Rândurile de mai sus, care au făcut valuri pe internet, sunt scrise de Ştefan Moişanu, un tânăr de 33 de ani din Iaşi, specialist în informatică, patron al unei firme cu 121 de angajaţi. Dacă el pleacă din ţară, România pierde. Va ieşi sigur în câştig ţara care o să-l adopte. Şi asta e grav! Asta înseamnă că pe termen lung, dacă gestul lui va fi urmat şi de alţii (şi din păcate sunt mulţi tineri care părăsesc România), ţările bogate vor fi şi mai bogate, iar cele sărace, ca a noastră, vor sărăci şi mai mult, pentru că dincolo de bani stă inteligenţa celor care îi produc. Ştefan Moişanu spune că România îşi merită soarta şi că gestul său e justificat.
Cu ani în urmă, un fost deţinut politic, Gheorghe Jijie, plecat la Domnul între timp, îmi povestea că după terminarea facultăţii, a primit o ofertă generoasă din Argentina. El era asistent universitar şi doctorand în construcţii, iar argentinienii îi oferiseră un post de lector, un salariu uriaş şi un proiect ambiţios, ridicarea unui baraj, pe care să îl supervizeze. Adică îi oferiseră totul. Şi nu numai lui. Pe sălile facultăţii au pus multe afişe galbene, cu oferte tentante de muncă. Argentina se reconstruia, avea nevoie de creiere şi era dispusă să le plătească. Am fost foarte mirat când domnul Gheorghe Jijie mi-a spus că nu a plecat atunci din România. Nici el şi nici colegii săi. Afişele galbene s-au scorojit de vreme şi au căzut singure de pe pereţi. L-am întrebat de ce, şi mi-a răspuns simplu şi senin, de parcă era cel mai firesc lucru din lume - "Nouă nu ne stătea mintea la slujbe bine plătite. Noi abia aşteptam momentul să ne înrolăm şi să luptăm pentru eliberarea Basarabiei."
Ştiu, sună pompos, ireal pentru anul de graţie 2014, dar omul care mi-a spus acest lucru nu făcea paradă - a stat 13 ani în închisoare pe vremea comuniştilor, pentru ţara sa. Fără să se gândească la emigrare, pentru a nu-şi pierde minţile.
Desigur, noi românii avem probleme, dar nu ca în anii '90, când Ion Iliescu aducea minerii ca să-i pună la punct pe "golani", desigur, avem politicieni corupţi, dar mulţi dintre ei sunt acum după gratii; desigur, ţara nu are autostrăzi; dar se construiesc. Încet, cu furturi şi prostie, dar se construiesc. Dacă eşti realist, vezi că ţara noastră abia acum se urneşte. Lăsând la o parte politica, ea este, de departe, în momentul ei cel mai bun de după 1989. Dacă o părăsim în clipa asta, ea se va împotmoli, ca un copil care începe să meargă şi căruia, în loc să îi dai mâna, îi dai un brânci. În fond, în stadiul acesta "barbar" au fost toate marile ţări ale lumii. Ţări în care tu, Ştefan, vrei să pleci. Ele au avut însă în trecutul lor tumultuos oameni ca Gheorghe Jijie al nostru, care să le ia de mână, cu speranţă şi încredere, zidindu-şi viaţa la temelia lor. Da, istoria se face şi aşa - cu suferinţă, cu jertfă şi, mai ales, cu dragoste. Ne vine sau nu să credem, nouă, celor obsedaţi doar de bani şi de eficienţă, dar o ţară nu se poate ridica dacă nimeni nu o iubeşte. Cu tot cu defecte, aşa cum ne iubim copiii sau părinţii, chiar dacă nu sunt perfecţi. Sunt ai noştri şi asta nu e puţin, ba, dacă stai să te gândeşti, e foarte mult!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
