HERTA MÜLLER - "Dacă pun piciorul pe pământ românesc, talpa nu mă mănâncă nici de plăcere, nici de durere"

Dacă n-ar fi fost laureată cu Nobel, în 2009, ar fi fost poate mai puţin hăituită de presa din România, care s-a grăbit, pe nedrept, să şi-o revendice ca scriitoare.

N-ar fi fost însă şi mai împăcată cu sine. Pentru că Herta Müller, această scriitoare germană, născută şi crescută printre şvabi în Banatul românesc, a avut parte de o biografie care a lăsat urme pentru totdeauna. Cu un tată de naţio­nalitate germană, înrolat cu forţa în Waffen SS, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi cu o mamă deportată de comunişti în lagăr, la Novo­gor­lovka, Herta a supravieţuit doar graţie scrisului şi prietenilor devotaţi. Pentru amândouă a plătit însă scump. Legătura ei cu membrii "Aktionsgruppe Ba­nat", scriitori de origine germană cu atitudine critică asupra regimului comunist, a adus-o în atenţia Se­curităţii. Fiindcă a refuzat să colaboreze, a fost conce­diată şi expediată pentru reeducare într-o fabrică. Iar pentru că a îndrăznit să-şi publice cartea de debut, măcelărită de cenzură în România, în versiunea ei integrală, în Germania, i s-a luat şi dreptul de a pu­blica. În 1987, Herta Müller a emigrat la Berlin, unde trăieşte de atunci, scriind şi primind aproape în fie­care an câte un mare premiu literar. Iese rar în public, iar interviuri acordă şi mai rar.
Anul acesta, FILIT a reuşit performanţa extraor­dinară de a o aduce la Iaşi, pe scena Teatrului "Vasile Alecsandri", pentru două ore de dialog în faţa publi­cului. A fost evenimentul festivalului, îndelung aştep­tat şi comentat de toţi cei prezenţi. În dimineaţa ace­leiaşi zile, Herta Müller s-a pus la dispoziţie, timp de 30 de minute, jurnaliştilor, într-o conferinţă de presă. Dialogul de mai jos, purtat în limba română, pe care scriitoarea o vorbeşte tot mai greu, este rezultatul întrebărilor puse de toţi jurnaliştii prezenţi la eve­niment.

- Doamnă Herta Müller, celebritatea de care vă bucuraţi poate fi copleşitoare?

- Celebritatea e pentru mine doar o noţiune, un "ceva". Ar însemna că sunt foarte simplu tricotată la interior, dacă m-aş lăsa copleşită de un aşa "ceva". Celebritatea sunt toate lucrurile care sunt în afara mea, care se întâmplă ca reacţie la ceea ce am făcut eu. Deci, de fapt, nu eu sunt cuvântul acela straniu, "ce­lebră". Celebre sunt cărţile mele sau alte lucruri legate de scris. Sunt în continuare aceeaşi persoană care am fost, nu am niciun motiv să mă schimb. Mă schimb doar aşa cum se schimbă toţi oamenii, cu vârsta, cu ceea ce văd, ce simt sau ce li se întâmplă.

- Totuşi, cum reuşiţi să vă păstraţi intimitatea scrisului nepervertită de celebritate? În faţa paginii de hârtie puteţi uita ce aşteptări există?

- Dar mie nu-mi stă tot timpul în minte că am un premiu. Nici nu-mi amintesc de aşa ceva. Uneori, nu-mi amintesc nici trei săptămâni la rând. Acasă duc o viaţă normală şi mă ocup de toate cele cu care vă ocupaţi şi dvs. sau orice alt om. Iar dacă scriu, înfrunt aceleaşi probleme ca şi înainte, aceleaşi riscuri să dau greş.

- În ce măsură v-aţi desprins afectiv de Româ­nia? Cărţile dumneavoastră spun că nu aţi făcut-o. Totuşi, ce sentimente aveţi când puneţi piciorul pe pământ românesc, atunci când coborâţi din avion?

- Pământul, să ştiţi, este peste tot la fel. Dacă pun piciorul pe pământ românesc, talpa nu mă mănâncă nici de plăcere, nici de durere. Chestia asta cu pămân­tul nu mi se potriveşte. Pentru mine, România este ţara în care am trăit foarte mult, peste 30 de ani. Bineîn­ţeles, România nu e o ţară oarecare în lista ţărilor pe care le-am cunoscut. Are foarte mult de-a face cu propria-mi biografie. Dar m-am îndepărtat de România, pentru că asta trebuia. După ce am plecat din ţară, timp de trei ani de zile, cât a mai fost Ceauşescu la putere, nu m-am putut întoar­ce. Am pri­mit ameninţări cu moartea chiar şi în Occident, la Berlin. Aşa că m-am debarasat de România şi nici nu mi-a venit ideea să sufăr de dor de casă. Am zis: "Ăştia m-au dat afară, acum am trântit şi eu uşa". A fost ceva reci­proc. Eram sătulă până peste cap de toate pro­blemele pe care le-am avut cu Securitatea, cu colegii de la muncă şi cu toate şicanele. Şi am fost singură. Cea mai mare pro­blemă, atunci când eşti urmă­rită de un regim, este singură­tatea. Nimeni nu mai vrea să aibă contact cu tine, pentru că nu mai corespunzi. Fiecare, pardon de cu­vânt, se cacă pe el să nu fie vă­zut cu tine, ca să nu intre în vizo­rul aparatului de represiune. Aşa că am fost şi foarte singură, şi foarte furioasă. Am fost trădată de mii de ori de nişte oa­meni foarte normali, de co­legi, de tot felul de per­soane cu care am avut de-a face. Dar asta este una. A doua este că ştiu ce a fost în tre­cut şi, cumva, aparţin de această ţară.

- Aţi reproşat intelec­tualilor români că nu au fost disidenţi autentici în timpul comunis­mu­lui. Nu erau cumva prea mari şi aşteptările dumnea­voastră? Ce ar fi trebuit ei să facă?

- Nu ar fi "trebuit" să facă, fiindcă nu suntem la armată. Dar m-am simţit singură şi am fost lăsată sin­gură şi de colegii din fabrică, şi de colegii scriitori. Ar fi putut face o scri­­soare comună, pe care să o sem­ne­ze mai mulţi, dar au preferat să nu o facă. Le-a fost mai comod să nu sem­neze. Mai multe scrisori colec­ti­ve şi mii de semnături ar fi însemnat, poate, ceva. Toate celelalte ţări est-europene au fost ţări socialiste, toate au avut dictaturi. Dar între ele există diferenţe de ţinută morală. Ceea ce s-a întâmplat în România, în Polonia nu ar fi putut avea loc, pur şi simplu, pentru că populaţia nu ar fi suportat. Şi mă refer la fiecare om de rând, nu doar la intelectuali. E trist, pentru că noi am fost cei mai săraci. Umblam cu cartela pentru fiecare sticlă de lap­te. Şi pentru fiecare pachet de unt trebuia să ne arătăm buletinele. Aşa ceva nu a mai fost în nicio ţară comu­nistă. Dar populaţia a suportat. Iar pe mine asta m-a deranjat şi m-a durut. Nu m-am simţit deasupra lor, nu m-am simţit specială, dar m-a durut să văd că ni se fură viaţa şi toţi acceptă. Iar ăştia puţini care nu ac­cep­tă, scriitori, preoţi etc. sunt lă­saţi singuri.

- În ultima carte spuneţi că "unele lucruri devin rele abia atunci când le rosteşti". Cum se trans­formă experienţele trăite, odată repovestite?

- Ele se reconstituie altfel, pen­tru că limbajul îşi are pro­priile sale legi. Limbajul este cel mai important atunci când scrii. Lucrezi cu limbajul. Scrisul este ceva cu totul artificial. Şi să apro­pii viaţa de limbaj este tot un act artificial, care trebuie să-ţi reu­şeas­că. Trebuie să reuşeşti să apro­pii această construcţie ling­vistică de ceea ce s-a întâmplat în realitate, prin intermediul cuvin­telor. Prin felul în care sună ele, prin ritmica lor, prin doza lor de intimitate. Dar scrisul, cum spu­neam, are legile lui. El schimbă echilibrul lucrurilor, şi fapte mă­runte pot deveni importante sau fapte importante pot deveni ne­im­portante. Iar ăsta cred că e sin­gurul lucru care mă ţine aşa de aproape de scris. Dacă limbajul nu mi-ar pune atâtea capcane, să repet ceva ce nu a fost plăcut nu aş avea niciun chef!

- Spuneaţi într-un interviu că trăiţi în limbi de împrumut.

- Da, m-am simţit nesigură întotdeauna în privinţa limbii pentru că, atunci când am fost copil, am învăţat doar dialectul şvăbesc, apoi, când am început grădi­niţa sau şcoala, a trebuit să învăţ germana litera­ră, care se diferenţiază destul de mult de dialect. Şi tot timpul făceam gre­şeli. Apoi a venit limba română, atre­buit să o în­văţ şi am învăţat-o, deşi în satul acela nu erau români. Erau nemţi, doar poliţistul şi medicul erau români, şi cu niciunul n-am vrut să am de-a face. Dar aveam doar două, trei ore pe săptămână de limba română, tot restul învăţam în germană. Când am ple­cat din sat la liceu, la Timi­şoara, nu ştiam română de­loc. Am învăţat-o pe stradă, şi târziu mi-am dat seama de diferenţele dintre limbi. Româna are un limbaj poetic, senzual. Blestemele, de pildă, sunt aşa de faine în ro­mână! În germană nu poţi să blestemi, fiindcă nu ai vocabular. Ei, şi în niciuna dintre aceste limbi nu am fost sigură, de aia mi s-a părut că au fost împru­mutate. Că mi s-au dat cu împrumutul şi eu trebuie să mă folosesc de ele, dar nu îmi aparţine nimic. Până în ziua de azi simt la fel.