N-ar fi fost însă și mai împăcată cu sine. Pentru că Herta Müller, această scriitoare germană, născută și crescută printre șvabi în Banatul românesc, a avut parte de o biografie care a lăsat urme pentru totdeauna. Cu un tată de naționalitate germană, înrolat cu forța în Waffen SS, în timpul celui de-al doilea război mondial, și cu o mamă deportată de comuniști în lagăr, la Novogorlovka, Herta a supraviețuit doar grație scrisului și prietenilor devotați. Pentru amândouă a plătit însă scump. Legătura ei cu membrii "Aktionsgruppe Banat", scriitori de origine germană cu atitudine critică asupra regimului comunist, a adus-o în atenția Securității. Fiindcă a refuzat să colaboreze, a fost concediată și expediată pentru reeducare într-o fabrică. Iar pentru că a îndrăznit să-și publice cartea de debut, măcelărită de cenzură în România, în versiunea ei integrală, în Germania, i s-a luat și dreptul de a publica. În 1987, Herta Müller a emigrat la Berlin, unde trăiește de atunci, scriind și primind aproape în fiecare an câte un mare premiu literar. Iese rar în public, iar interviuri acordă și mai rar.
Anul acesta, FILIT a reușit performanța extraordinară de a o aduce la Iași, pe scena Teatrului "Vasile Alecsandri", pentru două ore de dialog în fața publicului. A fost evenimentul festivalului, îndelung așteptat și comentat de toți cei prezenți. În dimineața aceleiași zile, Herta Müller s-a pus la dispoziție, timp de 30 de minute, jurnaliștilor, într-o conferință de presă. Dialogul de mai jos, purtat în limba română, pe care scriitoarea o vorbește tot mai greu, este rezultatul întrebărilor puse de toți jurnaliștii prezenți la eveniment.
- Doamnă Herta Müller, celebritatea de care vă bucurați poate fi copleșitoare?
- Celebritatea e pentru mine doar o noțiune, un "ceva". Ar însemna că sunt foarte simplu tricotată la interior, dacă m-aș lăsa copleșită de un așa "ceva". Celebritatea sunt toate lucrurile care sunt în afara mea, care se întâmplă ca reacție la ceea ce am făcut eu. Deci, de fapt, nu eu sunt cuvântul acela straniu, "celebră". Celebre sunt cărțile mele sau alte lucruri legate de scris. Sunt în continuare aceeași persoană care am fost, nu am niciun motiv să mă schimb. Mă schimb doar așa cum se schimbă toți oamenii, cu vârsta, cu ceea ce văd, ce simt sau ce li se întâmplă.
- Totuși, cum reușiți să vă păstrați intimitatea scrisului nepervertită de celebritate? În fața paginii de hârtie puteți uita ce așteptări există?
- Dar mie nu-mi stă tot timpul în minte că am un premiu. Nici nu-mi amintesc de așa ceva. Uneori, nu-mi amintesc nici trei săptămâni la rând. Acasă duc o viață normală și mă ocup de toate cele cu care vă ocupați și dvs. sau orice alt om. Iar dacă scriu, înfrunt aceleași probleme ca și înainte, aceleași riscuri să dau greș.
- În ce măsură v-ați desprins afectiv de România? Cărțile dumneavoastră spun că nu ați făcut-o. Totuși, ce sentimente aveți când puneți piciorul pe pământ românesc, atunci când coborâți din avion?
- Pământul, să știți, este peste tot la fel. Dacă pun piciorul pe pământ românesc, talpa nu mă mănâncă nici de plăcere, nici de durere. Chestia asta cu pământul nu mi se potrivește. Pentru mine, România este țara în care am trăit foarte mult, peste 30 de ani. Bineînțeles, România nu e o țară oarecare în lista țărilor pe care le-am cunoscut. Are foarte mult de-a face cu propria-mi biografie. Dar m-am îndepărtat de România, pentru că asta trebuia. După ce am plecat din țară, timp de trei ani de zile, cât a mai fost Ceaușescu la putere, nu m-am putut întoarce. Am primit amenințări cu moartea chiar și în Occident, la Berlin. Așa că m-am debarasat de România și nici nu mi-a venit ideea să sufăr de dor de casă. Am zis: "Ăștia m-au dat afară, acum am trântit și eu ușa". A fost ceva reciproc. Eram sătulă până peste cap de toate problemele pe care le-am avut cu Securitatea, cu colegii de la muncă și cu toate șicanele. Și am fost singură. Cea mai mare problemă, atunci când ești urmărită de un regim, este singurătatea. Nimeni nu mai vrea să aibă contact cu tine, pentru că nu mai corespunzi. Fiecare, pardon de cuvânt, se cacă pe el să nu fie văzut cu tine, ca să nu intre în vizorul aparatului de represiune. Așa că am fost și foarte singură, și foarte furioasă. Am fost trădată de mii de ori de niște oameni foarte normali, de colegi, de tot felul de persoane cu care am avut de-a face. Dar asta este una. A doua este că știu ce a fost în trecut și, cumva, aparțin de această țară.
- Ați reproșat intelectualilor români că nu au fost disidenți autentici în timpul comunismului. Nu erau cumva prea mari și așteptările dumneavoastră? Ce ar fi trebuit ei să facă?
- Nu ar fi "trebuit" să facă, fiindcă nu suntem la armată. Dar m-am simțit singură și am fost lăsată singură și de colegii din fabrică, și de colegii scriitori. Ar fi putut face o scrisoare comună, pe care să o semneze mai mulți, dar au preferat să nu o facă. Le-a fost mai comod să nu semneze. Mai multe scrisori colective și mii de semnături ar fi însemnat, poate, ceva. Toate celelalte țări est-europene au fost țări socialiste, toate au avut dictaturi. Dar între ele există diferențe de ținută morală. Ceea ce s-a întâmplat în România, în Polonia nu ar fi putut avea loc, pur și simplu, pentru că populația nu ar fi suportat. Și mă refer la fiecare om de rând, nu doar la intelectuali. E trist, pentru că noi am fost cei mai săraci. Umblam cu cartela pentru fiecare sticlă de lapte. Și pentru fiecare pachet de unt trebuia să ne arătăm buletinele. Așa ceva nu a mai fost în nicio țară comunistă. Dar populația a suportat. Iar pe mine asta m-a deranjat și m-a durut. Nu m-am simțit deasupra lor, nu m-am simțit specială, dar m-a durut să văd că ni se fură viața și toți acceptă. Iar ăștia puțini care nu acceptă, scriitori, preoți etc. sunt lăsați singuri.
- În ultima carte spuneți că "unele lucruri devin rele abia atunci când le rostești". Cum se transformă experiențele trăite, odată repovestite?
- Ele se reconstituie altfel, pentru că limbajul își are propriile sale legi. Limbajul este cel mai important atunci când scrii. Lucrezi cu limbajul. Scrisul este ceva cu totul artificial. Și să apropii viața de limbaj este tot un act artificial, care trebuie să-ți reușească. Trebuie să reușești să apropii această construcție lingvistică de ceea ce s-a întâmplat în realitate, prin intermediul cuvintelor. Prin felul în care sună ele, prin ritmica lor, prin doza lor de intimitate. Dar scrisul, cum spuneam, are legile lui. El schimbă echilibrul lucrurilor, și fapte mărunte pot deveni importante sau fapte importante pot deveni neimportante. Iar ăsta cred că e singurul lucru care mă ține așa de aproape de scris. Dacă limbajul nu mi-ar pune atâtea capcane, să repet ceva ce nu a fost plăcut nu aș avea niciun chef!
- Spuneați într-un interviu că trăiți în limbi de împrumut.
- Da, m-am simțit nesigură întotdeauna în privința limbii pentru că, atunci când am fost copil, am învățat doar dialectul șvăbesc, apoi, când am început grădinița sau școala, a trebuit să învăț germana literară, care se diferențiază destul de mult de dialect. Și tot timpul făceam greșeli. Apoi a venit limba română, a trebuit să o învăț și am învățat-o, deși în satul acela nu erau români. Erau nemți, doar polițistul și medicul erau români, și cu niciunul n-am vrut să am de-a face. Dar aveam doar două, trei ore pe săptămână de limba română, tot restul învățam în germană. Când am plecat din sat la liceu, la Timișoara, nu știam română deloc. Am învățat-o pe stradă, și târziu mi-am dat seama de diferențele dintre limbi. Româna are un limbaj poetic, senzual. Blestemele, de pildă, sunt așa de faine în română! În germană nu poți să blestemi, fiindcă nu ai vocabular. Ei, și în niciuna dintre aceste limbi nu am fost sigură, de aia mi s-a părut că au fost împrumutate. Că mi s-au dat cu împrumutul și eu trebuie să mă folosesc de ele, dar nu îmi aparține nimic. Până în ziua de azi simt la fel.