Despre foc, bătrânii noştri spuneau că a fost lăsat de Dumnezeu din cer, ca să le încălzească trupurile, să le bucure sufletele şi să alunge întunericul. Fiind izvorât din Domnul, focul are flăcările îndreptate în sus, pentru că năzuieşte la cerurile din care a venit. Şi se mai spunea că e mare păcat să faci lucruri sau să spui vorbe necuviincioase despre foc, pentru că el te poate pedepsi, lui Dumnezeu nefiindu-i plăcut dispreţul sau batjocura pentru darul Lui. Exista credinţa, perpetuată până astăzi, că focul este şi o "fereastră", o punte între lumi. La înmormântări, lumânarea se folosea ca o fereastră de trecere a sufletului dinspre lumea pământească înspre lumile cereşti, o călăuză prin bezna morţii, în vreme ce la botez, focul lumânărilor ritualice, alături de apa din cristelniţă, călăuzea trecerea copilului de la viaţa păgână la cea creştină.
Focul era prezent nu doar în aceste momente ritualice ale vieţii şi morţii, ci în toate practicile tradiţionale din timpul anului. Dar etnologii care au studiat ceremoniile focului din zonele României au observat că, pe lângă funcţia lui ritualică legată de îndeletnicirile practice şi spirituale, focul era şi un mijloc de vindecare magică.
Peste an, în tradiţia românească, există nu mai puţin de şapte focuri importante:
1. Focul Sfântului Andrei (noaptea de 29 spre 30 Noiembrie)
În noaptea dedicată sfântului apostol, se aprindeau focuri cu rol de protecţie faţă de influenţele malefice, pentru alungarea spiritelor rele, a ielelor şi a strigoilor. Sărbătoarea este pre-creştină, peste ea suprapunându-se una religioasă, care celebrează apostolul care a încreştinat această parte de lume. De aceea, în multe zone, înainte de aprinderea focului, se făcea o slujbă de către preot, la care asista întreaga comunitate, cu mic, cu mare. După slujbă, se aprindea un foc iute, din surcele, în care se aruncau unele ierburi cunoscute ca sfinte sau ca alungătoare de iele şi strigoi. Cel mai des, în foc se punea rădăcină de odolean (Valeriana officinalis), tulpini de iarbă creaţă (Mentha viridis) sau rădăcină de angelică (Angelica archangelica). După ce plantele ardeau complet, se puneau şi buşteni mai mari, care să ardă mocnit, pentru că focul trebuia ţinut aprins până la răsăritul soarelui, când era stins cu apă sfinţită.
Practici populare
Cenuşa de la focul Sfântului Andrei era păstrată tot anul, fiind dată copiilor şi tinerilor care mergeau la pădure, ca să-i ferească de iele, bărbaţilor plecaţi la târguri, pentru a-i feri de vrăji şi ispite. Fetele mari ţineau lângă pat un tăciune stins de la acest foc, pentru a fi ferite de zburători şi de alte năluciri. Se credea că cenuşa acestui foc fereşte de posedări, de boli ale minţii şi ale sufletului. Cenuşa de la rădăcina de odolean se dădea pusă în agheasmă, fiind de ajutor celor cu minţile rătăcite, care aveau vedenii sau spaime, care nu puteau dormi sau aveau vise urâte. Copiii mici erau scăldaţi cu apă în care se punea această cenuşă, ca să nu se deoache sau să facă epilepsie.
2. Focul Crăciunului (24 Decembrie)
În Oltenia şi Muntenia, focul de Crăciun se făcea în soba din bucătărie şi toţi membrii familiei, indiferent de vârstă, dădeau cu joarda în foc şi spuneau versurile unui colind, ca să le aducă noroc şi bucurie tot anul. În unele sate era obiceiul ca şi colindătorii să vină cu câte o surcică, cu care scormoneau jarul şi apoi o aruncau în foc, spunând: "Cum arde focul din vatră/ Aşa să ardă necazul din casă/ Cum îi de luminos Crăciunul/ Aşa să vă fie tot anul! ".
În unele zone din România mai există şi acum obiceiul ca în seara de Crăciun să fie făcut focul în toate sobele din casă, existând credinţa că lumina şi căldura lor îi vor însoţi pe membrii familiei în tot anul care urmează.
Practici populare
Se spunea că, la vederea luminii focului de Crăciun, boala se sperie şi nu se mai sporeşte. Dacă cineva din familie era bolnav de guturai ori boli de plămâni, pe un vătrai încins în acest foc se puneau bucăţi de răşină de brad şi i se dădea să inspire fumul rezultat, ca să-i ia boala. În casele cu copii mici, imediat după lăsarea întunericului, pe plita din bucătărie se punea o oală în care se topea zăpadă, şi cu apa nouă rezultată erau scăldaţi copiii mici, ca să nu răcească toată iarna. După baie, copiii erau uscaţi la focul de Crăciun, ca să-i ocrotească lumina lui sfântă.
3. Focul lui Dragobete (seara lui 24 sau 28 Februarie)
Când iubirea se stingea între soţi, la focul lui Dragobete se spunea de şapte ori câte şapte formula: "Cum se încinge vatra de foc, focul de vatră, aşa să se-ncingă inima lui/ei." Cenuşa de la focul lui Dragobete se păstra până la anul următor, într-o ulcică pusă în cel mai înalt punct din podul casei. Când apăreau neînţelegeri sau certuri, puţină cenuşă era luată din ulcică şi pusă în apă neîncepută, cu care se stropeau toate colţurile casei şi se spălau pe faţă cei doi soţi.
Practici populare
Focul lui Dragobete este prin excelenţă un medicament al sufletului. El era menit să vindece şi să menţină sănătatea relaţiilor, Dragobete veghind asupra dragostei dintre soţi, dar şi (re)aprinzând inimile adormite. Pentru cei cu inima slabă, în focul lui Dragobete se puneau câteva mâini de gherghine (fructe de Crataegus sp.), iar cenuşa rezultată era strânsă şi păstrată într-un ulcior. Câte un pic din această cenuşă era pusă apoi în fiecare dimineaţă în ceai de gherghine, roiniţă sau talpa-gâştei, şi era dat pentru întărirea inimii.
4. Focurile de măcinici/mucenici (noaptea de 9 spre 10 Martie)
Corespund în calendarul iulian echinocţiului de primăvară şi marchează începutul Noului An Agrar. Acest foc se făcea numai cu resturi vegetale, uscate natural, ramuri, frunze moarte, rădăcini, şi niciodată din cele tăiate verzi. Obiceiul vine din perioada precreştină şi simbolizează arderea iernii şi renaşterea primăverii, fiind un foc al belşugului, al sănătăţii şi, totodată, menit să ajute mândrul Soare să urce pe cer. Sărbătoarea a fost încreştinată prin celebrarea celor 40 de mucenici din Sevastia (soldaţi romani convertiţi la creştinism şi condamnaţi la moarte). Focurile de măcinici se făceau întotdeauna pe câmp, în preajma satelor, şi era o adevărată întrecere între gospodari, care îşi curăţă mai bine ogorul şi încinge focul cel mai mare. Peste focul de Măcinici săreau copiii mai mari şi flăcăii satului, ca să capete vlagă şi să aibă spor la muncă tot anul. Când focul era domolit şi se preschimba în jăratic, femeile îşi treceau pruncii mai mici peste el, ca să-i scape de boli şi necazuri.
Practici populare
Focul de Măcinici era considerat dătător de putere pentru oameni şi vindecător pentru culturile şi animalele din jurul caselor. Cenuşa de la focul de măcinici era combinată cu zeamă de urzici. Cu această licoare se stropeau legumele şi pomii, ca să-i apere de boli şi insecte. Copiii trecuţi peste jăraticul focului de Măcinici erau a doua zi spălaţi cu fiertură de rădăcină de brusture, tătăneasă şi leuştean, ca să fie sănătoşi şi să crească repede.
5. Focul lui Sângeorz/Sfântul Gheorghe (seara de 23 Aprilie)
Se mai numeşte Focul Viu şi se spune că însuşi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sălăşluieşte în el, apărând oamenii şi animalele de trăsnet, de foc sau de moarte năprasnică. Focul Viu se face doar de către feciori curaţi şi nevinovaţi, în seara de Sfântul Gheorghe, în preajma grajdurilor sau a strungii oilor. Aprinderea necesită multă trudă, pentru că se face fără chibrituri, fără gaz şi chiar fără cremene, doar prin frecarea a două lemne şi cu ajutorul iascăi (o ciupercă care parazitează arborii şi devine extrem de inflamabilă când e uscată bine). Când fumul începe să se ridice, gospodarii încearcă să-l orienteze spre grajduri sau strunga oilor, pentru că are virtuţi de alungare a ielelor, vâlvelor şi a hoţilor de mană. După ceremonialul purificării prin fum a necuvântătoarelor, când flăcările prind putere, cei care urmează să plece în păstorit sar peste foc, pentru a fi protejaţi, la rândul lor, de boli şi de alte rele. Cei care nu rămân neatinşi după săritura în foc sau cei care se tem să sară nu sunt încă apţi să mâne turmele. Aşadar, dacă focul de Măcinici marchează începutul anului agricol, focul lui Sângeorz marchează începerea anului pastoral. Se spunea că, prin acest foc, Sfântul Gheorghe încuie iarna, înverzeşte pajiştile şi înfrunzeşte pădurea, aduce mana în firele de iarbă, făcând oile să dea lapte tot mai bun şi mai gras. Tot Sfântul Gheorghe fereşte păstorii şi turmele lor de fiare şi îmblânzeşte spiritele pădurii.
Practici populare
Din ziua de Sfântul Gheorghe se spunea că încep să capete putere toate ierburile medicinale folositoare. Se mai credea că toate florile şi frunzele tinere culese în această zi au puterea de vindecare a Sfântului. Cu cenuşă de la Focul Viu şi cu flori de arnică pisate se făceau legători (cataplasme) contra tăieturilor, loviturilor, entorselor şi fracturilor, legători despre care se spune că lecuiesc în câteva zile orice vătămare. Tot cu cenuşa acestui foc, cu răşină de pin şi cu frunze tinere de mesteacăn se făceau legători contra reumatismului.
6. Focul Sânzienelor (noaptea de 23 spre 24 Iunie)
Practici populare
Focul de Sânziene avea efecte mai ales în cazul problemelor de fertilitate şi de dinamică sexuală. Cenuşa focului de Sânziene, foc în care se aruncau flori de drăgaică, tulpini de iarba-şarpelui şi fire de busuioc, se punea în scăldătoarea femeilor sterpe. Apoi, un vârf de cuţit din cenuşa aceasta era adăugat în fiertura de poroinic (Orchis purpurea) şi năprasnic (Geranium robertianum) dată bărbaţilor slabi, care nu puteau avea copii.
7. Focul lui Sumedru/ Sfântul Dumitru (noaptea de 25/26 Octombrie)
Focul lui Sumedru are, aşadar, valenţe legate atât de belşug şi bunăstare, cât şi de vindecare. Este cel mai mare foc de peste an, fiind făcut din trunchiuri de copaci rezemate unele de altele, aşa încât flăcările să se ridice cât mai sus şi să se unească cu cerul. Se credea că, pe cât se înalţă mai sus flăcările, pe atât noul an care începe va fi mai bun. La acest foc participa toată comunitatea şi existau foarte multe obiceiuri cu rol de purificare, de curăţare de boli şi de necazuri. De exemplu, cei care au avut o năpastă mare peste an veneau cu atâtea surcele câte cumpene au avut de la ultimul Sumedru. La miezul nopţii, aruncau surcelele una câte una în focul cel mare şi făceau de fiecare dată semnul crucii de trei ori, spunând: "Domnul te-a dat/ Domnul te-a luat/ Focul te-a mistuit/ De mine te-ai lipsit". În jurul focului, gospodarii le împărţeau celor mai nevoiaşi nuci, mere, colaci şi, uneori, câte ceva nou de îmbrăcat, această zi fiind cunoscută şi ca ziua milosteniei. Era, de asemenea, o zi fără graniţe, când oamenii lăsau toate porţile deschise, iar animalele puteau paşte pe orice păşune. Înainte de a merge la focul lui Sumedru, era obligatoriu ca oamenii să dea înapoi tot ce-au împrumutat peste an, dar şi să se împace cu cei cu care s-au sfădit. La focul lui Sumedru se spunea că tot necazul şi supărarea piere, bolile încep a merge spre vindecare, iar ghinionul este ars.
După focul lui Sumedru, bărbaţii aruncă tăciunii stinşi pe câmpuri, ca să apere holdele de boli şi să cheme belşugul. În locurile în care iernează vitele sau oile, stâlpii acoperişului se frecau cu funingine de la focul lui Sumedru, ca vieţuitoarele adăpostite acolo să nu se îmbolnăvească. Cu jăratec luat de la Sumedru, doftoroaiele aprindeau focul, pentru a pregăti fierturile şi alte leacuri pentru boli îndărătnice ale trupului şi sufletului.
Practici populare
La focul lui Sumedru participau toţi cei care aveau boli grele, care nu-şi găseau leacul sau îşi pierduseră într-un fel sau altul nădejdea. Acum puteau fi dezlegate toate vrăjile sau farmecele rele, cei trecuţi peste focul lui Sumedru căpătând, astfel, dreptul la o nouă viaţă. Bolnavii sau cei asupra cărora se făcuseră farmece trebuiau să vină la acest foc spovediţi, împăcaţi cu rudele, prietenii, dar şi cu vrăjmaşii.
Soţiile celor care căzuseră în patima băuturii aruncau în foc o ulcică veche (din care băuse respectivul), plină cu rachiu nou - dacă ulcica se spărgea, atunci se spărgea şi necazul, iar bărbatul avea să se vindece de această cumplită patimă. De asemenea, fraţii, soţii sau prietenii care ajunseseră la sfadă mare peste an aruncau în acest foc, simbolic, o ramură plină de spini (de obicei de dracilă - Berberis vulgaris) şi o ramură de pelin uscat, ca să piară sfada şi să ardă amărăciunea din suflet.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
