"Mi-a plăcut să fiu liberă"
- În general, imaginea clasică a femeii este legată de cămin, de familie, de copii. Casa dvs. e lumea. Cum se explică dorinţa aceasta de-a fi tot timpul pe drum, în mişcare, în căutare de orizonturi noi?
- De mic copil mi-a plăcut să fiu liberă. La începuturi mergeam cu ai mei pe munte, dar eu nu urcam pe potecă, mergeam pe stânci, de aceea mi se spunea Mica Căprioară. Eram întotdeauna cu câţiva metri mai sus sau cu câţiva metri mai departe... Dar pe muntele adevărat, pe muntele "mare", niciodată n-am ieşit din potecă. Sunt locuri de unde poţi să ieşi, dar şi locuri unde trebuie să ştii să fii prudent. Nu m-am hazardat niciodată pe un drum periculos. Nu vreau să-mi asum riscuri majore, pentru că ar însemna să-mi întrerup şirul călătoriilor.
- La 74 de ani, forma dvs. fizică este de invidiat. Este o condiţie a libertăţii despre care vorbiţi?
- Sigur că da. Deşi n-am făcut de la început sport de performanţă, pot să spun că eram dependentă de mişcare. Ţin minte că veneam acasă de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul şi ieşeam la joacă, eram bucuroasă să mă joc, să alerg, mai ales iarna, pe gheaţă, la săniuş. Aveam un grup de prieteni foarte buni. Aveam această nevoie de mişcare, nu puteam să stau mult într-un spaţiu închis, ci numai afară, afară, în aer liber! Cred că este vorba de o "chemare". Am reperat-o şi am conştientizat-o pe parcurs. Nu merg în expediţie pentru o performanţă sau un record. Merg pentru bucuria extraordinară care se naşte în mine, din clipa în care închid uşa în spatele meu. Apoi, libertatea mi-am luat-o şi prin felul de a gândi. Am avut-o pe bunica mea din partea tatălui, în Mărginimea Sibiului, care era un model pentru cum s-a descurcat în viaţă, pentru felul în care gândea ea viaţa. Nu copia pe nimeni, ea era model pentru toţi ceilalţi din jurul ei. Aşa am vrut să fiu şi eu. Să bat cărări necunoscute şi în felul de a privi lucrurile.
"Muntele a fost totdeauna de partea mea"
- O eliberare! Investisem mulţi ani într-o familie şi aceasta mi se destrămase, după multe suferinţe. Şi am simţit nevoia să plec pe alt drum, unul numai al meu. Au fost momente de mare pierdere, la care m-am adaptat greu... Dar m-a salvat muntele. Muntele a fost dintotdeauna de partea mea. De pe la treizeci şi ceva de ani, pe munte mi se întâmpla cel mai des să am nişte trăiri, cum să spun?, simţeam că sunt detaşată, simţeam că nu mă poate atinge nimic. V-am vorbit de chemare. Ei bine, eu primeam chemarea asta şi în vis. Visam că începeam aşa, să dau din mâini, că mâinile mi se transformau în aripi şi că zburam peste nişte locuri frumoase şi necunoscute, nişte ţinuturi de gheaţă. Peste ani, am fost cutremurată de cuvintele unui călugăr tibetan, care mi-a spus că în altă viaţă am fost un fel de pescăruş arctic.
- Care a fost prima dvs. mare călătorie?
- În China. Prin 1990, făceam cursuri de chineză la Universitatea Dalles. Am vrut să învăţ ceva nou, dar şi greu, şi am ales chineza. Spre sfârşitul cursului, ne-a vizitat un consul de la Ambasada Chinei. A schimbat cu noi câteva cuvinte, iar eu, împreună cu un coleg, am primit o invitaţie pentru un schimb turistic şi un bilet gratuit "China Air". N-am stat pe gânduri, am plecat, mi-am luat concediu fără plată de la liceul unde eram profesoară, nu am spus nimănui că plec în China, şi m-am urcat în avionul de Beijing, cu o adresă a unei familii recomandate de ambasadă, unde trebuia să locuiesc. Am în minte, de atunci, o scenă ca de film. De la aeroport am ajuns cu un autobuz aproape de piaţa Tien An Men, unde au aparut ricşarii. Era noiembrie, era frig, şi ei aveau un fel drăguţ de a te aborda, trebuia să te tocmeşti, dar făceau asta nu pentru bani, ci pentru conversaţie. Uitându-mă printre ei, am văzut unul mai departe, care era îmbrăcat mai sărăcăcios, îi curgea nasul, avea o ricşă amărâtă... Pe el l-am "tocmit" să mă ducă la gazdele mele, dar până să ajung la casa lor, am îngheţat de frig în ricşa aceea descoperită. L-am oprit, nu i-am cerut înapoi banii şi am luat-o pe jos, ca să mă dezgheţ. Noaptea, singură, în China... Când am ajuns la chinezii mei, le-am dat biletul cu recomandarea şi am vrut să vorbesc în chineza mea... Dar... Eu vorbeam rar, cum învăţasem la cursuri, şi ei nu pricepeau nimic, iar ei vorbeau repede, şi eu nu pricepeam nimic. Primele două zile au fost de groază! Până la urmă, ne-am dat drumul prin semne şi ne-am înţeles. Asta a fost prima mea aventură, trei săptămâni în China. Am văzut atunci o altă Chină, nu cea modernă de azi, nu cea turistică, una autentică şi foarte interesantă. Atunci mi s-a deschis apetitul să cunosc lumea. Atunci mi-am dat seama că pot să mă descurc singură, să găsesc altceva, lucrurile care nu sunt la vedere. Totul a pornit de la limba chineză.
- Aţi văzut Kanchendzonga, al treilea ca înălţime şi cel mai frumos dintre munţii Himalayei. Ce se petrece în sufletul unui om care se întâlneşte cu un masiv de opt mii de metri înălţime?
- Păi, devii alt om. Aici, pentru Kanchendzonga, efectiv a fost vrajă. L-am văzut prima oară cu ocazia unui trekking feminin în Nepal, la care am fost invitată în 1996. Acolo, la un moment dat, am ajuns pe o potecă de unde un indicator arăta direcţia către prima bază de ascensiune pentru Kanchendzonga. Am stat acolo o vreme şi am avut norocul că norii s-au dat la o parte şi l-am văzut... La înălţimea incredibilă pe care o au, foarte rar vezi vârfurile Himalayei, ele urcă dincolo de plafonul de nori. Am fost fericită! A doua întâlnire a fost în 2007, când am făcut expediţia din Bhutan. Pe drumul de întoarcere cu Drukair-ul, pilotul bhutanez a făcut un ocol, era o zi senină, numai ca să putem vedea muntele. A fost extraordinar, Kanchendzonga este ca un mare giuvaier, n-ai nici măcar cuvinte să descrii. Am făcut apoi o expediţie specială, în 2012, ca să fiu cât mai aproape de el.
- Nu mă pot abţine să vă întreb: cum acomodaţi vârsta pe care o aveţi şi slăbiciunile ei, cu planurile temerare la care nu vreţi să renunţaţi?
- Eu nu mi-am simţit vârsta niciodată! Ba chiar am fost puţin intrigată că partenerele mele, mult mai tinere, cu care am făcut echipă în Nepal, mă priveau cu teamă şi neîncredere. Poate că-mi simt şi eu vârsta de vreo doi ani, am unele probleme de sănătate, dar nu tot timpul. Caut să nu mă gândesc la ele. Sunt doar momente când realizez că s-a scurtat perioada mea de viaţă, că am parcurs cea mai lungă parte a drumului, şi drumul rămas nu mai este atât de generos... Dar sunt liniştită în privinţa asta. Chiar zilele acestea, am fost invitată la un simpozion de Cardiologie , pentru a vorbi despre stilul meu de viaţă, considerat "deosebit", diferit, deşi mie nu mi se pare deloc aşa. Eu nu-mi dau seama de diferenţă. Văd doar în jur că oamenii se minunează de capacitatea mea fizică şi de rezistenţa pe care o am. Dar eu cred că adevărata mea forţă ţine de spirit. La Polul Nord, mi-au degerat mâinile şi picioarele, am simţit de multe ori că nu mai pot, dar nu m-am gândit nicio clipă să cedez. Unul dintre colegii de expediţie, un american, mai încercase o dată şi renunţase, cu un an înainte. La final, când am sărbătorit reuşita, a spus că numai datorită mie, privindu-mă cât sunt de ambiţioasă, a reuşit. De fapt, suntem formaţi dintr-o parte materială şi o parte spirituală şi între ele se dă o luptă. Eu aşa văd lucrurile: spiritul ar trebui să evolueze şi să fie susţinut de fizicul puternic în prima parte a vieţii, până pe la 30 de ani, după care spiritul trebuie să preia conducerea şi să menţină pe loc fizicul, să nu-l lase să îmbătrânească prea repede. După 60 de ani, trebuie să ai mai multă grijă de fizicul tău, dar mai ales să-ţi adaugi cât mai mult din punct de vedere spiritual. Dacă eşti puternic spiritual şi ai credinţă, poţi să domini orice, şi o boală gravă. Sunt cazuri fără speranţă la început, care s-au rezolvat, pentru că a existat puterea mentală de a învinge boala. Şi acest spirit poţi să îl simţi, la un moment dat. El este, de fapt, binecuvântarea vârstei înaintate. Nu pot să definesc, dar senzaţia este că acum ştii să fii mai senin, să te relaxezi, să îngădui, să laşi de la tine, să-ţi dobândeşti liniştea sufletească. Am văzut în multe locuri această fericire a spiritului, acea seninătate a vieţii care vine de la spirit. Am întâlnit-o în multe locuri, printre masaii din Africa, la papuaşi, la siberieni, la tibetani şi în Altai. Dar niciodată în oraşele moderne. Greşim că ne refugiem sub paravanul banilor, al abundenţei materiale. Bucuria ţine de spirit.
"Am învăţat de la chinezi două lucruri: să mănânc puţin şi să mestec mult"
- Vegetariană sunt de când am fost în India, dar să ştiţi că niciodată nu am mâncat multă carne. Mânânc în schimb lactate, sau câte un ou pe săptămână, în măsura posibilităţilor, direct din cuibar. Bunica ne făcea, în copilărie, mie şi surorii mele, câte o oală mare de lut cu lapte bătut şi îl beam ca pe apă. Am crescut într-un mediu aspru şi sănătos şi asta a contat pentru toată viaţa. Acuma, dacă văd pe cineva că mănâncă uscături sau că bea Pepsi sau că îşi ia mâncarea de la "semipreparate", mă uit ciudat şi mă întreb: "E aşa de greu să fierbi doi cartofi? Sau să faci o cremă de legume sau o salată?". Ceaiul este iarăşi de bază pentru mine. Beau cam 750 ml dimineaţa, şi mai beau pe parcursul zilei, ajung cam la doi litri de ceai într-o zi. Îl fac de cele mai multe ori din plante, pe care mi le culeg singură. Mişcarea şi hidratarea sunt importante, mai ales când treci de o vârstă. Uneori, când am poftă, fac mămăligă cu brânză de burduf, la cuptor, cu o salată de ceapă. Folosesc mult la salate ulei de măsline. Orezul îmi place iarăşi foarte mult. Mi se trage din Tibet, Himalaya, China. Din când în când, fac griş cu lapte, un gust al copilăriei mele. Merele... sunt dependentă de mere, sunt ca un drog pentru mine, mănânc cam trei-patru pe zi. Cafea beau foarte rar. Când vin prieteni la mine, prepar, ca pe vremuri, o cafea tare, în ceşcuţe mici de tot, pe care o savurez. Am învăţat de la chinezi două lucruri: să mănânc puţin şi să mestec mult. Noi înfulecăm, ei, în schimb, savurează mâncarea. Dacă procedăm aşa, mâncăm exact cât ne este necesar şi digestia se face mai uşor. Da, cred că felul în care mă alimentez a contat mult pentru sănătatea mea, dar nu îmi impun nimic, vine de la sine...
"Rădăcinile mele sunt în Munţii Hăşmaş, din Harghita"
- Vrei să afli, probabil, de ce nu m-am recăsătorit. De ce sunt singură... Pentru că, de la o vârstă, aşa cum spuneam, te înţelepţeşti, îţi ajungi sieşi, începi, în fine, să te cunoşti... Şi-apoi, capeţi şi nişte stereotipuri, şi atunci, cineva lângă tine poate deveni o povară. Nu e vorba că nu mi-am dorit, dar nu a fost să fie, cred, să-mi găsesc tovarăşul de viaţă cu care să am sentimente comune şi să mi se potrivească perfect şi cu care să simt că pot să trăiesc până la adânci bătrâneţi. Am avut şi impresia că cei care voiau să se apropie de mine căutau mai mult o imagine, Uca Marinescu, marea exploratoare şi realizările ei, şi nu omul simplu care sunt eu. Eu nu pot să joc teatru, am devenit prea directă, dură uneori. Nu a fost să fie, asta este...
- Spuneaţi odată că aţi descoperit o vorbă frumoasă, "să fii copacul, şi nu frunza". Unde v-aţi înfipt până la urmă rădăcinile?
- Rădăcinile mele sunt în munţii Hăşmaş din Harghita, pe care i-am bătut împreună cu părinţii mei, în copilărie. Pe ei am deschis ochii, este locul unde am auzit într-o zi glasul tulnicelor, doi ciobani într-o înserare care cântau din tulnice... Acolo va fi sufletul meu pentru totdeauna. Apoi a urmat Mărginimea Sibiului, cu satele de acolo, cu Orlatul, cu bunica din partea tatălui şi cu tot spiritul acela puternic, transmis de ea. Hăşmaşul pentru mine este natura însăşi, este forţa, iar dincoace, în Mărginime, este partea mea spirituală. Toată puterea mea de a cunoaşte locuri şi oameni noi se trage din prezenţa acestor rădăcini prezente în sufletul meu, pe care le simt tot mai adânci. Dacă aş putea, aş pleca din nou în Harghita, dar prietenii mei sunt aici, în Bucureşti. La vârsta mea, oamenii nu mai leagă aşa de uşor relaţii. Nu-mi place deloc Bucureştiul, uneori îl găsesc sufocant, agitat şi violent, dar mă găsesc legată de el din câteva puncte de vedere. Prietenii mei cei mai buni sunt aici şi avem nevoie unii de alţii.
Miresmele fericirii
- Bhutanezii mi s-au părut cei mai fericiţi oameni din lume. Sunt senini, nu-i vezi trişti, nu se ceartă, nu ştiu ce este violenţa. Natura, pentru ei, este însăşi viaţa lor şi sunt conştienţi de asta. Au budismul şi şamanismul lor, dar şi o credinţă mult mai veche, bon se cheamă, în care venerează elementele naturii, soarele, cosmosul, cerul. Noţiunea de clan, de familie mare s-a păstrat puternic în aceste zone. Toţi se adună, chiar dacă sunt plecaţi departe, vin acasă la marea familie. Unii sunt studenţi eminenţi în mari universităţi, dar tot se adună cu familia lor. Cum faceţi să aveţi natura asta superbă?, i-am întrebat. De ce nu tăiaţi pădurea din interese, ştiu şi eu, economice? Dar noi o venerăm, mi-au zis ei. Şi am aflat că dacă cineva taie un copac este pedepsit cu 15 ani... de izolare. Familia şi cunoscuţii nu mai vorbesc cu făptaşul 15 ani. M-am gândit atunci la ce dezastru facem noi cu pădurile noastre...
- Dar o clipă, deosebită, din noianul de întâmplări?
- Am să vă povestesc o scenă care mi-a rămas la suflet: în Armenia, eram la o biserică foarte, foarte veche. Avea săpată în piatră, în stâncă, undeva sus, o sală mare, numită "sala ecoului". Se spunea că, înainte vreme, călugării care se refugiau acolo comunicau prin nişte canale cu ajutorul sunetului şi al ecoului. M-am dus s-o vizitez, am intrat, am urcat nişte scări, ca să ajung în partea de sus. Pe drum, n-am întâlnit pe nimeni, nici urcând şi nici coborând. Am ajuns pe lateral în sala aia şi am auzit deodată un cântec fantastic, atât de frumos, încât m-am lipit de perete şi am ascultat vrăjită. După ceva timp, am înaintat spre centru: era o tânără, o armeancă, care, tot ca mine, a crezut că este singură. Era aşezată pe un postament de piatră şi îşi cânta rugăciunea, numai pentru ea. A fost un moment fantastic, de comuniune în solitudine.
- China are gustul mâncării ei extraordinare. Tibetul miroase a aer pur. Mongolia are cerul albastru fără sfârşit. Zonele arctice au sunetul cosmic al aurorei boreale, iar Antarctica are o culoare minunată, a aisbergurilor, alb-albastru-turcoaz. La noi este gustul şi mirosul mămăligii cu brânză de burduf, cel mai frumos din lume!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
