OANA IONIŢĂ - "Am jăratic în pantofi"

- "Soldat" fidel al postului Prima TV, "bebeluşa" de la "Cronica cârcotaşilor" s-a mutat cu arme şi cu bagaje la "Cusurgiii", o nouă emisiune patronată de Mihai Găinuşă, o garanţie a zâmbetelor de calitate de pe micul ecran -

- În limba română, cârcotaşii şi cusurgiii au aproa­pe acelaşi sens. De ce e nevoie de o nouă emi­siune?

- "Cusurgiii" este o emisiune care doreşte să facă oamenii să zâmbească, dar un zâmbet care să te pună pe gânduri, să te îndemne la atitudine. Temele noastre sunt inspirate de social. Vorbim despre afacerile cu borduri, despre preţurile din pieţe, mergem în blocuri, la cetăţenii care se plâng de vecinii manelişti, dar îi arătăm şi pe oamenii respectaţi de comunitate. Discu­tăm cu personalităţi, dar şi cu oameni obişnuiţi. Încer­căm, de asemenea, să ajutăm copiii cu potenţial, dar cu posibilităţi materiale reduse, vrem să iniţiem şi niş­te campanii prin care să luăm locul Guvernului în în­zes­trarea şcolilor, ne dorim să facem cunoscuţi tinerii care vor să reuşească în viaţă, deşi se zbat în mari greu­­tăţi. Vom aduce în emisiune şi copii care ştiu să cânte, să danseze sau au alte talente speciale, dar şi bu­nici, persoane de vârsta a treia, care ne pot demon­stra că, în ciuda unor condiţii de trai vitrege, nu şi-au pierdut umorul şi optimismul - o lecţie de care cred că mulţi dintre noi au nevoie. Pe scurt, "Cusurgiii" în­cearcă să atragă atenţia asupra lucrurilor care nu merg în România, dar nu se limitează la rolul celui care ara­tă cu degetul, ci pune şi umărul la rezolvarea proble­melor.

- La o primă vedere, Mihai Găinuşă pare un "co­mic vestit al ecranului", dar "Cusurgiii" pare să fie un proiect, mai degrabă, grav...

- În ciuda aparenţelor - de tip trăsnit şi boem - Mişu (aşa îi spunem toţi) e un bărbat extrem de inte­ligent, teribil de atent la detalii, cu un standard profe­sional foarte, foarte ridicat şi extraordinar de exigent. E întruchiparea perfecţionistului! În primii ani, sincer, mi-era şi teamă să vorbesc cu el sau în preajma lui, fiindcă, uneori, de emoţie, mi se mai împleticea limba în gură şi mai scoteam câte-o bâlbă sau înşiram cuvin­tele anapoda, iar el întotdeauna mă corecta. Ajunsese un fel de Bau-Bau! (râde) Însă, cu toată teama, obser­vaţiile lui mă bucurau, fiindcă mă ajutau să mă perfec­ţionez. E foarte important să ai un bun îndrumător în profesie. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru şcoala pe care a făcut-o cu mine.

- E simpatic, ca om? La fel de simpatic ca pe micul ecran?

- E o persoană destul de interiorizată. Şi fără efu­ziuni sentimentale instantanee. Nu se deschide uşor şi nu se apropie una-două de tine. Te studiază, te cântă­reşte, vrea să se asigure de calitatea ta. Mie mi-a luat vreo zece ani ca să trec prin toate filtrele şi testele lui. (râde) Însă, odată ce a decis că eşti un om pe sufletul lui, se transformă în prietenul şi camaradul cel mai loial, sare pentru tine şi-n foc. Dovadă că acum am ajuns să fim şi rude: Mişu îmi e naş de cununie şi mi-a botezat şi copiii. Face parte din familia mea, în sensul cel mai profund al cuvântului, iar pentru mine asta e o uriaşă bucurie.

- Nu ţi-e teamă că magnetismul lui de pe micul ecran va capta întreaga atenţie şi te va pune, cumva, în umbră?

- Mie mi se pare normal ca Mişu să fie în centrul atenţiei. Tocmai pentru că a adunat un capital de ima­gine fantastic, dar şi pentru că el e creierul emisiunii. Pe de altă parte, sunt convinsă că oamenii au capa­citatea să decanteze şi să aprecieze valoarea fiecă­ruia dintre cei implicaţi în această producţie. Fiecare avem sarcina noastră în emisiune, calităţile sau atuuri­le noastre. De pildă, eu sunt un om expansiv şi so­ciabil, nu am o problemă cu ieşirile în lume pe care mi le impune emisiunea, în schimb, Găinuşă este un tip retras, care nu agreează adunările mon­dene şi gălăgioase, deci pe el niciodată nu-l vei ve­dea abor­dând genul de interviuri pe care le fac eu acum. Im­portant este că, laolaltă, funcţionăm per­fect: suntem un "mecanism" bine uns, bine pus la punct.

- Cu excepţia episodului în care ai participat la emisiunea "Dansez pentru tine", de la Pro TV, eşti fidelă televiziunii Prima TV. Ce te ţine pe loc, într-un moment când în lu­mea televiziunii se migrează pe rupte?

- N-am os de mercenar în mine, sunt o persoană constantă şi loială. Iar la Prima TV sunt oamenii alături de care am crescut, din punct de ve­de­re profesional, sunt oamenii alături de care am lucrat ani şi ani de-a rân­dul, pe care îi cunosc foarte bine şi care au o calitate umană ireproşabilă. Am avut oferte din partea multor al­tor televiziuni, dar am ales să rămân ală­turi de Prima, tocmai datorită aces­tui element uman, care nu poate fi com­pensat.

- În paralel cu activitatea de pe micul ecran, conduci o şcoală de ba­let pentru copii. N-o să te întreb da­că au talent, ci cum arată lumea din care vin? Transmit vreun mesaj des­pre viitor?

- Şcoala aceasta a mea funcţio­nează în Drumul Taberei, deci într-o zonă cu familii din pătura de mijloc sau chiar din pătura săracă a socie­tăţii. Am mers acolo special, pentru că ştiam că nu exista nicio instituţie si­milară pe o rază de mulţi kilometri. Şi pentru că mi-am dorit să ajut copiii din familii modeste să aibă acces la această formă de artă, baletul, şi la cultură, în general (de asta şi preţu­rile pe care le practic sunt de bun simţ, pe măsura po­sibilităţilor părin­ţilor). A fost un pariu pe care l-am câştigat. Asta mi se confirmă în fie­care zi. Văd cum aceşti copii, prove­niţi dintr-un mediu cu forţă finan­cia­ră precară, mun­cesc cu o dedicaţie deosebită, ca să facă performanţă, să-şi construiască un viitor dindans. Am avut chiar şi eleve cu sindrom Down - fetiţe cu o voinţă şi o dă­ruire de zece ori mai mari decât ale unor copii din familii înstă­­rite. Fireşte, nu e o regulă, am întâl­nit şi copii cu posibilităţi financiare, care muncesc şi sunt extrem de pasionaţi şi de serioşi, însă eu mă refer acum strict la acea majoritate cu care mă întâl­nesc zi de zi. Şi cum să nu-mi crească inima, când fe­tele mele, de ani buni, urcă pe podiumurile de la toate con­cursurile de balet naţionale şi internaţionale la care participă? Am ajuns să consider că sunt mama a două sute doi copii - doi de acasă şi două sute la şcoală! Sau ce alt exemplu mai bun să-ţi dau, de­cât acela al fetiţei care e vedeta şco­lii mele şi care la toate con­cursurile urcă mereu pe primul loc?! O fetiţă care mai are doi fraţi, ai cărei părinţi au venituri modeste, dar care trage de ea cu o ambiţie de Sisif. Du­pă şcoală şi lec­ţiile cu mine, se duce acasă şi acolo stă ore în şir în po­ziţii de balet, ca să reuşeas­că să facă per­for­manţă! Aşadar, în opinia mea, din punc­tul de vedere al co­piilor, pre­zentul şi viitorul României arată promi­ţător. Totul e să le ofere cineva moti­vaţie. Dacă e să exis­­te o problemă, atunci aceea e la pă­rinţi, fiindcă nu toţi sunt ase­menea celor care-şi aduc copiii la mine, la studio - oa­meni inteligenţi, care îşi doresc să le ofere pruncilor o educaţie aleasă, care nu-şi lasă progeni­turile să zacă în faţa televizorului sau cu ta­ble­ta în braţe, ci le dau cărţi, îi duc la cursuri de tot felul, stau de vorbă cu ei, îi supraveghează şi îi îndrumă con­stant.

- De obicei, poveştile de viaţă se spun la început. Pe a ta te rog să o spui acum, în încheiere. Cum ai găsit drumul pe care eşti?

- Mai întâi a fost baletul. La care am ajuns la patru ani, fiindcă eram o copiliţă îngrozitor de slabă, care nu voia sub nicio formă să mă­nânce. Din disperare, părinţii m-au dus la cursuri de balet, în speranţa că efortul fizic îmi va deschide apetitul. Ceea ce nu s-a prea întâmplat, în schimb, am căpătat un apetit de-a dreptul vorace pentru dans. Aşa se face că, în clasa a IV-a, singură-cuc, m-am mutat în Capitală (eu sunt din Ploieşti), la Liceul de Coregrafie. Stă­team la internat, departe de fami­lie, şi munceam din zori şi până-n noapte, ca să devin din ce în ce mai bună. Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că am avut o copilă­rie fără copilărie, marcată de priva­ţiuni de tot felul, însă atunci, sincer, viaţa mea mi se părea normală, nu ştiam că se poate trăi şi într-un alt fel. În orice caz, făceam progrese notabile, eram apreciată şi asta era mai important pentru mine decât orice fel de distrac­ţie. În liceu, a in­tervenit un moment de cotitură: îm­pre­ună cu alte trei colege (dintre ca­re una a devenit celebră, Alina Co­jocaru, mare balerină în Anglia) am fost selectate să plecăm la Kiev. Însă mama s-a împotrivit cu vehemenţă. I se părea că eram prea mică şi că de­păr­tarea era prea mare. Aşa că am rămas, în conti­nua­re, în Bucureşti. După bacalau­reat, am fost anga­ja­tă la Operă, iar studiile mi le-am conti­nuat la UNATC, la secţia de Coregrafie-Pedago­gie. Şi, în timp ce dan­sam la Operă, mi s-a propus să mă ocup de partea de core­grafie din cadrul unor emisiuni de televiziune. Aşa am prins microbul ăsta. După o vreme, pentru că nu mai făceam faţă, ca timp, tuturor angajamentelor (la Operă aveam şi câte cinci specta­cole într-o săptă­mână) am decis să-mi dau demi­sia de la Operă şi să o apuc pe acest făgaş paralel. Dar la dans tot n-am re­nunţat. Pe lângă televiziune, am făcut coregrafii pen­tru mulţi dintre cântăreţii şi trupele de la noi, vreme de şapte ani am fost coregrafa clubului "Amnesia", din Ibiza, care a fost desemnat "Cel mai bun club din lume" şi unde se montează nişte spec­tacole cu-ade­vărat gran­dioase, absolut impresionante.

- Şi nici acum, când eşti şi mamă a doi copii, nu te-ai potolit...

- Pentru mine, maternitatea n-a fost o opţiune ci, de-a dreptul, o necesitate. Isabela şi Mihai sunt marile realizări ale vieţii mele şi nimic nu e mai important de­cât ei. Însă da, ai dreptate, în continuare am jăratic în pantofi, vreau să fac multe şi să le fac pe toate bine. Mă simt incompletă dacă n-am evantaiul larg deschis. Ceea ce însă ar fi imposibil, dacă nu aş fi sprijinită de soţul meu, tenorul Florin Budnaru, de mama şi de soa­cra mea. Le mulţumesc şi pe această cale.