Eu cred în îngeri şi poate de abia acum pot să apreciez prezenţa lor benefică în viaţa mea. De ce acum? Pentru că acum am ajuns la vârsta care îmi permite să-mi analizez viaţa şi parcursul ei. Şi pentru că acum sunt mai receptivă, mai analitică şi cu o dorinţă specială de a-mi clarifica unele momente pe care le-am trăit. Acum sunt bunică, am în jurul meu pe cei doi copii ai noştri şi, de la ei, trei nepoţi. Suntem destul de sănătoşi, atât eu, cât şi soţul meu, ca să ne mai putem bucura de familia pe care o avem. Drumul pe care l-am parcurs până a ajunge aici nu a fost totdeauna presărat cu flori. Am luat viaţa în piept, încă din copilărie.
Sunt născută în anii războiului şi am suferit consecinţele lui încă de mică, când tata a fost dat dispărut pe front, şi noi, sora mea mai mică şi cu mine, am rămas numai cu mama. Am trăit până la cincizeci de ani în comunism. Nu am cunoştinţe religioase solide, dar am rămas cu ce am învăţat acasă, unde, seara, înainte de culcare, spuneam rugăciunile "Tatăl nostru" şi "Înger, îngeraşul meu".
După multele necazuri şi dureri de care am avut parte în copilărie - mama se îmbolnăvise de cancer şi pleca des, la tratament, la oraş - învăţasem să mă rog, cel mai des spunând: "Înger, îngeraşul meu". Am fost un copil dotat şi ambiţios. Am terminat liceul cu o medie foarte bună, dar nu am putut intra la facultate, din cauza originii mele sociale. Bunica, declarată chiabură, iar tata, ofiţer de contrainformaţii, dispărut pe front. Deşi mama primea pensie de urmaş, nu a fost scutită de anchete în beciurile securităţii. Se pare că existau informaţii că tata se refugiase într-o ţară vestică şi că de acolo complota împotriva regimului comunist. Ca mulţi alţii în situaţia mea, m-am mulţumit cu o şcoală tehnică postliceală, după care am primit un loc de muncă. După câţiva ani de la absolvire, când eram deja căsătorită, ni s-a permis să dăm examen la una dintre facultăţile care aveau cursuri serale sau fără frecvenţă, cu condiţia unei recomandări de la locul de muncă.
Mi s-a admis dosarul la Academia de Studii Economice şi am început pregătirea pentru examenul de admitere. Eram sigură pe mine la economie politică şi geografie dar, la matematică, am început să fac pregătire cu soţul meu, acasă, după orele de serviciu. Nu eram prea rezistentă fizic. Orele de pregătire, după oboseala unei zile de muncă, reprezentau pentru mine un mare efort şi o mare răbdare pentru soţul meu, care trebuia să lupte să mă ţină atentă. Mă bazam că voi lua note mari la examenele de economie şi geografie. Eram destul de îngrijorată pentru matematică, la celelalte eram convinsă că voi lua note mari. Şi aşa a şi fost. Mă asigurasem de un 8 la primele examene şi a venit la rând cel la matematică. Am lucrat uşor primele două exerciţii dar, la al treilea, m-am poticnit. După regulile pe care le ştiam, nu ieşea un rezultat rotund. Am răsucit în cap toate posibilităţile, tot nu-mi ieşea. Aveam totdeauna la mine câteva petale de crin sfinţite la Catedrala Sf. Iosif şi m-am rugat pentru ajutor. La un moment dat, am aplicat altceva, pe inspiraţie, nu pe regulă. Mi-a ieşit un rezultat pe care l-am socotit bun. Am ieşit destul de nesigură pe mine şi am scris exerciţiul pe tablă. Profesoara nu m-a întrebat nimic, mi-a spus să-i dau carnetul de note şi că am primit nota 10. Reuşisem. Intram la facultate cu media 9, datorită matematicii. Trebuia să ies din sală, dar eram atât de emoţionată, că m-am îndreptat spre fereastră. M-am oprit de abia când profesoara mi-a spus râzând că nu crede că vreau să mă arunc pe fereastră. Cert este că pluteam, când mă gândeam că familia, şi mai ales soţul meu, vor fi tare bucuroşi de izbânda mea, iar eu îmi îndeplineam un vis.
Mai târziu, după ce am absolvit facultatea, din propriile mele experienţe de viaţă, am înţeles că dacă ceri ajutor ceresc, ba, uneori, chiar dacă nu ceri, dar eşti în pericol, îngerii tăi păzitori te vor ajuta. După cum am spus, până la cincizeci de ani, am trăit în comunism, fără alte mijloace de informare decât cele oficiale. Aşa că, de abia după pensionare, fără a mai avea presiunea serviciului şi a copiilor, care de acum sunt la casele lor, am început să-mi completez educaţia religioasă şi să-mi dau seama că am avut ajutor în diferite momente dificile din viaţă. Cred că ei, îngerii noştri păzitori, înţeleg mai bine pericolul care te paşte şi acţionează în consecinţă.
Aşa cum s-a întâmplat când încă eram în facultate. Un profesor binevoitor a acceptat, contra cost, să ne predea câteva lecţii mai dificile. Era o zi de duminică, şi am plecat de acasă pentru cursul care dura cam trei ore. Apoi, urma să mergem la Snagov cu soţul meu şi un grup de prieteni. A fost prima oară când profesorul nu a putut veni. Colegii mei au decis să mergem, cu toţii, la o bere. Am ezitat mult, dar mi-am zis că mai bine mă întorc acasă mai repede, ca să mă pregătesc pentru excursia la Snagov. Eram bucuroasă. Zburam cu gândul că vom avea o zi frumoasă. Dar nu a fost să fie aşa. Acasă, dormitorul meu era... ocupat. Soţul meu era şi el "ocupat" cu una din prietenele cu care urma să plecăm. Venise mai repede, să-i ţină companie până veneam eu. Dacă orele de la facultate nu s-ar fi suspendat, nu aş fi aflat în vecii vecilor ce se petrece în casa mea şi aş fi continuat să cred că am un soţ devotat şi o prietenă onestă. De fapt, şi ea era căsătorită, şi ne întâlneam toţi patru destul de des. Consternarea mea a fost totală. Nu-mi venea să cred ce văzusem. A fost momentul zero al căsniciei noastre. A fost dureros, a fost deprimant, a fost şocant, dar se vede că venise momentul să ştiu ce se petrece în căsnicia mea. Dacă nu aş fi venit mai repede acasă, nu aş fi aflat poate niciodată sau aş fi aflat atunci când nu s-ar mai fi putut repara nimic. Acum îmi dau seama că atunci am fost trimisă acasă pentru binele meu. De fapt, a fost o lecţie de viaţă, pe care am primit-o amândoi şi din care fiecare trebuia să înveţe şi să-şi aleagă drumul cel mai potrivit pentru el.
Aveam de luat o decizie grea. Indiferent care ar fi fost ea, nu-mi mai aducea înapoi curăţenia relaţiei noastre. De acum, între noi urma să existe pentru totdeauna un intrus. Nu eram coerentă în ce gândeam, iar soţul meu nu-mi era de niciun ajutor. Ruperea relaţiei cu ea a fost pentru el un calvar. Era tenace şi foarte insistentă, şi eu simţeam asta. Până la urmă, m-am decis atunci când am aflat că sunt însărcinată. Nimic altceva nu putea să-mi arate mai clar ce trebuie să aleg. Ce putea să fie mai frumos decât acest dar, pe care îl primeam amândoi, pentru perioada de iubire şi înţelegere ce fusese între noi. A fost modul în care am fost atenţionaţi că încă mai avem resurse de a trăi împreună şi nu trebuie să renunţăm la ele. Ne-am continuat viaţa, dar fără să clarificăm întâmplarea. Mie îmi făcea rău numai gândul la o asemenea discuţie ce mi-ar fi putut perturba şi sarcina. Dar viaţa mergea înainte. La examenele din sesiunea de iarnă, eram deja în luna a şasea. Am luat toate examenele, deşi nu mai aveam aceeaşi capacitate de a mă concentra şi de a rezista la efort. De vină erau şi sarcina şi gândurile mele învălmăşite. Următorii doi ani au fost grei. Copil, gospodărie, examene, serviciu. De multe ori, învăţam cu fetiţa în braţe, citind cu voce tare, fapt care pe mine mă ajuta, şi pe ea o adormea. Cam aşa am terminat facultatea. A fost greu, solicitant, nu am prea ştiut ce este timpul liber şi distracţia, dar a meritat. În paranteză fie spus, şi fata noastră şi-a ales aceeaşi profesie ca a mea, după o experienţă de trei ani la Politehnică. Ea, fetiţa noastră, a fost balsamul de care aveam nevoie şi ne-a conectat pe amândoi la noutatea din viaţa noastră.
Am devenit părinţi responsabili şi ne-am ajutat reciproc. Nu vorbeam despre problemele noastre sentimentale, dar participarea afectivă şi activă în primii ei ani de viaţă a fost benefică pentru copil. După câţiva ani, după multe ezitări din partea mea şi multe insistenţe şi atenţii din partea soţului meu, am acceptat ca prima sarcină ce va veni să o păstrez. A fost o sarcină dificilă, dar am reuşit. Dumnezeu îmi dăruise un băiat.
Dar cel de-al doilea copil nu-mi pusese pe inimă balsamul pe care îl aşteptam. Relaţia dintre noi era la fel de încordată, iar atmosfera în casă era conflictuală. De-a lungul timpului, nu venise nicio explicaţie, nicio scuză, niciun gest de reparaţie, deşi, în unele situaţii, el ar fi putut să găsească un moment potrivit pentru motivaţii sau pentru a-şi exprima regretul. Erau vremurile când aveam două ore de televizor, niciun film interesant în oraş sau la televizor, şi, din păcate, o atmosferă încordată în familie. Eu nu mai eram puştoaica veselă, încrezătoare şi plină de visuri. Ca femeie, eram decisă să nu rămân blocată în eşecul din mariajul meu, pentru că fusese un eşec. Nu îmi doream decât să-mi înăbuş partea asta de suferinţă şi să-mi continui viaţa alături de copiii noştri, pentru că acum rolurile noastre erau şi acelea de părinţi, iar copiii nu aveau nicio vină. Aveam nevoie totuşi de o confirmare a calităţilor mele, pentru a nu mă simţi devalorizată. Aşa că m-am implicat cu toate puterile în activitatea profesională care, în scurt timp, mi-a adus satisfacţiile de care aveam nevoie.
Apoi au trecut anii, copiii au plecat la casele lor. Noi locuiam într-o casă mare, ca doi simpli locatari, pentru că de mai mult timp ne separaserăm. Eram pensionată de câţiva ani, îmi făceau plăcere zilele de duminică şi sărbătorile, când ne adunam din nou cu toţii, la masa de prânz. Într-o bună zi, am simţit că îmi este un dor nebun de bărbatul meu. Am fost pur şi simplu uluită de mine când, de ziua lui de naştere, parcă mă văd şi acum cum am plecat brusc din bucătărie, cu şorţul la brâu, ca să-l întâmpin şi să-i spun "la mulţi ani". Arătam minunat, el în pijama şi eu cu şorţul la brâu. Ne-am uitat unul la altul şi l-am întrebat: "Oare ne cunoaştem de undeva? Dacă nu, mi-ar plăcea să facem cunoştinţă. Ce părere ai?" Şi am făcut cunoştinţă cu un altfel de bărbat decât cel care fusese cândva. Mi-ar fi plăcut să am un astfel de bărbat încă de la începutul căsătoriei noastre, dar am fost bucuroasă că, din acel nou moment, viaţa ne-a dat înapoi ce noi pierduserăm de mult: puterea de a iubi din nou şi de a comunica. A fost un dar minunat.
Acum privesc altfel aceste întâmplări din viaţa mea. Am fost ajutată sau prevenită. Nu pot decât să mulţumesc acestor fiinţe de lumină, care au fost îngerii mei păzitori, care m-au călăuzit în viaţă şi mi-au ocrotit familia. Eu, ca femeie şi mamă, mă simt împlinită. Copiii au fost cei care mi-au dat puterea să merg înainte, chiar şi atunci când eram copleşită de insatisfacţii în viaţa de cuplu. A fost greu, uneori a fost dur, dar am reuşit poate mai mult decât am sperat în tinereţe. Se vede că la greu am avut lângă mine aceste minunate fiinţe de lumină, care sunt îngerii mei păzitori.
Am scris această poveste pentru că mă simt datoare acestor fiinţe care sunt în jurul nostru şi cărora aş vrea, şi pe această cale, să le mulţumesc.
20 septembrie 2014
THEODORA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
