreme şi mă simt copleşită de tot mai multe întrebări, la care nu ştiu să răspund. Încerc să limpezesc ceea ce a rămas neclar în relaţia mea cu bărbatul alături de care am crezut că voi rămâne toată viaţa.
O boală minunată
L-am cunoscut în studenţie, într-o tabără la mare, la Costineşti, care era pe vremuri staţiunea tineretului. M-a fermecat de cum l-am văzut, şi după a doua întâlnire am fost a lui, fără să-mi pară rău că am renunţat aşa de uşor la tot felul de prejudecăţi, repetate în mod constant de mama şi de mătuşile care se străduiau să-mi prevadă şi construiască din vorbe şi sfaturi un viitor cât mai perfect. Am trăit atunci două săptămâni de vis, iar când s-a terminat vacanţa, ne-am reîntâlnit în oraşul în care eram amândoi studenţi. Nu ştiu nici acum dacă aşa este normal să fie între doi îndrăgostiţi, dar noi eram ca bolnavi dacă nu ne vedeam câteva ceasuri. Aveam o boală minunată. Mi se părea că vine sfârşitul lumii dacă nu puteam să ne vedem zilnic, atunci când avea de lucru la proiectele lui. Simţeam că timpul în care nu era lângă mine era mort. Nu puteam accepta să mi-l fure cineva, nici măcar pentru două minute. Mi-era ciudă şi pe colegii lui, care-l mai luau în oraş la câte-o bere sau, sâmbăta, de obicei, la câte-o partidă de fotbal, atunci când nu era în sesiune.
Ne-am căsătorit după un an de prietenie şi nu-mi pare rău, pentru că am avut o perioadă frumoasă, împlinită şi armonioasă. Am crezut, în anii aceia, că aşa va fi viaţa noastră până la sfârşit. Dar poate că n-am gândit bine şi poate că nu am avut grijă, atât cât ar fi trebuit, ca legătura dintre noi să nu se plafoneze, să nu devină obişnuinţă, rutină, obligaţie, plictiseală.
Răceala
Aveam un grup de prieteni cu care ne vedeam când eram liberi, cu care mergeam în concedii, cu care petreceam sărbătorile de sfârşit de an. Erau mereu aceiaşi prieteni şi, după o vreme, am simţit că nu mă mai bucură atâta revederea cu ei. Mă săturasem de mereu aceleaşi glume şi poante arhicunoscute şi răsuflate, de aceleaşi discuţii cu soţiile lor, despre prăjituri, reţete, conserve şi zacuşti, despre copiii cu care nu se mai înţeleg, despre soacre şi aşa mai departe. Dar am observat, mai întâi cu enervare, apoi cu furie şi, la urmă, cu mare durere, că pe măsură ce eu încercam să amân aceste întâlniri, bărbatul meu era tot mai bine dispus şi mai voios când ele se puneau la cale. Cu alte cuvinte, începeam să nu mai avem aceleaşi gusturi şi să nu ne mai bucurăm de aceleaşi întâmplări. Acum, când mă uit înapoi, cu tristeţe, nu cu mânie, mă tot gândesc care a fost, de fapt, momentul care a provocat ruptura dintre noi. Sau, mai bine zis, care a fost momentul în care, dacă aş fi fost mai atentă, sau dacă aş fi acţionat într-un anume fel, aş mai fi putut salva ceva din iubirea care ne-a apropiat.
Într-o seară, prietenii lui l-au sunat şi l-au chemat în oraş. E-adevărat că el m-a întrebat dacă nu-l însoţesc, dar numai după ce s-a asigurat că răspunsul meu va fi negativ, adică, după ce m-a văzut în pijama, pregătită de somn. N-am putut să mă fac că nu văd cum i-a înflorit obrazul de bucurie, de satisfacţie, când i-am spus că sunt prea obosită. Pur şi simplu, am rămas stupefiată de îndrăzneala cu care nu-şi ascundea bucuria. Şi-atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva în spatele acestei schimbări pe care am observat-o la bărbatul meu, cel atât de dornic de-a pleca în lume. A fost un semnal de alarmă, un beculeţ care s-a aprins şi m-a făcut atentă, mai atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. Credeam că ştiu aproape tot despre cel cu care m-am măritat, credeam că odată intraţi pe un făgaş, viaţa curge înainte, fără să mai ai grija ei, credeam că nu mi se pot întâmpla mie anumite lucruri, pentru că gândeam şi judecam corect şi cinstit relaţia dintre noi, credeam că, dacă ai spus odată "DA", trebuie să te ţii de asta şi să faci tot ce poţi ca să nu-ţi pară rău că l-ai spus. Dar nu e aşa. Viaţa are meandre mult mai parşive, întortocheli neaşteptate şi deznodăminte pe măsură.
Am început să nu mai am încredere în bărbatul meu, şi asta era o nouă treaptă în relaţia noastră. O treaptă în jos, care ne dădea dintr-odată înapoi cu mult faţă de începuturile noastre. Această lipsă de încredere a şubrezit cu totul ceea ce era între noi, şi de aici până la gesturi penibile, de care acum mi-e ruşine, până la vorbe dure, spuse atunci când nu mai aveam argumente, n-a mai fost decât un pas.
Am început să-l urmăresc pe bărbatul meu. Atunci când era chemat de prieteni în oraş, aşteptam să plece şi apoi mă îmbrăcam şi eu şi ieşeam după el. M-am umilit până la a mă ascunde şi a pândi prin ferestrele restaurantului ceea ce se întâmpla la masa lor. Mi-era ruşine că am ajuns într-o asemenea ipostază, dar nici n-aveam curajul să provoc o discuţie directă cu el, care, poate, ar fi lămurit pe deplin lucrurile şi m-ar fi scutit de atâta suferinţă. Într-o seară, l-am văzut că stătea la masă lângă o colegă de serviciu, despre care ştiam că este divorţată. O ţinea tandru de după umeri, şi păreau destul de apropiaţi. Atunci m-am hotărât să acţionez. Mi-am luat inima în dinţi şi am apărut şi eu la masa lor. El a fost surprins neplăcut de venirea mea. Am aşteptat să mă cheme să mă aşez lângă el, dar n-a schiţat niciun gest în acest sens. Unul dintre colegii lui mi-a făcut loc şi m-am aşezat oarecum la capătul mesei. Nu-mi venea să cred că e real ceea ce mi se întâmplă. Am simţit în momentul acela că relaţia noastră este pierdută. Cum să trec peste indiferenţa cu care m-a tratat toată seara? Cum am putut îndura să-l văd cât de grijuliu îi umplea ei paharul, câtă vreme de mine nici nu s-a interesat dacă stau bine acolo unde stau şi dacă vreau să beau ceva?
Am suportat cu stoicism până la sfârşitul acelei seri situaţia înjositoare în care m-am pus, ducându-mă acolo. M-am făcut că nu văd privirile uşor jenate ale colegilor lui, m-am făcut că nu sesizez compasiunea lor şi felul delicat în care se ocupau de mine, ca să suplinească mârlănia bărbatului meu. Poate că nici arsă pe rug n-aş fi simţit o durere mai mare ca aceea care mă făcea aproape paralizată. Înţelegeam ce se întâmplă şi nu ştiam ce să fac ca să-mi apăr locul, situaţia şi bărbatul pe care-l vedeam prins cu totul de altă femeie. Nu ştiam cum să acţionez, nu doream să fiu penibilă, mi-era ruşine de ceea ce se întâmpla şi, după siguranţa ei şi a lui, după gesturile dintre ei, înţelegeam că se cunosc deja prea bine, de multă vreme.
Am plecat spre casă împreună, fără să ne spunem nimic. Eram anesteziată total de ceea ce trăisem în acea seară. Am crezut că noaptea va fi un sfetnic bun şi că voi găsi o soluţie, că vom putea discuta şi că vom vedea ce este de făcut, ca să ne salvăm căsnicia. Poate că dacă aş fi vorbit cu el mai devreme, atunci când primele semne ale infidelităţii erau abia prezente între noi, poate atunci aş fi avut şanse să mai repar ceva.
Eram sfârşită, ca după o lungă şi grea călătorie, eram disperată şi îmi doream somnul ca pe ceva care avea să mă salveze. Dar n-am putut adormi, spre deosebire de el, care a pus capul pe pernă şi a adormit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La un moment dat, m-am uitat la el şi am încremenit. În lumina palidă a lămpii de noapte, chipul lui, pe care-l ştiam atât de bine, se transformase cumva în mod ciudat. Trăsăturile i se îmblânziseră şi recunoşteam în ele figura celeilalte femei. Chipul ei părea lipit ca o mască pe faţa lui. O purta cu el şi în vis.
Iertarea
După seara aceea a urmat o perioadă urâtă în viaţa mea. Gelozia m-a făcut să-mi pierd minţile. Îl urmăream ori de câte ori eram liberă, uneori plecam şi de la serviciu ca să-l iau prin surprindere, eram ca o umbră în spatele lui, oriunde se ducea. Acasă mă uitam mereu la trăsăturile lui. Îmi rămăsese în cap ideea că el a început să semene fizic cu femeia cu care mă înşela. Căutam pe chipul lui figura ei. Nebunia a mers atât de departe, încât mai târziu, timp de mai multe luni, mi s-a părut că recunosc pe figura lui şi trăsăturile altor femei, colege şi ele cu el. Făcusem din el un Don Juan al tuturor femeilor din oraş. Inventam scenarii peste scenarii, îmi imaginam tot felul de gesturi tandre şi scene de amor, sufeream ca un câine şi-mi venea să urlu pe stradă, ziua-n amiaza mare. Am fost la un pas de a-mi pierde minţile, iar vorbele şi explicaţiile lui nu făceau decât să mă întărâte şi mai mult. Nu mai credeam nimic din ce-mi spunea şi mi se părea că absolut tot ce face este împotriva mea.
Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că dacă nu ieşeam din înverşunarea nebunească în care trăiam, riscam să pierd până şi ultima urmă de demnitate pe care o mai aveam. Am plecat de-acasă şi m-am mutat cu serviciul în celălalt capăt de ţară. La început mi-a fost greu să mă obişnuiesc fără programul zilnic de pândă. Dar, încetul cu încetul, nemaiavând obiectul suferinţei în faţa mea, durerea prin care am trecut s-a stins într-o oarecare măsură. Au trecut câţiva ani şi când am crezut că m-am liniştit, i-am scris câteva rânduri de ziua lui. Mi-a scris şi el de câteva ori şi apoi, într-o dimineaţă, mi-a sunat la uşă cu un buchet imens de flori.
Când l-am văzut, mi s-au înmuiat picioarele şi m-am rezemat de uşă, să nu cad. Am simţit că, într-o secundă, toate obsesiile şi fantomele trecutului au revenit. Cu teamă, m-am uitat la chipul lui, pe care semnele trecerii timpului erau evidente. Dar dincolo de firele cărunte şi de cutele adânci apărute pe frunte, dincolo de umbra fugară a unei posibile suferinţe, am descoperit pe faţa lui trăsăturile chipului meu. Ca o victorie târzie, într-un război din care nu mai scapă nimeni. Şi-această descoperire, care poate că a fost doar o amăgire de moment, o fulguraţie a ceea ce mi-ar fi plăcut să văd, m-a făcut să înţeleg că suntem legaţi prin fire mult mai adânci decât am putea înţelege şi explica.
M-am întors cu el în casa noastră, fără să pun întrebări şi fără să mai judec un trecut de care credeam că am scăpat. Viaţa de acum nu mai seamănă cu cea de pe vremuri, e ca liniştea care se lasă după o mare furtună. Mă întreb uneori până când va ţine. Caut în jurul meu semne în scrisorile pe care mi le-a scris, în fotografii, în trăsăturile lui, semne care ar putea răspunde la atâtea întrebări pe care nu le-am pus niciodată. Amintirea zilelor de chin mă mai tulbură din când în când şi nu ştiu dacă am făcut bine că am iertat.
DORA MĂRCULESCU - Blaj
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
