Ici, colo, văd numai chipuri morocănoase, mişunând aiurea prin curţi. Degeaba dau bună ziua. Tot ce se-aude e doar o mormăială dogită. Oamenii mă privesc încruntaţi, parcă bănuitori, şi-apoi se ascund repede în casele lor reci şi banale. Satul se numeşte Ariceştii-Rahtivani, se află la o aruncătură de băţ de oraşul Ploieşti şi e înconjurat de nesfârşite islazuri şi câmpuri aride, din care răsar, pe alocuri, câteva namile de fier, ameninţătoare ca nişte balauri, care îşi mişcă încontinuu colţii, de parcă ar vrea să înghită văzduhul. Sunt utilaje de extracţie a ţiţeiului ori a gazelor naturale şi aparţin uriaşei companii numite Petrom. Aici, în satul ăsta amorţit, s-a petrecut o tragedie care ar fi trebuit să stârnească un scandal naţional: un copil a murit, gazat, lângă o sondă. În câteva secunde, destinul unei familii s-a frânt absurd şi amarnic. Disperaţi, părinţii lui se luptă pentru dreptate, cu indiferenţa, la fel de grea ca o lespede, a vinovaţilor.
Străbat străzile satului Ariceştii-Rahtivani încercând să ajung la familia Furcelea. O femeie îmi arată cu mâna capătul uliţei, privindu-mă cu ochi piezişi: "Ce mai vreţi de la ei? Să scrieţi iar o poveste de groază ca să vindeţi ziarele? Lăsaţi-i în pace, cu suferinţa lor". Familia Furcelea locuieşte într-o casă scundă, sărăcăcioasă, cu ziduri netencuite şi fereastra din faţă acoperită cu o folie mare de plastic. Un maldăr de scânduri şi fiare ruginite zace în mijlocul curţii, iar lângă el stau înşirate pe sârmă câteva haine mici, de copii. În pragul uşii apare un bărbat îmbrăcat în negru, cu obrajii neraşi şi privirea încruntată. Mă vede şi se apropie de poartă. Îi spun cine sunt şi mă invită tăcut în curte. Apoi îmi întinde mâna şi-mi spune cu glasul stins că el e Cristian Furcelea, tatăl lui Marian. Mă roagă să-l iert pentru primirea lui uşor reţinută. De la o vreme, nu mai are încredere în nimeni. "Dacă vă povestesc prin ce chinuri trec, o să mă înţelegeţi. Vă spun sincer, pentru mine, nu mai există binele pe lumea asta." Dincolo de pragul casei, într-o bucătărie înghesuită, doi copii, băiat şi fată, stau la masă. Sunt fraţii lui Marian şi mănâncă pâine cu slănină friptă, amândoi din acelaşi castron. Mă privesc pe furiş, tăcuţi şi speriaţi, ca pe un musafir duşmănos, care le ameninţă liniştea. Bărbatul mă invită într-o odaie mai mare, cu pereţii plini de icoane şi fotografii de familie. "Aici dormim toţi. Întindem canapeaua şi fotoliul şi ne înghesuim cum putem. Doar că eu, de la o vreme, nu prea mai am somn. Am tot felul de coşmaruri şi mă trezesc în mijlocul nopţii. Şi până la ziuă, nici că mai pot să închid ochii."
Pe masa de lângă fereastră se află un calculator. Văd un cont de facebook deschis şi, pe mijlocul ecranului, o fotografie-portret a unui copil. Zâmbeşte sfios şi senin. Când i s-a făcut poza, Marian avea nouă ani. Bărbatul se aşează la masă şi îmi arată pe ecran alte fotografii. "Ăsta e Marian al nostru. Mă uit mereu la el şi nici acum nu-mi vine să cred. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar calculatorul ăsta a rămas singura mea mângâiere. Aici îmi petrec toate nopţile, vorbesc cu prieteni nevăzuţi care îmi ştiu suferinţa şi mă consolează mereu. Aici m-am împrietenit cu activiştii de mediu care m-au ajutat enorm şi au făcut cunoscut în toată lumea calvarul prin care trecem. Altfel, la câte am îndurat, poate că eram mort până acum. Aici îmi strig eu toată revolta şi disperarea şi-mi face tare bine asta, chiar dacă ştiu uneori că e numai o amăgire. Sunt un om simplu, nu înţeleg eu prea multe, dar un lucru m-a întristat foarte tare: dacă ăsta e capitalismul la care am visat până acum 25 de ani, cu asemenea politicieni şi asemenea corporaţii care nu dau doi bani pe viaţa şi demnitatea noastră, înseamnă că am fost un mare prost. Că în toată viaţa asta a mea n-am îndurat niciodată chinuri şi umilinţe mai mari ca acum." Mă priveşte cu disperare în ochi, gata parcă să plângă. În satul lui, oamenii îl evită, de parcă ar avea ciumă. În ziarişti nu mai are niciun dram de încredere. Cu toţii s-au dovedit doar nişte impostori care s-au folosit de nenorocirea lui şi l-au amăgit cu speranţe deşarte. Cu toate astea, nu refuză pe nimeni, îşi spune povestea oricui, cu aceeaşi răbdare şi smerenie, de parcă în viaţa pe care o mai are, doar atât i-a mai rămas de făcut.
O pereche de tenişi
28 februarie, 2014. O zi cu soare, care prevestea începutul unei noi primăveri. La ora prânzului, Marian se întorcea de la şcoală pe acelaşi drum pe care îl străbătea de patru ani. De data asta, însă, a zăbovit puţin în curtea unei bătrâne, pe care o îngrijea mama lui. Voia să ia de acolo o sacoşă cu încălţări vechi pe care bătrâna le avea de la nepoţii ei. "Suntem oameni săraci, pentru noi e destul de greu să cumpărăm încălţăminte pentru toţi copiii. Bătrâna ştia asta şi le-a făcut cadou mai multe perechi de ghete rămase de la nepoţi. Atâta s-a bucurat Marian, că n-a mai avut răbdare să vină maică-sa cu ele acasă şi s-a oprit să le ia el. A zis că vrea să-şi aleagă ce îi place şi că o să se oprească undeva, pe drum, să vadă dacă îi vin." Copilul a pornit apoi bucuros mai departe, oprindu-se aproape de casă, în spatele unei sonde de petrol aflată chiar pe marginea străzii. Se jena să fie văzut cum probează nişte încălţăminte de căpătat. Sonda era la câţiva metri de stradă, aproape de casele oamenilor. "Stă acolo de vreo 20 de ani. Nimeni nu s-a îngrijit vreodată măcar să o împrejmuiască cu un gard de protecţie. Acolo l-a văzut o vecină pe Marian când s-a oprit să probeze încălţămintea." Din acel moment, copilul n-a mai venit acasă. După aproape o oră, tatăl a început să se îngrijoreze. Era ceva ciudat, Marian nu întârzia niciodată după ce termina orele. "Am sunat-o imediat pe nevastă-mea, mi-a zis că a trecut pe la ea, că i-a dus nişte ghiocei, că a luat sacoşa cu încălţăminte şi a plecat spre casă. Am zis că, cine ştie, s-o fi oprit la vreun vecin, deşi n-a făcut niciodată aşa ceva. Au trecut două ore, trei... Am plecat după el, pe drumul spre şcoală. Marian, nicăieri. Nimeni nu ştia nimic de el. Mi-am luat soţia şi am început să batem toate străzile, am mers la colegii lui, la prieteni. Eram disperaţi. La câte vedem la televizor că se întâmplă prin ţară, ne gândeam la toate nenorocirile, că l-au bătut golanii, că l-a călcat vreo maşină, că l-a luat cineva pentru trafic de organe." Au mers apoi la poliţie. Şeful de post le-a zis că nu pot începe căutările decât după 24 de ore de la dispariţie, că aşa au ei regulile. Au sunat la 112. Li s-a zis că trimit un echipaj, iar ei au continuat să-şi caute singuri copilul prin sat. Se făcuse deja noapte şi ei tot îl căutau. Pe la 11 seara, au primit un telefon de la un poliţist. Le-a zis să meargă la post, că l-au găsit. "Am întrebat dacă e bine, sănătos. Poliţistul n-a vrut să-mi spună nimic. Ne-am dus la postul de poliţie cu inima cât un purice. Aveam, aşa, o speranţă firavă, că totul o să fie bine. N-a fost să fie. Copilul era deja la morgă, în Ploieşti. Ne-au dat în braţe ghiozdănelul lui şi sacoşa aia blestemată cu încălţăminte. Ţin minte că rucsacul lui de şcoală mirosea foarte tare a gaze. Ne-au zis că l-au găsit fără suflare în spatele sondei de lângă drum."
Bărbatul îşi strânge puternic ochii, ţinându-şi plânsul. Îmi arată apoi pe monitor o altă fotografie cu Marian. Deasupra ei, stă scris cu litere mari: "Copil de zece ani, găsit decedat lângă sonda de extracţie ţiţei nr. 536 Ariceştii-Rahtivani." Iar dedesubt, cu majuscule roşii: "OMV Petrom nu a transmis nici măcar condoleanţe!". Cristian Furcelea izbucneşte în plâns, un plâns zgomotos, ca al unui copil. "Niciodată n-o să-i pot ierta pe oamenii ăştia. Băiatul meu a fost omorât de neglijenţa lor criminală. Pe certificatul medical scrie negru pe alb: «Insuficienţă respiratorie acută, intoxicaţie cu gaze de sondă». Copilul s-a oprit acolo să probeze încălţămintea, ca să nu-l vadă lumea, şi în câteva secunde a leşinat, atât de puternic era suflul. De ani de zile din sonda aia răsuflă întruna gaze, oamenii care locuiesc lângă ea s-au plâns mereu că le intră mirosul în casă. Şi nimeni n-a făcut nimic. Toată instalaţia era o mizerie, robinete sparte, ventile stricate, ţevi ruginite. Aşa arată şi azi toate sondele care sunt pe islazul satului. Acum vreo 20 de ani a mai murit un copil din sat. Tot aşa, intoxicat cu gaze. Nimeni n-a plătit pentru drama asta, deşi părinţii lui au umblat ani de zile ca să se facă dreptate. Probabil că aşa o să mi se întâmple şi mie, dar eu nu mă las, o să mă lupt cu ei până mor. Vinovaţii trebuie să plătească. Ca să nu se mai întâmple niciodată asemenea nenorociri." Se întoarce iar spre ecranul calculatorului şi-mi arată alte fotografii şi câteva articole din ziare. "Neglijenţă criminală la o sondă OMV", "Tatăl copilului, gonit de la sondă cu poliţia", "Dosar penal pentru moartea lui Marian", "OMV Petrom a împrejmuit sonda la care a murit copilul de zece ani". Zeci de titluri care făceau cunoscută, încă de a doua zi, drama acestei familii.Activiştii ecologişti din ţară au reacţionat imediat, încercând să fie alături de părinţii îndureraţi. Au venit la înmormântarea copilului, au organizat mitinguri prin ţară şi au trimis autorităţilor numeroase scrisori prin care cereau demararea urgentă a unei anchete şi pedepsirea vinovaţilor. Demersurile lor n-au fost, pentru început, inutile: la doar câteva zile după accident, Poliţia şi Parchetul au început cercetările pentru aflarea autorilor infracţiunii de ucidere din culpă. Cercetări despre care astăzi nimeni nu mai spune nimic. "Am încercat prin toate mijloacele să aflu şi eu în ce stadiu e dosarul", spune resemnat Cristian Furcelea. "Nimeni nu mă bagă în seamă, toată lumea îmi trânteşte uşa în nas." Totodată, imediat după moartea copilului, angajaţii Petrom au găsit de cuviinţă să împrejmuiască numaidecât şi în mare taină sonda ucigaşă şi să înlocuiască piesele care au cauzat nenorocirea. "Când am auzit că pun gard, am mers imediat acolo. Erau câţiva angajaţi de la Petrom pe care i-am întrebat de ce nu au făcut asta până acum, de ce a trebuit să moară copilul meu, ca să facă ceea ce trebuia făcut? Ştiţi care a fost răspunsul lor? Au chemat poliţia şi m-au gonit de-acolo. Pentru mine, ăsta a fost primul semn că cineva încearcă deja să muşamalizeze ancheta."
Din acea zi, Cristian Furcelea a ales să lupte singur pentru a-şi face dreptate. Înarmat cu un amărât de telefon mobil, a început să cutreiere zi de zi printre sondele de pe islazul comunei, ca Don Quijote printre morile de vânt, fotografiind tot felul de instalaţii improvizate şi hodorogite. "Mi-am făcut şi eu un cont de facebook, doar pentru a spune şi altora drama mea şi pentru a arăta lumii mizeria care mi-a omorât copilul şi care poate ucide din nou, oricând. Am început să postez fotografii cu sondele de pe câmp, adevărate capcane ale morţii. M-am împrietenit cu sute de oameni care mi-au aflat povestea şi m-au încurajat. Doar atât mai puteam să fac." Un telefon mobil şi un cont de facebook. Singurele "arme", în lupta anevoioasă şi absurdă a unui om disperat. O luptă care avea să-i transforme viaţa într-un coşmar.
Se ridică de pe scaun şi scotoceşte, agitat, într-un sertar. "Aici trebuie să fie", îmi zice cu emoţie în glas. "Da, uite-o!" Scoate de-acolo o hârtie pe care mi-o întinde sub ochi, rugându-mă să citesc ce scrie pe ea. E un act medical, un certificat care spune că el, Cristian Furcelea, a fost victima unei agresiuni în urma căreia asuferit mai multe "contuzii toracice şi abdominale". Pune hârtia pe masă şi începe să-mi povestească. "După aproape o lună de la moartea lui Marian, într-o zi, pe la prânz, m-am pomenit cu nişte oameni la poartă. Erau îmbrăcaţi în uniforme de jandarmi, deşi Jandarmeria din Ploieşti a declarat, mai târziu, că n-au avut în ziua aia nicio misiune în comuna noastră. Cert e că unul din oamenii ăia m-a invitat respectuos să urc în maşina lor, pentru a-i însoţi până la Protecţia Copilului. I-am întrebat de ce, dar mi-au zis că au primit ordin să mă invite acolo, fără să ştie nici ei motivul. I-am văzut aşa politicoşi şi asta m-a convins să urc în maşină." Se opreşte brusc din povestit şi rămâne un timp cu privirea pierdută. "Nici acum nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat." Pe drum, unul dintre cei care îl însoţeau era din ce în ce mai agitat. Se tot uita urât la el şi freca întruna în mâini un spray paralizant. La un moment dat, au oprit maşina, l-au tras de mână jos şi au început din senin să îl înjure ca la uşa cortului. Ţipau la el şi îl tot întrebau: "Ce tot faci, bă, atâta zarvă pe facebook-ul ăla, ai? Dacă ţi-a murit fii-tu, crezi că ai dreptul să faci atâta scandal?" Şi, în timp ce îl tot înjurau şi ameninţau, cel mai agresiv dintre ei a ridicat spray-ul, declanşând, de la nici un metru, un jet puternic, direct spre ochii lui. Câteva minute n-a mai văzut nimic. Avea faţa complet amorţită. Atunci au început să-l lovească, un pumn, doi, trei, dădeau pe rând, ca într-un sac de box. Până când şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit abia când a ajuns iar acasă. L-au lăsat în faţa porţii şi au plecat în trombă. "M-am spălat pe ochi şi pe urmă am vrut să sun la poliţie, dar mi-am dat seama că nu mai am telefonul. După nici un sfert de oră, au apărut iar la poartă. Mi-au aruncat telefonul pe jos, în curte, şi mi-au zis: «Ai grijă de-acum ce vorbeşti, că auzim tot». Ţin minte că după ce au plecat, m-am aşezat pe un scaun şi am început să plâng în hohote. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Şi cu copilul mort, şi în halul ăsta de umilit! Se învârtea pământul sub mine, parcă eram într-un film de groază."
Au urmat câteva zile în care se simţea tot mai rău. Avea ochii mereu umflaţi, vomita, îl dureau stomacul şi pieptul, avea ameţeli. Nu şi-a revenit decât după şapte zile de stat în spital şi-apoi încă o lună de tratament. N-a aflat nici până azi cine sunt cei care l-au bătut în asemenea hal. A depus o plângere la poliţie, dar n-are nici cea mai mică speranţă ca cineva să-i mai afle vreodată pe bătăuşi. A continuat să posteze pe facebook, povestind cu lux de amănunte tot acest episod. Oamenii i-au scris mesaje de compasiune, l-au consolat cu tot felul de urări, şi cam atât. Între timp, ferma la care lucra a dat faliment, iar el a rămas şomer. De atunci, toţi patru trăiesc doar din vreo trei milioane pe lună, pe care îi câştigă femeia de la bătrâna pe care o îngrijeşte. Au însă o bucată de pământ undeva, la marginea satului, şi asta le mai alină, oarecum, traiul. Într-o zi, pe când se îndrepta cu sapa pe umăr către terenul ăsta al lor, Cristian Furcelea a făcut un mic popas în preajma unei sondecare emana un miros puternic de gaze. A scos telefonul din buzunar şi a început să fotografieze "focarul" din care se vedeau ţâşnind nişte vapori subţiri, care îţi tăiau respiraţia. "Nici nu puteam să mă apropii prea mult, simţeam cum mă înţeapă plămânii. Lipsea un robinet şi ieşeau gaze de acolo cât să omoare şi un cal. Şi, în timp ce făceam poze, a apărut din senin o maşină din care au coborât doi inşi, angajaţi ai Petrom-ului. Au început să ţipe la mine: «Ce cauţi, băi, aici? Tu ştii că n-ai voie să faci poze aici? Tu vrei să ne laşi pe noi fără muncă? Ia du-te dracu' acasă, ca să nu te dăm pe mâna poliţiei». I-am întrebat de ce ar putea să mă dea pe mâna poliţiei? Şi mi-au zis foarte senin: «Pentru că dai drumul la gaze». Nu-mi venea să cred ce aud. «Adică cum, domnule, eu, tatăl unui copil care a fost omorât de mizeriile şi neglijenţa voastră criminală, eu sunt ăla care dau drumul la gaze? Cum vă lasă inima să vă bateţi joc de durerea şi nenorocirea noastră?». Parcă nici nu mă auzeau, continuau să urle la mine şi să mă ameninţe, de am zis că o să mă ia şi ăştia la bătaie. Am plecat, ce era să fac? Am pus fotografiile pe calculator, la colecţia pe care am numit-o «sondele ucigaşe» sau «capcanele morţii». Nu ştiu dacă impresionează pe cineva pozele astea, dar eu îmi fac datoria să arăt lumii în ce hal îşi bate joc de noi ditamai compania Petrom."
După o săptămână, tatăl lui Marian a fost chemat la poliţia din comună. "Măi, Cristi", i-a zis prieteneşte şeful de post. "Ăştia de la Petrom au făcut plângere şi ţi-au deschis un dosar penal. Că ai umblat pe la sonde şi ai dat drumul la gaze." Bietul om a rămas mut. Cum să mai reacţioneze la o asemenea veste, după toate câte i s-au întâmplat? "Mereu îmi zic oamenii prin sat: «Potoleşte-te, măi, băiatule! Nu te mai pune cu ăştia, că te strivesc ca pe-o muscă. Tu nu vezi că nimeni nu se atinge de ei? Că ei şi alţii ca ei conduc astăzi lumea!». Aşa e, ei conduc lumea. Dar eu nu mai am ce pierde. Probabil că dacă ies acum pe stradă, îmi înscenează iar cine ştie ce nenorocire. Totul ca să mă facă să tac. Mi-au omorât copilul, am fost aproape omorât cu bătaia, mi-au făcut dosar penal. Ce se poate mai mult de-atât? Să mă bage la puşcărie? N-au decât. Eu tot o să mă lupt cu ei până la capăt. Adică până când îi văd la puşcărie şi pe ăia care mi-au omorât copilul. Asta e tot ce mi-a mai rămas de făcut." Mă priveşte tăcut, cu o durere adâncă, de nelecuit. Apoi, mă conduce până la poartă: "Vă mulţumesc că aţi venit, deşi, vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am încredere în presă. S-a mai scris despre Marian, dar nu s-a întâmplat nimic. Şi-apoi cine mai arerăbdare să citească povestea unui nebun care umblă teleleu după sonde pe câmp şi îşi varsă degeaba amarul pe facebook?"
P.S. Am vrut să aflu care este opinia oficială a celor de la Compania Petrom faţă de această tristă întâmplare. După câteva ore de discuţii, n-am obţinut decât un e-mail sec: "Este un accident tragic. Ancheta este în curs de derulare, nu a fost încă finalizată. Colaborăm îndeaproape cu autorităţile." Atât.