Chipul iubit
Am în mână una din scrisorile lui. Tocmai am recitit-o și înțeleg pentru a nu știu câta oară că n-am să mă pot rupe definitiv, niciodată, de omul acesta care mi-a făcut viața un calvar. Sunt în picioare în fața ferestrei și mi-ar plăcea să văd marea. Întotdeauna, mișcările repetate ale valurilor m-au liniștit și m-au ajutat să pot judeca limpede ce am de făcut când viața îmi ridică probleme. Dar nu văd decât o pădure desfrunzită de ploile reci ale toamnei și-un deal pleșuv, pe care iarba uscată, îngălbenită, tremură mărunt în bătaia vântului. Un decor asemănător și foarte potrivit cu starea în care sunt acum. Tristețea și amărăciunea m-au îmbătrânit înainte de vreme și mă simt copleșită de tot mai multe întrebări, la care nu știu să răspund. Încerc să limpezesc ceea ce a rămas neclar în relația mea cu bărbatul alături de care am crezut că voi rămâne toată viața.
O boală minunată
L-am cunoscut în studenție, într-o tabără la mare, la Costinești, care era pe vremuri stațiunea tineretului. M-a fermecat de cum l-am văzut, și după a doua întâlnire am fost a lui, fără să-mi pară rău că am renunțat așa de ușor la tot felul de prejudecăți, repetate în mod constant de mama și de mătușile care se străduiau să-mi prevadă și construiască din vorbe și sfaturi un viitor cât mai perfect. Am trăit atunci două săptămâni de vis, iar când s-a terminat vacanța, ne-am reîntâlnit în orașul în care eram amândoi studenți. Nu știu nici acum dacă așa este normal să fie între doi îndrăgostiți, dar noi eram ca bolnavi dacă nu ne vedeam câteva ceasuri. Aveam o boală minunată. Mi se părea că vine sfârșitul lumii dacă nu puteam să ne vedem zilnic, atunci când avea de lucru la proiectele lui. Simțeam că timpul în care nu era lângă mine era mort. Nu puteam accepta să mi-l fure cineva, nici măcar pentru două minute. Mi-era ciudă și pe colegii lui, care-l mai luau în oraș la câte-o bere sau, sâmbăta, de obicei, la câte-o partidă de fotbal, atunci când nu era în sesiune.
Ne-am căsătorit după un an de prietenie și nu-mi pare rău, pentru că am avut o perioadă frumoasă, împlinită și armonioasă. Am crezut, în anii aceia, că așa va fi viața noastră până la sfârșit. Dar poate că n-am gândit bine și poate că nu am avut grijă, atât cât ar fi trebuit, ca legătura dintre noi să nu se plafoneze, să nu devină obișnuință, rutină, obligație, plictiseală.
Răceala
Aveam un grup de prieteni cu care ne vedeam când eram liberi, cu care mergeam în concedii, cu care petreceam sărbătorile de sfârșit de an. Erau mereu aceiași prieteni și, după o vreme, am simțit că nu mă mai bucură atâta revederea cu ei. Mă săturasem de mereu aceleași glume și poante arhicunoscute și răsuflate, de aceleași discuții cu soțiile lor, despre prăjituri, rețete, conserve și zacuști, despre copiii cu care nu se mai înțeleg, despre soacre și așa mai departe. Dar am observat, mai întâi cu enervare, apoi cu furie și, la urmă, cu mare durere, că pe măsură ce eu încercam să amân aceste întâlniri, bărbatul meu era tot mai bine dispus și mai voios când ele se puneau la cale. Cu alte cuvinte, începeam să nu mai avem aceleași gusturi și să nu ne mai bucurăm de aceleași întâmplări. Acum, când mă uit înapoi, cu tristețe, nu cu mânie, mă tot gândesc care a fost, de fapt, momentul care a provocat ruptura dintre noi. Sau, mai bine zis, care a fost momentul în care, dacă aș fi fost mai atentă, sau dacă aș fi acționat într-un anume fel, aș mai fi putut salva ceva din iubirea care ne-a apropiat.
Într-o seară, prietenii lui l-au sunat și l-au chemat în oraș. E-adevărat că el m-a întrebat dacă nu-l însoțesc, dar numai după ce s-a asigurat că răspunsul meu va fi negativ, adică, după ce m-a văzut în pijama, pregătită de somn. N-am putut să mă fac că nu văd cum i-a înflorit obrazul de bucurie, de satisfacție, când i-am spus că sunt prea obosită. Pur și simplu, am rămas stupefiată de îndrăzneala cu care nu-și ascundea bucuria. Și-atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva în spatele acestei schimbări pe care am observat-o la bărbatul meu, cel atât de dornic de-a pleca în lume. A fost un semnal de alarmă, un beculeț care s-a aprins și m-a făcut atentă, mai atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. Credeam că știu aproape tot despre cel cu care m-am măritat, credeam că odată intrați pe un făgaș, viața curge înainte, fără să mai ai grija ei, credeam că nu mi se pot întâmpla mie anumite lucruri, pentru că gândeam și judecam corect și cinstit relația dintre noi, credeam că, dacă ai spus odată "DA", trebuie să te ții de asta și să faci tot ce poți ca să nu-ți pară rău că l-ai spus. Dar nu e așa. Viața are meandre mult mai parșive, întortocheli neașteptate și deznodăminte pe măsură.
Am început să nu mai am încredere în bărbatul meu, și asta era o nouă treaptă în relația noastră. O treaptă în jos, care ne dădea dintr-odată înapoi cu mult față de începuturile noastre. Această lipsă de încredere a șubrezit cu totul ceea ce era între noi, și de aici până la gesturi penibile, de care acum mi-e rușine, până la vorbe dure, spuse atunci când nu mai aveam argumente, n-a mai fost decât un pas.
Lampa de noapte
Am început să-l urmăresc pe bărbatul meu. Atunci când era chemat de prieteni în oraș, așteptam să plece și apoi mă îmbrăcam și eu și ieșeam după el. M-am umilit până la a mă ascunde și a pândi prin ferestrele restaurantului ceea ce se întâmpla la masa lor. Mi-era rușine că am ajuns într-o asemenea ipostază, dar nici n-aveam curajul să provoc o discuție directă cu el, care, poate, ar fi lămurit pe deplin lucrurile și m-ar fi scutit de atâta suferință. Într-o seară, l-am văzut că stătea la masă lângă o colegă de serviciu, despre care știam că este divorțată. O ținea tandru de după umeri, și păreau destul de apropiați. Atunci m-am hotărât să acționez. Mi-am luat inima în dinți și am apărut și eu la masa lor. El a fost surprins neplăcut de venirea mea. Am așteptat să mă cheme să mă așez lângă el, dar n-a schițat niciun gest în acest sens. Unul dintre colegii lui mi-a făcut loc și m-am așezat oarecum la capătul mesei. Nu-mi venea să cred că e real ceea ce mi se întâmplă. Am simțit în momentul acela că relația noastră este pierdută. Cum să trec peste indiferența cu care m-a tratat toată seara? Cum am putut îndura să-l văd cât de grijuliu îi umplea ei paharul, câtă vreme de mine nici nu s-a interesat dacă stau bine acolo unde stau și dacă vreau să beau ceva?
Am suportat cu stoicism până la sfârșitul acelei seri situația înjositoare în care m-am pus, ducându-mă acolo. M-am făcut că nu văd privirile ușor jenate ale colegilor lui, m-am făcut că nu sesizez compasiunea lor și felul delicat în care se ocupau de mine, ca să suplinească mârlănia bărbatului meu. Poate că nici arsă pe rug n-aș fi simțit o durere mai mare ca aceea care mă făcea aproape paralizată. Înțelegeam ce se întâmplă și nu știam ce să fac ca să-mi apăr locul, situația și bărbatul pe care-l vedeam prins cu totul de altă femeie. Nu știam cum să acționez, nu doream să fiu penibilă, mi-era rușine de ceea ce se întâmpla și, după siguranța ei și a lui, după gesturile dintre ei, înțelegeam că se cunosc deja prea bine, de multă vreme.
Am plecat spre casă împreună, fără să ne spunem nimic. Eram anesteziată total de ceea ce trăisem în acea seară. Am crezut că noaptea va fi un sfetnic bun și că voi găsi o soluție, că vom putea discuta și că vom vedea ce este de făcut, ca să ne salvăm căsnicia. Poate că dacă aș fi vorbit cu el mai devreme, atunci când primele semne ale infidelității erau abia prezente între noi, poate atunci aș fi avut șanse să mai repar ceva.
Eram sfârșită, ca după o lungă și grea călătorie, eram disperată și îmi doream somnul ca pe ceva care avea să mă salveze. Dar n-am putut adormi, spre deosebire de el, care a pus capul pe pernă și a adormit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La un moment dat, m-am uitat la el și am încremenit. În lumina palidă a lămpii de noapte, chipul lui, pe care-l știam atât de bine, se transformase cumva în mod ciudat. Trăsăturile i se îmblânziseră și recunoșteam în ele figura celeilalte femei. Chipul ei părea lipit ca o mască pe fața lui. O purta cu el și în vis.
Iertarea
După seara aceea a urmat o perioadă urâtă în viața mea. Gelozia m-a făcut să-mi pierd mințile. Îl urmăream ori de câte ori eram liberă, uneori plecam și de la serviciu ca să-l iau prin surprindere, eram ca o umbră în spatele lui, oriunde se ducea. Acasă mă uitam mereu la trăsăturile lui. Îmi rămăsese în cap ideea că el a început să semene fizic cu femeia cu care mă înșela. Căutam pe chipul lui figura ei. Nebunia a mers atât de departe, încât mai târziu, timp de mai multe luni, mi s-a părut că recunosc pe figura lui și trăsăturile altor femei, colege și ele cu el. Făcusem din el un Don Juan al tuturor femeilor din oraș. Inventam scenarii peste scenarii, îmi imaginam tot felul de gesturi tandre și scene de amor, sufeream ca un câine și-mi venea să urlu pe stradă, ziua-n amiaza mare. Am fost la un pas de a-mi pierde mințile, iar vorbele și explicațiile lui nu făceau decât să mă întărâte și mai mult. Nu mai credeam nimic din ce-mi spunea și mi se părea că absolut tot ce face este împotriva mea.
Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că dacă nu ieșeam din înverșunarea nebunească în care trăiam, riscam să pierd până și ultima urmă de demnitate pe care o mai aveam. Am plecat de-acasă și m-am mutat cu serviciul în celălalt capăt de țară. La început mi-a fost greu să mă obișnuiesc fără programul zilnic de pândă. Dar, încetul cu încetul, nemaiavând obiectul suferinței în fața mea, durerea prin care am trecut s-a stins într-o oarecare măsură. Au trecut câțiva ani și când am crezut că m-am liniștit, i-am scris câteva rânduri de ziua lui. Mi-a scris și el de câteva ori și apoi, într-o dimineață, mi-a sunat la ușă cu un buchet imens de flori.
Când l-am văzut, mi s-au înmuiat picioarele și m-am rezemat de ușă, să nu cad. Am simțit că, într-o secundă, toate obsesiile și fantomele trecutului au revenit. Cu teamă, m-am uitat la chipul lui, pe care semnele trecerii timpului erau evidente. Dar dincolo de firele cărunte și de cutele adânci apărute pe frunte, dincolo de umbra fugară a unei posibile suferințe, am descoperit pe fața lui trăsăturile chipului meu. Ca o victorie târzie, într-un război din care nu mai scapă nimeni. Și-această descoperire, care poate că a fost doar o amăgire de moment, o fulgurație a ceea ce mi-ar fi plăcut să văd, m-a făcut să înțeleg că suntem legați prin fire mult mai adânci decât am putea înțelege și explica.
M-am întors cu el în casa noastră, fără să pun întrebări și fără să mai judec un trecut de care credeam că am scăpat. Viața de acum nu mai seamănă cu cea de pe vremuri, e ca liniștea care se lasă după o mare furtună. Mă întreb uneori până când va ține. Caut în jurul meu semne în scrisorile pe care mi le-a scris, în fotografii, în trăsăturile lui, semne care ar putea răspunde la atâtea întrebări pe care nu le-am pus niciodată. Amintirea zilelor de chin mă mai tulbură din când în când și nu știu dacă am făcut bine că am iertat.
DORA MĂRCULESCU - Blaj