Scrisoare către un tânăr disperat

Cristian Curte
"Nu mai merge. Vreau să ne des­păr­țim. Ești o țară minunată și sunt convins că într-o zi vei face un alt cetățean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec, până nu îmi pierd mințile. Te-ai schim­bat, să știi. Ai devenit mai rea, mai în­crâncenată, mai apăsătoare. Și ai de­venit barbară, în sensul istoric al cu­vântului. Fiii tăi știu mai puțină carte dar fură mai mult, vio­lează mai mult, beau mai mult, mă­nâncă până le crapă burțile și sunt în­tr-un permanent război. Ai distrus me­diul sănătos în care fa­milia, izvorul nor­malității, moralității și evoluției, putea să se nască și să creas­că. Te-ai autocon­dam­nat la sterilitate. Cred că vei muri bătrană și singură. Cei care te-au iubit și pe care i-ai bat­jocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta, când nu vei mai pu­tea să le oferi nimic. Și mai cred că îți meriți soarta."

Rândurile de mai sus, care au făcut valuri pe internet, sunt scrise de Ștefan Moișanu, un tânăr de 33 de ani din Iași, specialist în informatică, patron al unei firme cu 121 de angajați. Dacă el pleacă din țară, România pierde. Va ieși sigur în câștig țara care o să-l adopte. Și asta e grav! Asta înseamnă că pe termen lung, dacă gestul lui va fi urmat și de al­ții (și din păcate sunt mulți tineri care pă­răsesc România), țările bogate vor fi și mai bogate, iar cele sărace, ca a noas­tră, vor sărăci și mai mult, pentru că din­colo de bani stă inteligența celor care îi pro­duc. Ștefan Moișanu spune că Ro­mâ­nia își merită soarta și că gestul său e justificat.
Cu ani în urmă, un fost deținut po­litic, Gheorghe Jijie, plecat la Domnul între timp, îmi povestea că după ter­minarea facultății, a primit o ofertă ge­ne­roasă din Argentina. El era asistent universitar și doctorand în construcții, iar argentinienii îi oferiseră un post de lector, un salariu uriaș și un proiect am­bi­țios, ridicarea unui baraj, pe care să îl supervizeze. Adică îi oferiseră totul. Și nu numai lui. Pe sălile facultății au pus multe afișe galbene, cu oferte ten­tante de muncă. Argentina se recons­tru­ia, avea nevoie de creiere și era dispusă să le plătească. Am fost foarte mirat când domnul Gheorghe Jijie mi-a spus că nu a plecat atunci din România. Nici el și nici colegii săi. Afișele galbene s-au sco­rojit de vreme și au căzut singure de pe pereți. L-am întrebat de ce, și mi-a răspuns sim­plu și senin, de parcă era cel mai firesc lucru din lume - "Nouă nu ne stătea mintea la slujbe bine plătite. Noi abia așteptam momentul să ne în­rolăm și să luptăm pentru eliberarea Basarabiei."
Știu, sună pompos, ireal pentru anul de grație 2014, dar omul care mi-a spus acest lucru nu făcea paradă - a stat 13 ani în închisoare pe vremea comuniș­ti­lor, pentru țara sa. Fără să se gândească la emigrare, pentru a nu-și pierde min­ți­le.
Desigur, noi românii avem pro­ble­me, dar nu ca în anii '90, când Ion Ilies­cu aducea minerii ca să-i pună la punct pe "golani", desigur, avem politicieni co­rupți, dar mulți dintre ei sunt acum după gratii; desigur, țara nu are auto­străzi; dar se construiesc. Încet, cu fur­turi și prostie, dar se construiesc. Dacă ești realist, vezi că țara noastră abia acum se urnește. Lă­sând la o parte po­li­tica, ea este, de de­parte, în momen­tul ei cel mai bun de după 1989. Dacă o pă­ră­sim în clipa asta, ea se va împot­moli, ca un copil care în­cepe să meargă și căruia, în loc să îi dai mâna, îi dai un brânci. În fond, în stadiul acesta "barbar" au fost toate marile țări ale lumii. Țări în care tu, Ștefan, vrei să pleci. Ele au avut însă în trecutul lor tumultuos oameni ca Gheorghe Jijie al nos­tru, care să le ia de mână, cu speranță și încredere, zidindu-și viața la temelia lor. Da, istoria se face și așa - cu sufe­rință, cu jertfă și, mai ales, cu dragoste. Ne vine sau nu să cre­dem, nouă, celor obsedați doar de bani și de eficiență, dar o țară nu se poate ridica dacă nimeni nu o iubește. Cu tot cu defecte, așa cum ne iubim copiii sau părinții, chiar dacă nu sunt perfecți. Sunt ai noștri și asta nu e puțin, ba, dacă stai să te gândești, e foar­te mult!