Născut în 1976, la Aiud, Ioan Popa a urmat Liceul de Arte din Cluj-Napoca şi Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. A început să picteze mai mult din întâmplare. Întâi i-au descoperit talentul şi l-au încurajat măicuţele de la Mânăstirea Râmeţ, unde îşi petrecea vacanţele. Apoi, o profesoară din şcoala generală l-a îndemnat să meargă la un liceu de arte. Până la sfârşitul studiilor universitare, s-a hotărât să lase pictura laică şi să devină iconar. Este felul în care crede că-şi poate înmulţi cel mai bine talantul. A pictat mai multe biserici în Italia, Cipru şi România. Acum realizează un proiect iconografic excepţional, la Alba Iulia, într-o biserică ridicată parcă anume pentru a-i încerca măiestria artistică. Nu are reţete de-a gata, este mereu în căutare de soluţii şi de formule de exprimare a frumosului şi a dorului de Dumnezeu, permanent pregătit să răspundă celor mai mari provocări profesionale. Şi, până acum, i-a ieşit. Dar nu se mândreşte cu asta, pentru că este doar drumul său spre mântuire, în care e ajutat, din când în când, de Sus. De aceea, întâi se roagă, şi apoi pictează.
Icoana de pe caiet
- Orice carieră artistică începe cu o poveste. O clipă în care cineva din adâncul făpturii noastre ne îndeamnă să cântăm, să dansăm, să scriem sau să tragem linie pe-o foaie de caiet. Cum se transformă semnele acestea în împliniri? Cum devin liniile, de pildă, pictură?
- Reuşita depinde mult de cine şi cum receptează primele încercări ale cuiva de a comunica astfel. Dacă eşti încurajat şi îndrumat, atunci scoţi ce e mai bun în tine. Eu am avut această şansă. Sunt însă talente care rămân ascunse. Bine, părinţii mei nu au simţit chiar de la început ce pot şi nu m-au îndreptat pe calea asta. Nici chiar eu nu mă gândeam să urmez o carieră în arte, dar trăiam o mare bucurie de a desena. Spre norocul meu, am întâlnit alţi oameni care erau încântaţi de schiţele pe care le făceam şi care mi-au deschis ochii asupra devenirii mele.
Ioan Popa împreună cu mezinul familiei, Damian
- Care e cea mai veche amintire a dvs. legată de desen?
- Aveam vreo zece ani când maicile de la Mânăstirea Râmeţ, unde mergeam în vacanţe, m-au văzut desenând şi le-a plăcut. Mi-au dat atunci să schiţez icoana sfântului meu protector, pe un caiet de desen simplu, cu creioane colorate. Au fost mulţumite de ce am făcut. Pe urmă, am încercat să o fac şi în acuarelă. Nu era rău, dar îmi lipseau criteriile şi modelele. Totuşi, reuşeam să fac ceva, pentru că aveam de pe atunci o mare capacitate de a reproduce, poate mai mare decât puterea de creativitate. După ani şi ani, tot la Râmeţ, se picta biserica mare, de către maestrul Grigore Popescu. Dânsul mi-a permis să urc prima oară pe o schelă, doar ca să văd ce se întâmplă. Simt şi acum mirosul varului cu cânepă şi al culorilor din frescă. Şi retrăiesc emoţia de atunci. Nici nu visam, la acea vreme, să fac şi eu pictură murală, dar m-a marcat acest simplu fapt de a vedea de aproape cum se naşte o pictură pe un perete. Îi sunt recunoscător până azi pentru asta maestrului Popescu.
"Am ales să spun adevărul"
- Aţi început prin a desena un sfânt pe un caiet obişnuit şi aţi ajuns să pictaţi mari biserici. De ce aţi ales pictura bisericească?
- Mă simt mai acasă în pictura bisericească, pentru că am şi crescut într-un mediu de oameni credincioşi - am rude apropiate care sunt monahii şi monahi -, mi-am petrecut vacanţele la mânăstire, iar primele mele încercări mai serioase au fost tot pe icoană. Mai mult, am vrut ca arta să nu mă îndepărteze de credinţă, ci să mă ajute, să completeze efortul meu de a rămâne pe Cale. Un rol important în drumul pe care am apucat l-a jucat o măicuţă de la Robaia, unde mergeam în perioada liceului şi a facultăţii, monahia Maria Jurj, care acum este într-o mânăstire din Franţa. Ea mi-a fost dascăl întru descoperirea frumuseţii şi profunzimilor icoanei, dar şi pentru cunoaşterea literaturii patristice şi a vieţii bisericeşti autentice. În perioada cea mai sensibilă pentru un tânăr, în loc să experimentez tot felul de nebunii, stăteam de vorbă cu dânsa şi mă bucuram de tot ce aflam. În facultate, am făcut numai pictură laică şi grafică contemporană, pentru că aşa mi-au impus profesorii. Pictam şi icoane, dar numai acasă. Exigenţele din facultate mi-au prins însă bine, căci am învăţat multe despre desen şi pictură în general, fie ea de şcoală veche sau nouă. Dar după ce am absolvit, am hotărât să fac numai icoană.
- Nu vă plăcea pictura laică?
Lângă un tablou al soţiei sale, Camelia, cu al cărei talent se mândreşte
- Pictura bisericească nu vă limitează cumva? Nu aspiraţi la aprecieri şi din partea iubitorilor de frumos care nu preţuiesc, în mod special, icoanele şi arta murală?
- În privinţa gloriei pe care o caută orice artist, e o problemă de alegere. Eu am ales să mărturisesc adevărul. Şi asta mă împlineşte. Aş fi putut avea succes în arta laică şi să nu mă simt împlinit. Fiecare se gândeşte cum îşi investeşte mai bine talantul, dar, dacă eşti conştient de cuvântul Evangheliei, trebuie să te raportezi la Hristos şi la Împărăţia Veşnică, şi atunci îţi asumi şi această dimensiune mărturisitoare. Cred că dacă aş fi optat pentru pictura laică, nu aş fi împlinit-o atât de mult pe cât o fac acum, şi nu ar fi folosit atât de mult celorlalţi ce-aş fi făcut.
"Dacă te pregăteşti cu post şi rugăciune, te cutremuri când începi o icoană"
- Pictura murală din biserici îţi impune o anumită conduită morală şi spirituală, ca la icoană, ori ţine exclusiv de meşteşug şi de talent?
Biserica din Cartierul Nou al Alba Iuliei, închinată Sf. Ioan Botezătorul
- Cum se naşte o icoană? Mai întâi o visezi, ori se dezvăluie, puţin câte puţin, în timpul pictării, ca sub revelaţie?
- În general, se folosesc modele, se apelează la tradiţie. Dar în tablouri şi în arta laică e căutare personală. Aici, nu. Bineînţeles, cu cât ştii mai mult, ai o arhivă mai consistentă de modele şi o experienţă de pictură mai mare, alegi varianta care ţi-e cea mai dragă, care vorbeşte şi despre tine şi la care poţi avea o contribuţie, fără să strici tradiţia. De pildă, am vreo 300 de imagini cu icoane ale Sf. Nicolae, care e foarte popular. Din toate acestea, un model îmi place cel mai mult şi plec de la el. Nu îl copiez, dar mă sprijin pe modelul consacrat, pentru a pune şi de la mine câte puţin. De aici apare diversitatea de reprezentări ale unui sfânt şi chiar ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului.
Perioada italiană
Scene pictate de Ioan Popa în Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia
- După ce am terminat Academia de Arte Frumoase, am pictat un an de zile numai icoane. Aveam nevoie de relaxare, de linişte, ca să văd încotro mă îndrept. O variantă era aceea de a urma parcursul pentru autorizarea ca pictor bisericesc. Numai că acesta este prea lung şi nu ţine cont de înzestrarea fiecăruia, anume că o persoană poate să treacă mai repede prin toate etapele. Trebuia să-mi aleg un maestru, la care să ucenicesc câţiva ani, pe şantiere, să dau examen la Patriarhie şi, într-un final, să fiu autorizat să pictez biserici de unul singur. E un proces greoi şi rigid. Eu pot să fac lucrurile mult mai repede. Aşa încât am plecat în sudul Italiei, într-o zonă încă marcată puternic de Bizanţ, la Bari, unde preoţi catolici, cu biserici mai vechi sau mai noi, voiau să le înveşmânteze în culoare după erminia bizantină, pe care au avut-o şi ei în primul mileniu. Am descoperit un Bizanţ extraordinar de bine conservat, şi în Sicilia, şi în regiunea Bari, dar şi la Roma, mai târziu. Am cercetat formulele de pictură specifice acestor locuri şi am învăţat multe, ca artist. Nu m-am dus acolo cu stilul românesc sau grecesc pe care să le impun, ci m-am adaptat unui stil local, dar bizantin, în esenţă. Am stat aproape cinci ani în Italia, până prin 2005. Mergeam, lucram, reveneam în ţară pentru scurt timp, iarăşi mai luam o lucrare acolo, şi tot aşa. A fost o provocare pentru mine, ca muralist. Am avut şi un dialog foarte bun cu preoţii de acolo, mari iubitori de artă, civilizaţi, respectuoşi, relaxaţi, şi care nu căutau să-mi forţeze mâna în nicio privinţă. Eu eram cel precaut, simţind că trebuie să fiu atent la şcoala veche, pentru ca uşor, uşor, să încep să mă exprim personal. Aşa încât, aş spune că am făcut ucenicie de unul singur, fără maestru.
Într-o pauză de Italia, am ajuns în Cipru, pe filiera Mânăstirii Vatopedu. Mulţi călugări de la Vatopedu sunt ciprioţi şi văzuseră ce am făcut în Italia. Le-a plăcut şi m-au rugat să pictez şi la Limassol, în Cipru, unde era episcop PS Atanasie, provenit din Vatopedu. Acolo am pictat catedrala, ceea ce în România nu mi s-ar fi permis, decât după foarte mult timp de ucenicie. În schimb, după şapte luni am revenit în ţară, deranjat de felul în care eram tratat: ca un prestator de servicii, care e obligat să facă orice îi spune cel care plăteşte şi ca un ortodox de mâna a doua. M-am întors apoi la catolicii din Italia, care se purtau mult mai bine. Toate aceste experienţe ne-au format, şi mie, şi soţiei mele, Camelia, care mă asistă, un stil propriu, ne-au lărgit viziunea şi ne-au dat o mare capacitate de adaptare la orice spaţiu, în funcţie de duhul locului, de construcţie, de arhitectură, de vechime.
- V-a fost recunoscută în ţară experienţa din străinătate?
- Deloc, şi nici nu va fi. Motiv pentru care, acum doi ani, am fost silit să dau examenul pentru pictor bisericesc la Patriarhie. Dar, oricât de talentat şi de riguros ai fi, sistemul nu-ţi dă calificativul maxim, ca să nu poţi picta biserici din oraş decât după ce ai pictat un mare număr de biserici de prin sate. Se pune accentul pe cantitate, nu pe calitate. Promovezi greu, aşa că ajungi să pictezi într-un oraş abia pe la vârsta de 50 de ani, eventual. La ce categorie mi s-a dat, pot picta, girat de un pictor cu categorie mai mare, numai în sate mici.
"Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia este cea mai mare provocare de până acum"
- Şi totuşi, pictaţi şi în oraşe, şi încă în biserici mari şi vestite prin frumuseţea lor.
- Da, pentru că am avut o conjunctură favorizantă... Am pictat mai întâi bisericuţa din curtea Spitalului "Grigore Alexandrescu", din Bucureşti. Cei de la Comisia de Pictură de la Patriarhie au văzut ce fac acolo şi n-au avut ce să-mi reproşeze, dar mi-au cerut să respect regulile. Atunci mi-am luat familia şi am plecat, din nou, la Roma. Am revenit în ţară după o vreme, pentru că simt că aici este locul meu şi pentru că lucrul cu catolicii cerea, finalmente, şi unele compromisuri, anumite formulări de un alt tip, care îmi afectau mărturisirea ortodoxă. După aceea am pictat biserica Mânăstirii Afteia, de lângă Sebeş, pentru care mi-a dat binecuvântare episcopul locului de atunci, ÎPS Andrei Andreicuţ. Acum pictez o biserică în Alba Iulia, care însă e pe o proprietate privată şi ctitorul o face cum vrea, până când o va dona Episcopiei.
- Da, după Afteia, mi s-a propus să lucrez cu pictorul Sorin Dumitrescu, la pictarea acestei noi biserici din Alba Iulia. Ştiam că e un proiect greu, de durată, care presupune un sacrificiu pentru familie, pentru că mă ţine departe de casă mult timp. Şi că a lucra cu maestrul Sorin Dumitrescu nu este lesne, pentru că dânsul este o personalitate dominatoare, care te striveşte dacă nu eşti capabil să-i rezişti, fără să intri în conflict cu el. Mi-a plăcut însă provocarea. Întâi, pentru că este o construcţie neobişnuită, făcută după un proiect al unui renumit arhitect, Dorin Ştefan, care necesită soluţii ingenioase şi din partea pictorului. Am lucrat cu d-l Sorin Dumitrescu timp de şase luni, în atelierul său de la Cugir. Am făcut mare parte din proiect cu un discurs, într-adevăr, spectaculos, ba chiar copleşitor. Am făcut şi câteva desene la scara unu la unu. A fost o experienţă interesantă, mai ales că la noi se cam sare, de obicei, peste etapa de proiectare pe hârtie, de elaborare şi articulare a unei viziuni. Am ajuns şi la transpunerea pe perete a unor scene, ca să vedem cum se comportă. Abordarea noastră a plăcut finanţatorului şi părintelui Jan Nicolae, şi am semnat contractul. Dar până la urmă, maestrul Dumitrescu a renunţat, fără să spună exact de ce. În opinia mea, nu exista niciun motiv serios.
"Când pictez o biserică, mă gândesc cum aş vrea să simt Sfânta Liturghie în ea"
- Cum aţi ajuns, în cele din urmă, să pictaţi singur biserica din Alba Iulia?
- Credeam că s-a sfârşit cu această lucrare, pentru că în contractul d-lui Sorin Dumitrescu eram şi eu asociat. Dar ctitorul şi părintele mi-au propus să continuu singur, pentru că lucrasem la proiect şi ştiam ce era de făcut. Sorin Dumitrescu m-a somat să nu iau nimic din "proiectul lui", deşi nu era doar al dânsului, pusesem şi eu priceperea, efortul şi răbdarea mea în el. Însă nu voiam să mi-l fac potrivnic. Aşa că am ezitat mult, m-am rugat, am cerut sfat unor duhovnici şi, până la urmă, am hotărât să fac un proiect iconografic nou. Acum este gata cam optezeci la sută din pictură, iar până de Paşti, anul viitor, sper să fie totul completat cu icoane, catapeteasmă, candelabru, strane, paviment, iar biserica să fie sfinţită. Mă voi ocupa şi de partea de mobilier şi de restul decoraţiunilor, pentru a da unitate stilistică.
- Pictura bisericii este foarte frumoasă, dar totodată şi foarte îndrăzneaţă. Scenele biblice sunt redate foarte mari. De ce aţi optat pentru această manieră monumentală?
- Spaţiul m-a obligat la asta. Sunt pereţi lungi, înalţi, drepţi, fără ferestre, doar sub acoperiş există un luminator, care trebuiau acoperiţi fără să devină obositori sau apăsători. Am avut, de asemenea, în minte, ce-aş vrea să simt la o Sfântă Liturghie, celebrată în biserică. La atmosfera dintr-o biserică, pictura contribuie în mare măsură. Acest gând mă călăuzeşte de fiecare dată când pictez o biserică. Pentru că eu, unul, sunt extrem de deranjat de o pictură proastă: mă face neatent la slujbă şi nu mă poartă în rugăciune.
- Nu v-aţi temut că pictura aceasta originală, aşternută pe pereţii unei biserici, îndrăzneaţă şi ca arhitectură, s-ar putea să nu ajungă la înţelegerea şi inima credincioşilor de aici, obişnuiţi cu o pictură mai simplă?
- Ba da, dar asta mi s-a întâmplat şi în cazul altor lucrări şi am căutat o rezolvare. În Italia, de pildă, am cerut părerea unor bătrâni enoriaşi, chiar în timp ce pictam, ca să mă asigur că sunt pe drumul bun. Erau bătrâni care prinseseră icoanele vechi bizantine, scoase în procesiuni, şi care s-au bucurat mult să le recunoască în iconografia mea. Cea mai mare satisfacţie am avut-o la o slujbă de seară, când am văzut o femeie în vârstă închinându-se la o imagine de pe perete şi sărutând-o. Înseamnă că ei simţeau pictura mea ca pe o fereastră către lumea spirituală, aşa cum şi trebuie să fie. Şi am fost fericit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
