Vine spre poartă încetinel, cu spatele uşor aplecat, ridicându-şi politicos pălăria de pe cap. Mă priveşte mirat, dar amabil şi, după ce află cine sunt şi de ce îl caut, zâmbeşte blând, luându-mă uşor după umăr. "Crezui că sunteţi cu vreo nuntă, hram sau ceva, să mă tocmiţi...", zice cu voce moale. "Mă şi mirai, că nu prea mai vine nimenea." Mă invită să stăm puţin pe banca de lângă poartă. "Doar aşa, ca să ne cunoaştem oleacă". Se aşează picior peste picior, pune cotul în genunchi, îşi sprijină bărbia în palmă, şi-apoi se întoarce către mine, lăsând pălăria pe bancă şi privindu-mă răbdător.
"Nea Pantelie, cum mai e viaţa de lăutar?", îl întreb brusc, plin de elan. Râde încet, aproape în şoaptă. Se întoarce cu faţa spre poartă, strigând la cineva să pună repede de două cafele şi lasă apoi privirea să alunece în gol. "Acu'? Nu mai e nicio viaţă... Muzica o fac orgile. Ştiţi, alea cu clape. Alea nu fac muzică. Alea fac doar gălăgie. Ce-i aia, să cânţi hora la orgă? Nu mai e niciun har. Nu mai e sunet dulce. E doar chelălăială. S-a stricat tot cântecul nostru gorjean." Îşi leagănă uşor capul, nostalgic şi resemnat, cu gândurile parcă întoarse într-un trecut tot mai ceţos şi străin. "De ce s-a stricat cântecul, nea Pantelie?", îl întreb. El îşi leagănă iar capul şi tace o vreme. Apoi suspină pe înfundate şi ridică din umeri. "Păi de unde să ştiu? De ce s-a stricat rânduiala? De ce s-a înrăit lumea? De ce se fură pădurile? De ce stă biserica goală? De unde să ştiu eu toate problemele astea?" Ridică ochii spre mine şi-l văd cum zâmbeşte politicos şi trist. "Acu', maneaua e la putere. Nu ştii manele, n-ai nicio valoare. Uitaţi-vă la mine, îs ţigan şi io. Numa' că mai bine mă baţi cu paru' decât să cânt o manea. Că au omorât toată dulceaţa din cântecul nostru." Se opreşte şi mă priveşte fix, cu o furie oarbă dar neputincioasă. "Şi cum era înainte cântecul, nea Pantelie?", îl întreb, şi văd chipul lui cum se îmblânzeşte din nou cu un zâmbet nostalgic. "Înainte? Înainte plecam la nuntă cu taraful. Acordeon, viori, braci, contrabas. Erau cam 20 de tarafuri numa' aci, în sat. Lăutari, unu' şi unu', pe sprânceană. Cei mai buni din judeţ. Şi poate din ţară. Nu era casă fără măcar un lăutar. Când ne puneam pe cântat, jucau şi pietrele. Dacă făceam o doină, se îmblânzea şi câinele în lanţ. Aşa de dulce suna vioara noastră. Acu', ai orgă şi staţie, gata, eşti lăutar. Veniră săptămâna trecută doi tinerei să mă tocmească la o nuntă prin Vâlcea, pe lângă Horezu. «Nea Pantelie», mi-au zis, «auzirăm că eşti cel mai bun lăutar de pe-aci. Cât ne iei la o nuntă?» Ei crezură că merg singur, cu vreo drăcovenie de orgă. Când le zisei că iau taraful cu mine, viori, acordeon, contrabas, mă întrebară: «Nea Pantelie, da' ce-i ăla contrabas?». Erau oameni cu şcoală, ruşine mare să nu ştie atâta lucru. Nu-i bine, nu-i bine deloc cum arată lumea de-acu'. Noroc cu ăi mai în etate, că vin să mă mai ia şi pe mine la vreun hram de biserică. «Hai, Pantelie, că nimeni nu cântă din vioară mai dulce ca mata'.» Îmi saltă inima de bucurie când îi aud. Noi aveam cântecul liniar, duios, aşa cum l-am moştenit, nu ca astăzi, plin de floricele şi improvizaţii, că nici nu-l mai recunoşti. E mare necaz că se îngroapă folclorul nostru strămoşesc. E şi el o spiţă care mai ţine roata asta a naţiei româneşti. Şi e tare hodorogită. Dacă se mai rupe şi asta, ne prăvălim de tot în şanţ. Ori poate dacă nu căzurăm deja şi nu ştim. Că-i tare urât în lumea de-acu'."
70 de ani de lăutărie
Beatrix, o nepoată de-a lui, elevă la un liceu din Târgu Jiu, ne aduce sfioasă cafelele. Când are timp, mai vine să-l ajute prin casă. Acum aproape doi ani, soţia lui a murit. O chema Elena, dar el îi zicea Gali. Au trăit împreună 56 de ani. "Era o minune, nu mai e niciuna ca ea.", îmi zice scurt, cu glasul tremurat. Îşi strânge buzele între dinţi şi duce mâna la ochi. Câteva lacrimi îi alunecă uşor pe pomeţi. Îmi povesteşte mult despre ea, îmi arată fotografii, scrisori, lucruri făcute de mâna ei, şi nu se mai opreşte din plâns. "De doi ani simt aşa, ca un hău în inima mea. Şi casa asta e goală. Şi io nu mai sunt om." Abia îi înţeleg vorbele printre sughiţuri. Aşează teancul de fotografii şi scrisori pe un colţ al mesei şi îşi şterge obrajii cu degetele lui tocite de strune. Îl las să-şi tragă puţin sufletul şi-apoi încerc să schimb vorba.
"Când aţi învăţat să cântaţi, nea Pantelie?" Zâmbeşte cu ochii încă jilavi, scărpinându-se uşor după ureche. "Ehei! Da' cine mai ştie? La vremea aia, toată lumea cânta. Că erau oameni săraci în satul ăsta, n-avea nimeni pământ să trăiască. Şi-atunci luau vioara şi umblau prin sate, la hore şi nedei. Şi ţigani, şi români. Asta e tradiţie veche la noi, de vreo 200 de ani. Lăutar a fost şi tata, şi bunicu'. De la tata învăţai şi io prima dată. Aveam cam şase anişori. Azi o ţâră, mâine încă o ţâră, am prins repede dibăcia. Cam într-o lună, ştiam să cânt prima horă. Pe urmă, am mai furat câte ceva de la lăutari vestiţi la vremea aia. Era unu', Haralambie Cidoiu, de la el învăţai cel mai mult. Şi când a văzut tata că am harul ăsta, mă dădu la şapte ani la şcoala de muzică de la Stalin. Adică la Braşov, cum îi zice acum. Eram sărac-lipit, umblam cu ghetele rupte şi-n pantaloni peticiţi. Aşa făcui eu opt ani de şcoală. Iar după opt ani, ştiam să cânt perfect după note. Nu mai era nimeni ca mine în tot satul. Cântam valsuri, tangouri, înnebuneau fetele când m-auzeau. Îmi făcui oleacă de firmă şi într-o zi veni la mine un lăutar mai bătrân. «Bă, sâmbătă te duci cu băieţii în locul meu, să cânţi la o chermeză, la Ciuperceni». Eram bucuros, ce să zic, dar şi speriat rău, că nu ştiam să cânt decât după note. Şi dacă îmi cereau oamenii ăia să le cânt nu ştiu ce? Cântarăm acolo toată noaptea, iar dimineaţa veni
Mai târziu, Pantelie Civit a reuşit să intre în Ansamblul Folcloric "Doina Gorjului". Asta însă numai după ce a trecut cu brio de un examen extrem de riguros, susţinut în faţa Mariei Tănase. A cântat apoi cu interpreţi celebri: Maria Lătăreţu, Maria Ciobanu, Ion Luican, Ion Dolănescu. Era deja cel mai faimos lăutar de prin părţile locului. După o vreme, a revenit în sat şi şi-a făcut propriul lui taraf, luând-o ca interpretă chiar pe Gali, soţia lui. "Avea vocea caldă, ca a lui Lătăreţu. Nu te săturai s-o asculţi. Dacă auzea numai o ţâră dintr-un cântec undeva, era în stare să-l cânte şi după trei zile. Toată lumea o iubea. Şi io tare prost eram, că muream de gelos şi n-o lăsam din ochi niciodată." Munceau amândoi zile şi nopţi la rând, azi cântau în satul vecin, mâine în Mehedinţi, poimâine în Hunedoara. Nunţi, botezuri, baluri, hramuri, nedei, toate se ţineau lanţ, an după an, şi le înrobeau viaţa. Dar şi câştigul era pe măsură. Au crescut patru copii, trei băieţi şi o fată, i-au ţinut la şcoală pe toţi, au făcut casă pentru fiecare. "Acu', parcă nu-mi vine a crede. Când mă gândesc de unde am plecat... Că n-aveam nici mobilă în casă, dormeam pe rogojini cu fraţii mei. Când a venit soţia prima oară la mine, muream de ruşine, că ea era înstărită, era fiică de primar. Tată-su, nici să n-audă de mine. Avea alte gânduri cu ea, s-o dea unui vecin, negustor cu multe parale. Dar ea i-a zis-o scurt: «Dacă nu mă lăsaţi cu Pantelie, io vă fac de ruşine şi fug cu el». Focoasă fată îmi luai, muream după ea! Ehei! Trecură anii, că parcă ieri au fost. Acu-i gata, se isprăvi şi petrecerea noastră. Ca mâine închid şi io ochii şi merg lângă Gali a mea. Ce-mi pare rău e că iau cu mine poate ultima fărâmă din muzica aia pe care o cântară bătrânii noştri."
Scripcarul pribeag
"Ia uitaţi ce frumos se vede apusul!", îmi zice deodată, ridicând ochii în zare. Într-adevăr, acolo, la capătul satului, soarele se pogoară uşor după dealuri, ca o bilă mare de jar care se topeşte şi se prelinge în pământ, aşternând peste case o lumină stranie, aproape portocalie. "Îmi aduce aminte de nedeile la care cântam. La fel apunea soarele, tot după dealuri. Şi tot aşa era colorat cerul. Abia atunci începea distracţia mare. Se aprindeau făcliile şi toată lumea se înviora. Ehehei! Zici că visai toate astea." Mai facem câţiva paşi şi-mi arată o casă veche, tradiţională, de curând renovată, cu ziduri albe şi ferestre încrustate din lemn. "Aici se adună băieţii şi repetă.", îmi zice nea Pantelie. "Ăştia sunt ultimii lăutari care mai cântă şi de-alea vechi, adevărate. Io le-am pus vioara în mână. Ce-i drept, unii mai au şi câte o orgă pe-acasă. Dacă vrea clientul la orgă, îi cântă la orgă. Adevărul e că acu', cam toată lumea vrea aşa, fir-ar să fie de treabă."
Magia viorilor
Lăutarii îşi ridică, şi ei, din iarbă instrumentele obosite şi încep să le acordeze, şuşotind între ei. Dincolo de gard, câţiva trecători curioşi se opresc şi aşteaptă, hlizindu-se unii la alţii. Încet, încet, tot vacarmul de scârţâieli se stinge şi cei cinci lăutari rămân nemişcaţi, parcă fără suflare, ca nişte statui de ceară, cu feţele ireal colorate de lumina portocalie a apusului. Moş Pantelie se aşază în faţă, freacă bine arcuşul cu sacâz, propteşte vioara sub bărbie, îşi leagănă capul de trei ori, numără sacadat "un, doi, trei", şi gata, începe dansul arcuşurilor. Mai întâi lent, înălţând armoniile unei doine sublime, care îţi mângâie inima şi-ţi îndulceşte ca printr-o magie orice dor sau durere, până atunci de neîndurat. Trei viori, doar atât, sub lumina de foc a apusului, într-o curte ca o poiană năpădită de iarbă şi flori. Lăutarii se iscodesc între ei cu privirea, apăsând strunele şi unduindu-şi arcuşurile pe nevăzute, într-o sincronizare perfectă. Cântecul lor curge lin şi dulce, repetând de câteva ori aceeaşi temă, ca pe un laitmotiv care prevesteşte o schimbare de ritm. Apoi, sunetul viorilor scade şi cântecul se stinge uşor, lăsând în aer un ecou ca o adiere caldă. Cei trei lăutari rămân cu arcuşurile suspendate şi privirile aţintite către ceilalţi. Clipesc o dată din ochi şi brusc cântecul se aprinde din nou, de data asta într-un ritm frenetic. Doina de adineauri s-a preschimbat pe neaşteptate într-o horă care îţi aprinde toţi porii. E o horă de mână oltenească, veche de sute de ani, pe care nimeni n-o cântă mai bine decât oamenii ăştia. Îi văd cum zâmbesc şi mă gândesc că poate astea sunt singurele lor momente din viaţă în care se simt pe deplin fericiţi. Îi văd la nunţile şi petrecerile lor fabuloase, cu ochii scânteind de bucurie, minunându-se parcă şi ei de puterea şi harul cu care au fost dăruiţi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
