Vine spre poartă încetinel, cu spatele ușor aplecat, ridicându-și politicos pălăria de pe cap. Mă privește mirat, dar amabil și, după ce află cine sunt și de ce îl caut, zâmbește blând, luându-mă ușor după umăr. "Crezui că sunteți cu vreo nuntă, hram sau ceva, să mă tocmiți...", zice cu voce moale. "Mă și mirai, că nu prea mai vine nimenea." Mă invită să stăm puțin pe banca de lângă poartă. "Doar așa, ca să ne cunoaștem oleacă". Se așează picior peste picior, pune cotul în genunchi, își sprijină bărbia în palmă, și-apoi se întoarce către mine, lăsând pălăria pe bancă și privindu-mă răbdător.
"Nea Pantelie, cum mai e viața de lăutar?", îl întreb brusc, plin de elan. Râde încet, aproape în șoaptă. Se întoarce cu fața spre poartă, strigând la cineva să pună repede de două cafele și lasă apoi privirea să alunece în gol. "Acu'? Nu mai e nicio viață... Muzica o fac orgile. Știți, alea cu clape. Alea nu fac muzică. Alea fac doar gălăgie. Ce-i aia, să cânți hora la orgă? Nu mai e niciun har. Nu mai e sunet dulce. E doar chelălăială. S-a stricat tot cântecul nostru gorjean." Își leagănă ușor capul, nostalgic și resemnat, cu gândurile parcă întoarse într-un trecut tot mai cețos și străin. "De ce s-a stricat cântecul, nea Pantelie?", îl întreb. El își leagănă iar capul și tace o vreme. Apoi suspină pe înfundate și ridică din umeri. "Păi de unde să știu? De ce s-a stricat rânduiala? De ce s-a înrăit lumea? De ce se fură pădurile? De ce stă biserica goală? De unde să știu eu toate problemele astea?" Ridică ochii spre mine și-l văd cum zâmbește politicos și trist. "Acu', maneaua e la putere. Nu știi manele, n-ai nicio valoare. Uitați-vă la mine, îs țigan și io. Numa' că mai bine mă bați cu paru' decât să cânt o manea. Că au omorât toată dulceața din cântecul nostru." Se oprește și mă privește fix, cu o furie oarbă dar neputincioasă. "Și cum era înainte cântecul, nea Pantelie?", îl întreb, și văd chipul lui cum se îmblânzește din nou cu un zâmbet nostalgic. "Înainte? Înainte plecam la nuntă cu taraful. Acordeon, viori, braci, contrabas. Erau cam 20 de tarafuri numa' aci, în sat. Lăutari, unu' și unu', pe sprânceană. Cei mai buni din județ. Și poate din țară. Nu era casă fără măcar un lăutar. Când ne puneam pe cântat, jucau și pietrele. Dacă făceam o doină, se îmblânzea și câinele în lanț. Așa de dulce suna vioara noastră. Acu', ai orgă și stație, gata, ești lăutar. Veniră săptămâna trecută doi tinerei să mă tocmească la o nuntă prin Vâlcea, pe lângă Horezu. «Nea Pantelie», mi-au zis, «auzirăm că ești cel mai bun lăutar de pe-aci. Cât ne iei la o nuntă?» Ei crezură că merg singur, cu vreo drăcovenie de orgă. Când le zisei că iau taraful cu mine, viori, acordeon, contrabas, mă întrebară: «Nea Pantelie, da' ce-i ăla contrabas?». Erau oameni cu școală, rușine mare să nu știe atâta lucru. Nu-i bine, nu-i bine deloc cum arată lumea de-acu'. Noroc cu ăi mai în etate, că vin să mă mai ia și pe mine la vreun hram de biserică. «Hai, Pantelie, că nimeni nu cântă din vioară mai dulce ca mata'.» Îmi saltă inima de bucurie când îi aud. Noi aveam cântecul liniar, duios, așa cum l-am moștenit, nu ca astăzi, plin de floricele și improvizații, că nici nu-l mai recunoști. E mare necaz că se îngroapă folclorul nostru strămoșesc. E și el o spiță care mai ține roata asta a nației românești. Și e tare hodorogită. Dacă se mai rupe și asta, ne prăvălim de tot în șanț. Ori poate dacă nu căzurăm deja și nu știm. Că-i tare urât în lumea de-acu'."
Vorbește cald și încet, abia auzit, sobru, fără nuanțe, aproape total resemnat. Încă își mai leagănă capul ușor, lăsând privirea gravă să-i alunece aiurea, spre nicăieri. De curând, a împlinit 76 de ani. În buletin, îl cheamă Pintilie Rap, dar numele lui "de firmă" e altul, moștenit de la taică-său, și el lăutar cu renume. Pantelie Civit, așa îi zice toată lumea. Nu știe de unde se trage numele ăsta, dacă are vreun tâlc sau dacă e doar o poreclă. S-a pomenit cu el de când era un biet copil neștiutor și lipit pământului de sărac. Aici, în satul gorjean Pârâu de Pripor, sau "satul lăutarilor", cum i se spune și astăzi, Pantelie Civit a fost zeci de ani cel mai dibaci muzicant. El era vioara întâi, șef peste toate tarafurile. Scripca lui fermecată a sfărâmat mii și mii de pingele, a stors oceane de lacrimi, a mângâiat puzderie de răni și melancolii, a făcut din orice petrecere banală o sărbătoare a fericirii. Fără el, nu începea nicio nuntă, niciun praznic sau bal. Aproape că nu era zi în care să nu aibă o cântare. De la Paști și până la Sfântul Nicolae, Pantelie Civit nu lăsa vioara din mână. Veneau oameni cu luni de zile înainte la el, ca să-l tocmească. De aici, din Gorj, și de hăt, departe, de prin Mehedinți, Hunedoara sau chiar București. Din tot satul ăsta plin de lăutari pricepuți, doar pe el îl voiau. Nimeni nu-și stabilea ziua nunții până nu-l arvunea și bătea ferm palma cu el. "Nu zic, era și greu, că n-aveam o zi de odihnă. P-atunci, nunta ținea trei zile în lanț, de sâmbătă până luni. Mai întâi luai mireasa, se făcea horă, duminica era masa mare și la urmă, luni, proțapul, când mergeam cu taraful la cuscri. Greu de tot să nu dormi trei zile, darămite să nu stai pe scaun și să cânți fără oprire. Numa' că tare frumos era! Minune mare să vezi cum zburdă atâta popor după strunele tale!" Ia de pe bancă pălăria, și-o îndeasă pe cap și oftează cu năduf. "Haideți în curte, că io cred că ne cunoscurăm destul. Până ne bem cafeaua, îi adun și pe băieți, să vă facem o cântare. Că doar nu băturăți atâta drum până aici, doar ca să mă auziți flecărind."
70 de ani de lăutărie
Nea Pantelie e lăutarul de modă veche. Galant, smerit, respectuos și cu credință mare în Dumnezeu. Uneori, atitudinea lui mereu binevoitoare e luată drept ploconeală, servilism, și asta i-a adus de-a lungul anilor multă batjocură și umilire. "Cântă, bă, mama ta de țigan!" Strigătul ăsta al vreunui mesean cherchelit era cea mai obișnuită și blândă jignire. El, lăutarul, trebuia să tacă, să îndure, ba chiar să cânte mai cu foc. "Așa-mi zicea tata, că în Sfânta Scriptură scrie să întorci și celălalt obraz. Avui de-a face cu tot felul de oameni. Unii mă înjurau de mamă. Ba, unii chiar mă și păleau peste ceafă, de-mi venea vioara în gât. Io trebuia să-mi văd mai departe de treabă. Azi nu mai vezi așa ceva. Dacă se ia careva de vreun lăutar, iese tărăboi mare, că sar toți la bătaie și se sparge nunta. Acu', cântăriți și singur, cum e mai bine? Ca azi sau ca ieri? Că io nu mai știu ce să zic."
Beatrix, o nepoată de-a lui, elevă la un liceu din Târgu Jiu, ne aduce sfioasă cafelele. Când are timp, mai vine să-l ajute prin casă. Acum aproape doi ani, soția lui a murit. O chema Elena, dar el îi zicea Gali. Au trăit împreună 56 de ani. "Era o minune, nu mai e niciuna ca ea.", îmi zice scurt, cu glasul tremurat. Își strânge buzele între dinți și duce mâna la ochi. Câteva lacrimi îi alunecă ușor pe pomeți. Îmi povestește mult despre ea, îmi arată fotografii, scrisori, lucruri făcute de mâna ei, și nu se mai oprește din plâns. "De doi ani simt așa, ca un hău în inima mea. Și casa asta e goală. Și io nu mai sunt om." Abia îi înțeleg vorbele printre sughițuri. Așează teancul de fotografii și scrisori pe un colț al mesei și își șterge obrajii cu degetele lui tocite de strune. Îl las să-și tragă puțin sufletul și-apoi încerc să schimb vorba.
"Când ați învățat să cântați, nea Pantelie?" Zâmbește cu ochii încă jilavi, scărpinându-se ușor după ureche. "Ehei! Da' cine mai știe? La vremea aia, toată lumea cânta. Că erau oameni săraci în satul ăsta, n-avea nimeni pământ să trăiască. Și-atunci luau vioara și umblau prin sate, la hore și nedei. Și țigani, și români. Asta e tradiție veche la noi, de vreo 200 de ani. Lăutar a fost și tata, și bunicu'. De la tata învățai și io prima dată. Aveam cam șase anișori. Azi o țâră, mâine încă o țâră, am prins repede dibăcia. Cam într-o lună, știam să cânt prima horă. Pe urmă, am mai furat câte ceva de la lăutari vestiți la vremea aia. Era unu', Haralambie Cidoiu, de la el învățai cel mai mult. Și când a văzut tata că am harul ăsta, mă dădu la șapte ani la școala de muzică de la Stalin. Adică la Brașov, cum îi zice acum. Eram sărac-lipit, umblam cu ghetele rupte și-n pantaloni peticiți. Așa făcui eu opt ani de școală. Iar după opt ani, știam să cânt perfect după note. Nu mai era nimeni ca mine în tot satul. Cântam valsuri, tangouri, înnebuneau fetele când m-auzeau. Îmi făcui oleacă de firmă și într-o zi veni la mine un lăutar mai bătrân. «Bă, sâmbătă te duci cu băieții în locul meu, să cânți la o chermeză, la Ciuperceni». Eram bucuros, ce să zic, dar și speriat rău, că nu știam să cânt decât după note. Și dacă îmi cereau oamenii ăia să le cânt nu știu ce? Cântarăm acolo toată noaptea, iar dimineața veni gazda la mine, parcă-l aud și-acu': «Bă, ia zi-l pe-ăla, "De mic rămăsei sărac" sau "Mă duc la munte la vară". Hai, repede, că vreau să mă-mbăt». Îmi venea să intru în pământ, că nici habar n-aveam de doinele alea. Și-atunci, omul ăla îmi dădu o hârtie și-un creion: «Scrie aci ce-ți zic io. Dacă până duminica viitoare nu știi să cânți toată lista, nu vezi niciun pahar de apă pentru noaptea asta». Și toată săptămâna nu făcui altceva, le învățai până le cântam cu ochii închiși. Duminică, mă dusei iar la el. Stătu să m-asculte și-l văzui cum plânge ca un copil. Iar la urmă, îmi dădu de două ori mai mulți bani. Habar n-aveam io atunci că, peste vreo zece ani, o să cânt doinele astea chiar cu Maria Lătărețu."
Mai târziu, Pantelie Civit a reușit să intre în Ansamblul Folcloric "Doina Gorjului". Asta însă numai după ce a trecut cu brio de un examen extrem de riguros, susținut în fața Mariei Tănase. A cântat apoi cu interpreți celebri: Maria Lătărețu, Maria Ciobanu, Ion Luican, Ion Dolănescu. Era deja cel mai faimos lăutar de prin părțile locului. După o vreme, a revenit în sat și și-a făcut propriul lui taraf, luând-o ca interpretă chiar pe Gali, soția lui. "Avea vocea caldă, ca a lui Lătărețu. Nu te săturai s-o asculți. Dacă auzea numai o țâră dintr-un cântec undeva, era în stare să-l cânte și după trei zile. Toată lumea o iubea. Și io tare prost eram, că muream de gelos și n-o lăsam din ochi niciodată." Munceau amândoi zile și nopți la rând, azi cântau în satul vecin, mâine în Mehedinți, poimâine în Hunedoara. Nunți, botezuri, baluri, hramuri, nedei, toate se țineau lanț, an după an, și le înrobeau viața. Dar și câștigul era pe măsură. Au crescut patru copii, trei băieți și o fată, i-au ținut la școală pe toți, au făcut casă pentru fiecare. "Acu', parcă nu-mi vine a crede. Când mă gândesc de unde am plecat... Că n-aveam nici mobilă în casă, dormeam pe rogojini cu frații mei. Când a venit soția prima oară la mine, muream de rușine, că ea era înstărită, era fiică de primar. Tată-su, nici să n-audă de mine. Avea alte gânduri cu ea, s-o dea unui vecin, negustor cu multe parale. Dar ea i-a zis-o scurt: «Dacă nu mă lăsați cu Pantelie, io vă fac de rușine și fug cu el». Focoasă fată îmi luai, muream după ea! Ehei! Trecură anii, că parcă ieri au fost. Acu-i gata, se isprăvi și petrecerea noastră. Ca mâine închid și io ochii și merg lângă Gali a mea. Ce-mi pare rău e că iau cu mine poate ultima fărâmă din muzica aia pe care o cântară bătrânii noștri."
Scripcarul pribeag
Pornesc cu Pantelie Civit prin sat, pe strada principală, spre locul în care ne întâlnim cu ceilalți lăutari convocați de el. Aici, în Pârâu de Pripor, trăiesc vreo 400 de oameni, majoritatea țigani. După cum arată casele, niciunul nu pare prea amărât. Unele abia construite, proaspăt vopsite în culori tari, pline de termopane, balustrade din inox și tot felul de ornamente din marmură albă. Altele, mai vechi, de curând renovate, tencuite și ele în culori țipătoare. Doar ici-colo, câte-o cocioabă hodorogită, pesemne abandonată. Văd lipite pe unele ziduri bucăți de vioară, să știe toți mușteriii că în casa aia pot găsi un lăutar. Pe stradă, zarvă mare. Pâlcuri de oameni gălăgioși stau răsfirați pe marginea drumului, pe la porți, la magazin sau la crâșmă. Aici, așa e la orice oră din zi, lume multă. Copii, tineri, bătrâni stau cât e ziua de lungă și pălăvrăgesc. Nu prea au ce munci, animale nu au, pământ, prea puțin. Dintotdeauna au trăit doar din cântat. La fel trăiesc și acum, numai că, în loc de vioară, violă sau contrabas, au în casă boxe Sony, care-ți crapă timpanele, orgi Yamaha înțesate cu lumini și butoane, sau computere performante, care pot înlocui, la o adică, un taraf întreg. Nea Pantelie pășește agale în dreapta mea, cu fruntea încruntată și privirea în jos. Ține vioara sub braț și, din când în când, ridică puțin pălăria, salutând cu un aer absent trecătorii. "Să trăiești!", "Sănătate!", repetă mereu, cu jumătate de glas, fără să ridice privirea. O supărare adâncă și grea îl ține departe de lumea asta pe care o simte tot mai străină. Pășește îngândurat și tăcut, cu umerii ușor aplecați, cu vioara lui scorojită strânsă sub braț, ca un scripcar obosit și pribeag, de care nimeni nu mai are nevoie. "Ce faci, nea Pantelie?", îl întreabă un flăcău durduliu. "Mergi să cânți la vreun prohod?" Bătrânul zâmbește silit, fără să zică nimic. Și totuși, în general, oamenii încă îl mai respectă, îi văd cum se uită la el, cum îl salută și cum îi vorbesc. Tot satul știe cine a fost Pantelie Civit și ce minuni a făcut cu vioara asta a lui. Tot satul știe că el i-a învățat meserie pe cei mai mulți dintre lăutarii de azi.
"Ia uitați ce frumos se vede apusul!", îmi zice deodată, ridicând ochii în zare. Într-adevăr, acolo, la capătul satului, soarele se pogoară ușor după dealuri, ca o bilă mare de jar care se topește și se prelinge în pământ, așternând peste case o lumină stranie, aproape portocalie. "Îmi aduce aminte de nedeile la care cântam. La fel apunea soarele, tot după dealuri. Și tot așa era colorat cerul. Abia atunci începea distracția mare. Se aprindeau făcliile și toată lumea se înviora. Ehehei! Zici că visai toate astea." Mai facem câțiva pași și-mi arată o casă veche, tradițională, de curând renovată, cu ziduri albe și ferestre încrustate din lemn. "Aici se adună băieții și repetă.", îmi zice nea Pantelie. "Ăștia sunt ultimii lăutari care mai cântă și de-alea vechi, adevărate. Io le-am pus vioara în mână. Ce-i drept, unii mai au și câte o orgă pe-acasă. Dacă vrea clientul la orgă, îi cântă la orgă. Adevărul e că acu', cam toată lumea vrea așa, fir-ar să fie de treabă."
Magia viorilor
Într-o curte plină de iarbă, cinci lăutari dichisiți stau de vorbă în jurul unei sticle cu must. Macu, Lămpică, Victoraș, Argint și Ciupitu. Toți în cămăși albe, pantaloni la dungă și pantofi abia lustruiți. Lângă ei, rezemate de peretele casei, așteaptă, rânduite cuminți, instrumentele lor ponosite. Acordeon, contrabas, două viori și-o violă. Macu, cel mai vorbăreț dintre ei, se apropie de mine și mă întreabă pe șleau: "Auziți, domnu', ne dați ceva bani pentru cântarea asta?" Bătrânul Pantelie se încruntă la el, lovindu-l ușor cu arcușul pe umăr. "Bă, nu ți-e nițel nu știu cum? Numa' bani ai în cap." Ceilalți sar și ei, iritați de îndrăzneala colegului, în vreme ce Macu dă doi pași înapoi, lăsând privirea rușinată în jos: "Întrebai și io, nu dădui cu paru'." Asist descumpănit la tot acest mic tărăboi, aproape gata să-mi iau tălpășița. În câteva secunde, tot mitul acela frumos, țesut cu-atâta blândețe și emoție de bătrânul lăutar, se destramă. Nea Pantelie îmi simte dezamăgirea, vine împăciuitor lângă mine și-mi spune aproape în șoaptă: "Vedeți? Ăștia sunt lăutarii de azi. Acu', iertați-l, că ăsta e mai necioplit. Norocu' lui e că zice bine cu vioara. Până la urmă, pădure fără uscături nu se poate. Avem și noi păcatele noastre." Cei cinci lăutari stau smirnă, aproape lipiți de peretele casei. Macu mă privește lung și spășit și, în cele din urmă, își cere iertare. "Crezui că sunteți de la vreo organizație. Că în ultimul timp veniră la noi tot felul de specialiști din ăștia cu folclorul să ne filmeze, da' bani uitară să ne dea". Nea Pantelie aprobă din cap, întărind cele spuse de Macu: "Da, așa-i. Vin tot timpul să se intereseze de noi. A fost chiar și un japonez. Acu', de curând, că se minunară toți ăștia din sat când apăru aci. Știa absolut totul despre folclorul nostru gorjean. Doar ai noștri nu-s în stare să facă nimic pentru noi, că de când tot le zic la primărie, «hai, măi, oameni buni, să facem iar un ansamblu folcloric, cum era odată, de câștigam toate concursurile, ca să ținem cu dinții de muzica noastră, că altfel ne-o îngroapă maneliștii de tot». Și mereu îmi zic că n-au bani". Ceilalți ascultă cu privirile grave, total de acord cu ce spune mentorul lor.
Lăutarii își ridică, și ei, din iarbă instrumentele obosite și încep să le acordeze, șușotind între ei. Dincolo de gard, câțiva trecători curioși se opresc și așteaptă, hlizindu-se unii la alții. Încet, încet, tot vacarmul de scârțâieli se stinge și cei cinci lăutari rămân nemișcați, parcă fără suflare, ca niște statui de ceară, cu fețele ireal colorate de lumina portocalie a apusului. Moș Pantelie se așază în față, freacă bine arcușul cu sacâz, proptește vioara sub bărbie, își leagănă capul de trei ori, numără sacadat "un, doi, trei", și gata, începe dansul arcușurilor. Mai întâi lent, înălțând armoniile unei doine sublime, care îți mângâie inima și-ți îndulcește ca printr-o magie orice dor sau durere, până atunci de neîndurat. Trei viori, doar atât, sub lumina de foc a apusului, într-o curte ca o poiană năpădită de iarbă și flori. Lăutarii se iscodesc între ei cu privirea, apăsând strunele și unduindu-și arcușurile pe nevăzute, într-o sincronizare perfectă. Cântecul lor curge lin și dulce, repetând de câteva ori aceeași temă, ca pe un laitmotiv care prevestește o schimbare de ritm. Apoi, sunetul viorilor scade și cântecul se stinge ușor, lăsând în aer un ecou ca o adiere caldă. Cei trei lăutari rămân cu arcușurile suspendate și privirile ațintite către ceilalți. Clipesc o dată din ochi și brusc cântecul se aprinde din nou, de data asta într-un ritm frenetic. Doina de adineauri s-a preschimbat pe neașteptate într-o horă care îți aprinde toți porii. E o horă de mână oltenească, veche de sute de ani, pe care nimeni n-o cântă mai bine decât oamenii ăștia. Îi văd cum zâmbesc și mă gândesc că poate astea sunt singurele lor momente din viață în care se simt pe deplin fericiți. Îi văd la nunțile și petrecerile lor fabuloase, cu ochii scânteind de bucurie, minunându-se parcă și ei de puterea și harul cu care au fost dăruiți.
Soarele s-a scurs de tot după dealuri, iar eu stau și ascult mai departe hora lor oltenească. O aud parcă tot mai departe, ca într-un ecou care se scurge și el tot acolo, la apus, după dealuri. Și, fără să-mi dau seama de ce, în locul ei îmi sună tot mai deslușit în minte vocea bătrânului lăutar: "E mare necaz că se îngroapă folclorul nostru strămoșesc. E și el o spiță care mai ține roata asta a nației românești. Și e tare hodorogită. Dacă se mai rupe și asta, ne prăvălim de tot în șanț. Ori poate dacă nu căzurăm deja și nu știm... Că-i tare urât în lumea de-acu'."