Rândurile de mai sus, care au făcut valuri pe internet, sunt scrise de Ștefan Moișanu, un tânăr de 33 de ani din Iași, specialist în informatică, patron al unei firme cu 121 de angajați. Dacă el pleacă din țară, România pierde. Va ieși sigur în câștig țara care o să-l adopte. Și asta e grav! Asta înseamnă că pe termen lung, dacă gestul lui va fi urmat și de alții (și din păcate sunt mulți tineri care părăsesc România), țările bogate vor fi și mai bogate, iar cele sărace, ca a noastră, vor sărăci și mai mult, pentru că dincolo de bani stă inteligența celor care îi produc. Ștefan Moișanu spune că România își merită soarta și că gestul său e justificat.
Cu ani în urmă, un fost deținut politic, Gheorghe Jijie, plecat la Domnul între timp, îmi povestea că după terminarea facultății, a primit o ofertă generoasă din Argentina. El era asistent universitar și doctorand în construcții, iar argentinienii îi oferiseră un post de lector, un salariu uriaș și un proiect ambițios, ridicarea unui baraj, pe care să îl supervizeze. Adică îi oferiseră totul. Și nu numai lui. Pe sălile facultății au pus multe afișe galbene, cu oferte tentante de muncă. Argentina se reconstruia, avea nevoie de creiere și era dispusă să le plătească. Am fost foarte mirat când domnul Gheorghe Jijie mi-a spus că nu a plecat atunci din România. Nici el și nici colegii săi. Afișele galbene s-au scorojit de vreme și au căzut singure de pe pereți. L-am întrebat de ce, și mi-a răspuns simplu și senin, de parcă era cel mai firesc lucru din lume - "Nouă nu ne stătea mintea la slujbe bine plătite. Noi abia așteptam momentul să ne înrolăm și să luptăm pentru eliberarea Basarabiei."
Știu, sună pompos, ireal pentru anul de grație 2014, dar omul care mi-a spus acest lucru nu făcea paradă - a stat 13 ani în închisoare pe vremea comuniștilor, pentru țara sa. Fără să se gândească la emigrare, pentru a nu-și pierde mințile.
Desigur, noi românii avem probleme, dar nu ca în anii '90, când Ion Iliescu aducea minerii ca să-i pună la punct pe "golani", desigur, avem politicieni corupți, dar mulți dintre ei sunt acum după gratii; desigur, țara nu are autostrăzi; dar se construiesc. Încet, cu furturi și prostie, dar se construiesc. Dacă ești realist, vezi că țara noastră abia acum se urnește. Lăsând la o parte politica, ea este, de departe, în momentul ei cel mai bun de după 1989. Dacă o părăsim în clipa asta, ea se va împotmoli, ca un copil care începe să meargă și căruia, în loc să îi dai mâna, îi dai un brânci. În fond, în stadiul acesta "barbar" au fost toate marile țări ale lumii. Țări în care tu, Ștefan, vrei să pleci. Ele au avut însă în trecutul lor tumultuos oameni ca Gheorghe Jijie al nostru, care să le ia de mână, cu speranță și încredere, zidindu-și viața la temelia lor. Da, istoria se face și așa - cu suferință, cu jertfă și, mai ales, cu dragoste. Ne vine sau nu să credem, nouă, celor obsedați doar de bani și de eficiență, dar o țară nu se poate ridica dacă nimeni nu o iubește. Cu tot cu defecte, așa cum ne iubim copiii sau părinții, chiar dacă nu sunt perfecți. Sunt ai noștri și asta nu e puțin, ba, dacă stai să te gândești, e foarte mult!