UCA MARINESCU, exploratoare română - "Nu mi-am simțit niciodată vârsta"

- A străbătut planeta în lung și în lat, a ajuns la Polul Nord și la Polul Sud, a urcat Himalaya, a văzut aurora boreală și junglele Americii de Sud, a fost în deșert, pe mări, în insulele Oceaniei, a bătut stepele Asiei și Africa și a aflat că lumea nu are capăt, că este mult mai frumoasă decât ne-o imaginăm, dar că nu este atât de mare, încât să nu încapă într-un suflet de om. O "carte de vizită" a Ucăi Marinescu ar umple o pagină de revistă. Nu este nevoie de ea. Ajunge să spunem că stăm de vorbă cu o femeie care, la o vârstă când alți oameni renunță să mai viseze, a îndrăznit să răspundă unei chemări din copilărie: să plece și să vadă lumea cu ochii ei. Și au trecut mai bine de 20 de ani de atunci... 20 de ani de libertate și bucurie -

"Mi-a plăcut să fiu liberă"

- În general, imaginea clasică a femeii este legată de cămin, de familie, de copii. Casa dvs. e lumea. Cum se explică dorința aceasta de-a fi tot timpul pe drum, în mișcare, în căutare de orizonturi noi?

- De mic copil mi-a plăcut să fiu liberă. La în­cepu­turi mergeam cu ai mei pe munte, dar eu nu urcam pe potecă, mergeam pe stânci, de aceea mi se spunea Mica Căprioară. Eram întotdeauna cu câțiva metri mai sus sau cu câțiva metri mai departe... Dar pe mun­tele adevărat, pe muntele "mare", niciodată n-am ieșit din potecă. Sunt locuri de unde poți să ieși, dar și locuri unde trebuie să știi să fii prudent. Nu m-am hazardat niciodată pe un drum periculos. Nu vreau să-mi asum riscuri majore, pentru că ar însemna să-mi întrerup șirul călătoriilor.

- La 74 de ani, forma dvs. fizică este de in­vidiat. Este o condiție a libertății despre care vor­biți?

- Sigur că da. Deși n-am făcut de la început sport de performanță, pot să spun că eram dependentă de miș­care. Țin minte că veneam acasă de la școală, îmi aruncam ghiozdanul și ieșeam la joacă, eram bucuroasă să mă joc, să alerg, mai ales iarna, pe gheață, la săniuș. Aveam un grup de prieteni foarte buni. Aveam această nevoie de mișcare, nu puteam să stau mult într-un spațiu închis, ci numai afară, afară, în aer liber! Cred că este vorba de o "che­mare". Am re­perat-o și am conștientizat-o pe par­curs. Nu merg în expediție pentru o performanță sau un record. Merg pentru bucuria extraordinară care se naște în mine, din clipa în care închid ușa în spatele meu. Apoi, libertatea mi-am luat-o și prin felul de a gândi. Am avut-o pe bunica mea din par­tea tatălui, în Mărginimea Sibiului, care era un mo­del pentru cum s-a descurcat în viață, pentru felul în care gân­dea ea viața. Nu copia pe nimeni, ea era model pen­tru toți ceilalți din jurul ei. Așa am vrut să fiu și eu. Să bat cărări necunoscute și în felul de a privi lucrurile.

"Muntele a fost totdeauna de partea mea"

- Ați reușit! Să ajungi la 60 de ani, la Polul Nord, pe schiuri, și trăgând o sanie, nu e de colo... O mare ambiție personală trebuie să vă fi călăuzit din interior.

- O eliberare! Investisem mulți ani într-o familie și aceasta mi se destrămase, după multe suferințe. Și am simțit nevoia să plec pe alt drum, unul numai al meu. Au fost mo­mente de mare pierdere, la care m-am adap­tat greu... Dar m-a salvat muntele. Muntele a fost dintotdeauna de partea mea. De pe la trei­zeci și ceva de ani, pe munte mi se în­tâmpla cel mai des să am niște trăiri, cum să spun?, simțeam că sunt detașată, simțeam că nu mă poate atinge nimic. V-am vorbit de che­mare. Ei bine, eu primeam chemarea asta și în vis. Visam că începeam așa, să dau din mâini, că mâinile mi se transformau în aripi și că zburam peste niște locuri frumoase și necunoscute, niște ținuturi de gheață. Peste ani, am fost cutremurată de cuvintele unui călugăr tibetan, care mi-a spus că în altă viață am fost un fel de pes­căruș arctic.

- Care a fost prima dvs. mare călătorie?

- În China. Prin 1990, făceam cursuri de chineză la Universitatea Dalles. Am vrut să învăț ceva nou, dar și greu, și am ales chineza. Spre sfârșitul cursului, ne-a vizitat un consul de la Ambasada Chinei. A schimbat cu noi câteva cuvinte, iar eu, împreună cu un coleg, am pri­mit o invitație pentru un schimb turistic și un bilet gra­tuit "China Air". N-am stat pe gânduri, am plecat, mi-am luat concediu fără plată de la liceul unde eram pro­fe­soară, nu am spus nimănui că plec în China, și m-am urcat în avionul de Beijing, cu o adresă a unei familii re­comandate de ambasadă, unde trebuia să locuiesc. Am în minte, de atunci, o scenă ca de film. De la aero­port am ajuns cu un autobuz aproape de piața Tien An Men, unde au aparut ricșarii. Era no­iem­brie, era frig, și ei aveau un fel drăguț de a te aborda, trebuia să te tocmești, dar făceau asta nu pentru bani, ci pentru conversație. Uitându-mă printre ei, am văzut unul mai de­parte, care era îmbrăcat mai sărăcăcios, îi curgea nasul, avea o ricșă amărâtă... Pe el l-am "toc­mit" să mă ducă la gazdele mele, dar până să ajung la casa lor, am înghețat de frig în ricșa aceea descoperită. L-am oprit, nu i-am cerut înapoi banii și am luat-o pe jos, ca să mă dezgheț. Noaptea, singură, în Chi­na... Când am ajuns la chinezii mei, le-am dat bile­tul cu recomandarea și am vrut să vor­besc în chi­neza mea... Dar... Eu vorbeam rar, cum în­vățasem la cursuri, și ei nu pricepeau nimic, iar ei vorbeau repede, și eu nu pricepeam nimic. Pri­mele două zile au fost de groază! Până la urmă, ne-am dat drumul prin semne și ne-am înțeles. Asta a fost prima mea aventură, trei săptămâni în China. Am văzut atunci o altă Chină, nu cea modernă de azi, nu cea tu­ris­tică, una autentică și foarte intere­san­tă. Atunci mi s-a deschis apetitul să cunosc lu­mea. Atunci mi-am dat seama că pot să mă descurc singură, să găsesc altceva, lucrurile care nu sunt la vedere. Totul a pornit de la limba chineză.

- Ați văzut Kanchendzonga, al treilea ca înăl­țime și cel mai frumos dintre munții Himalayei. Ce se petrece în sufletul unui om care se întâlnește cu un masiv de opt mii de metri înălțime?

- Păi, devii alt om. Aici, pentru Kanchendzonga, efectiv a fost vrajă. L-am văzut prima oară cu oca­zia unui trekking feminin în Nepal, la care am fost invitată în 1996. Acolo, la un moment dat, am ajuns pe o potecă de unde un indicator arăta direcția către prima bază de ascensiune pentru Kanchendzonga. Am stat acolo o vreme și am avut norocul că norii s-au dat la o parte și l-am văzut... La înălțimea in­cre­dibilă pe care o au, foarte rar vezi vârfurile Himalayei, ele urcă dincolo de plafonul de nori. Am fost fericită! A doua întâlnire a fost în 2007, când am făcut expediția din Bhutan. Pe drumul de în­toar­cere cu Drukair-ul, pilotul bhutanez a fă­cut un ocol, era o zi senină, numai ca să pu­tem vedea muntele. A fost extraordinar, Kanchendzonga este ca un mare giuvaier, n-ai nici măcar cuvinte să descrii. Am făcut apoi o expediție specială, în 2012, ca să fiu cât mai aproape de el.

"Adevărata mea forță ține de spirit"

- Nu mă pot abține să vă întreb: cum aco­modați vârsta pe care o aveți și slă­biciunile ei, cu planurile temerare la care nu vreți să renunțați?

- Eu nu mi-am simțit vârsta niciodată! Ba chiar am fost puțin intrigată că parte­ne­rele mele, mult mai tinere, cu care am făcut echipă în Nepal, mă priveau cu teamă și ne­în­credere. Poate că-mi simt și eu vârsta de vreo doi ani, am unele probleme de sănătate, dar nu tot timpul. Caut să nu mă gândesc la ele. Sunt doar mo­mente când realizez că s-a scurtat perioada mea de viață, că am parcurs cea mai lungă parte a drumului, și drumul rămas nu mai este atât de generos... Dar sunt liniștită în privința asta. Chiar zilele acestea, am fost invitată la un simpozion de Cardiologie , pentru a vorbi despre stilul meu de viață, considerat "deosebit", diferit, deși mie nu mi se pare deloc așa. Eu nu-mi dau seama de diferență. Văd doar în jur că oamenii se mi­nunează de capacitatea mea fizică și de rezistența pe care o am. Dar eu cred că adevărata mea forță ține de spirit. La Polul Nord, mi-au degerat mâinile și picioa­rele, am simțit de multe ori că nu mai pot, dar nu m-am gândit nicio clipă să cedez. Unul dintre colegii de expediție, un american, mai încercase o dată și re­nunțase, cu un an înainte. La final, când am sărbătorit reușita, a spus că numai datorită mie, privindu-mă cât sunt de ambițioasă, a reușit. De fapt, suntem formați dintr-o parte materială și o parte spirituală și între ele se dă o luptă. Eu așa văd lucrurile: spiritul ar trebui să evo­lueze și să fie susținut de fizicul puternic în prima parte a vieții, până pe la 30 de ani, după care spiritul tre­buie să preia conducerea și să mențină pe loc fizi­cul, să nu-l lase să îmbătrânească prea repede. După 60 de ani, trebuie să ai mai multă grijă de fizicul tău, dar mai ales să-ți adaugi cât mai mult din punct de ve­dere spiritual. Dacă ești puternic spiritual și ai cre­din­ță, poți să domini orice, și o boală gravă. Sunt cazuri fără speranță la început, care s-au rezolvat, pentru că a existat puterea mentală de a învinge boala. Și acest spirit poți să îl simți, la un moment dat. El este, de fapt, binecuvântarea vârstei înaintate. Nu pot să defi­nesc, dar senzația este că acum știi să fii mai senin, să te relaxezi, să îngădui, să lași de la tine, să-ți dobân­dești liniștea sufletească. Am văzut în multe locuri această fericire a spiritului, acea seninătate a vieții care vine de la spirit. Am întâlnit-o în multe locuri, printre masaii din Africa, la papuași, la siberieni, la tibetani și în Altai. Dar niciodată în orașele moderne. Greșim că ne re­fugiem sub paravanul banilor, al abundenței ma­teriale. Bucuria ține de spirit.

"Am învățat de la chinezi două lucruri: să mănânc puțin și să mestec mult"

- Să înaintăm, puțin, în zona stilului dvs. de viață. Sunteți vegetariană... Cât a contat această opțiune pentru sănătatea dvs.?

- Vegetariană sunt de când am fost în India, dar să știți că niciodată nu am mâncat multă carne. Mânânc în schimb lactate, sau câte un ou pe săptămână, în măsura posibilităților, direct din cuibar. Bunica ne fă­cea, în copilărie, mie și surorii mele, câte o oală mare de lut cu lapte bătut și îl beam ca pe apă. Am crescut într-un mediu aspru și sănătos și asta a contat pentru toată viața. Acuma, dacă văd pe cineva că mănâncă uscături sau că bea Pepsi sau că își ia mâncarea de la "semipreparate", mă uit ciudat și mă întreb: "E așa de greu să fierbi doi cartofi? Sau să faci o cremă de le­gume sau o salată?". Ceaiul este iarăși de bază pentru mine. Beau cam 750 ml dimi­neața, și mai beau pe parcursul zilei, ajung cam la doi litri de ceai într-o zi. Îl fac de cele mai multe ori din plante, pe care mi le culeg singură. Mișcarea și hi­dratarea sunt importante, mai ales când treci de o vârstă. Une­ori, când am poftă, fac mămă­li­gă cu brânză de burduf, la cup­tor, cu o salată de ceapă. Folo­sesc mult la salate ulei de măs­li­ne. Orezul îmi place iarăși foar­te mult. Mi se trage din Ti­bet, Himalaya, China. Din când în când, fac griș cu lapte, un gust al copilăriei mele. Mere­le... sunt dependentă de mere, sunt ca un drog pentru mine, mă­­nânc cam trei-patru pe zi. Ca­fea beau foarte rar. Când vin prieteni la mine, prepar, ca pe vremuri, o cafea tare, în ceșcuțe mici de tot, pe care o savurez. Am învățat de la chinezi două lucruri: să mănânc puțin și să mestec mult. Noi înfulecăm, ei, în schimb, savurează mâncarea. Dacă procedăm așa, mâncăm exact cât ne este necesar și di­ges­tia se face mai ușor. Da, cred că felul în care mă ali­mentez a contat mult pentru să­nătatea mea, dar nu îmi impun nimic, vine de la sine...

"Rădăcinile mele sunt în Munții Hășmaș, din Harghita"

- Din stilul de viață fac parte și dra­gos­tea, senti­men­te­le. Călătoriile as­tea nu vă zi­desc, cumva, în singurătate?

- Vrei să afli, pro­babil, de ce nu m-am recă­să­torit. De ce sunt singură... Pentru că, de la o vârstă, așa cum spu­neam, te în­țe­lep­țești, îți ajungi si­eși, începi, în fine, să te cu­noști... Și-apoi, capeți și niște stereo­ti­puri, și atunci, cineva lân­gă tine poate deveni o povară. Nu e vorba că nu mi-am dorit, dar nu a fost să fie, cred, să-mi găsesc to­varășul de viață cu care să am senti­men­te comune și să mi se potrivească per­fect și cu care să simt că pot să tră­iesc până la adânci bătrâneți. Am avut și impresia că cei care voiau să se apropie de mine căutau mai mult o ima­gine, Uca Marinescu, marea ex­plo­­ratoare și realizările ei, și nu omul simplu care sunt eu. Eu nu pot să joc teatru, am devenit prea directă, dură uneori. Nu a fost să fie, asta este...

- Spuneați odată că ați descoperit o vorbă frumoasă, "să fii copacul, și nu frunza". Unde v-ați înfipt până la ur­mă rădăcinile?

- Rădăcinile mele sunt în munții Hășmaș din Harghita, pe care i-am bă­tut împreună cu părinții mei, în copi­lărie. Pe ei am deschis ochii, este locul unde am auzit într-o zi glasul tulnicelor, doi ciobani într-o înserare care cântau din tulnice... Acolo va fi sufletul meu pentru totdeauna. Apoi a urmat Măr­gi­nimea Sibiului, cu satele de acolo, cu Orlatul, cu bunica din partea tatălui și cu tot spiritul acela puternic, transmis de ea. Hășmașul pentru mine este na­tu­ra în­săși, este forța, iar dincoace, în Măr­­­gi­nime, este partea mea spirituală. Toa­tă puterea mea de a cunoaște locuri și oa­meni noi se trage din prezența aces­tor rădăcini prezente în sufletul meu, pe care le simt tot mai adânci. Dacă aș pu­tea, aș pleca din nou în Harghita, dar prie­te­nii mei sunt aici, în București. La vârsta mea, oa­menii nu mai leagă așa de ușor relații. Nu-mi place deloc Bucu­reș­tiul, uneori îl găsesc sufocant, agitat și violent, dar mă găsesc legată de el din câteva puncte de vedere. Prie­tenii mei cei mai buni sunt aici și avem nevoie unii de alții.

Miresmele fericirii

- Din câți oameni ați cunoscut în călătoriile dvs., care vi s-au părut cei mai fericiți?

- Bhutanezii mi s-au părut cei mai fericiți oameni din lume. Sunt senini, nu-i vezi triști, nu se ceartă, nu știu ce este violența. Natura, pentru ei, este însăși via­­ța lor și sunt conștienți de asta. Au budismul și șamanismul lor, dar și o credință mult mai veche, bon se cheamă, în care venerează elementele naturii, soa­rele, cosmosul, cerul. Noțiunea de clan, de familie ma­re s-a păstrat puternic în aceste zone. Toți se adu­nă, chiar dacă sunt plecați departe, vin acasă la marea familie. Unii sunt studenți eminenți în mari univer­si­tăți, dar tot se adună cu familia lor. Cum faceți să aveți natura asta superbă?, i-am întrebat. De ce nu tăiați pă­durea din interese, știu și eu, economice? Dar noi o ve­nerăm, mi-au zis ei. Și am aflat că dacă cineva taie un copac este pedepsit cu 15 ani... de izolare. Familia și cunoscuții nu mai vorbesc cu făptașul 15 ani. M-am gândit atunci la ce dezastru facem noi cu pădurile noas­tre...

- Dar o clipă, deosebită, din noianul de întâm­plări?

- Am să vă povestesc o scenă care mi-a rămas la suflet: în Armenia, eram la o biserică foarte, foarte veche. Avea săpată în piatră, în stâncă, undeva sus, o sală mare, numită "sala ecoului". Se spunea că, înainte vreme, călugării care se refugiau acolo comunicau prin niște canale cu ajutorul sunetului și al ecoului. M-am dus s-o vizitez, am intrat, am urcat niște scări, ca să ajung în partea de sus. Pe drum, n-am întâlnit pe nimeni, nici urcând și nici coborând. Am ajuns pe lateral în sala aia și am auzit deodată un cântec fan­tastic, atât de frumos, încât m-am lipit de perete și am as­cultat vrăjită. După ceva timp, am înaintat spre cen­tru: era o tânără, o armeancă, care, tot ca mine, a cre­zut că este singură. Era așezată pe un postament de piatră și își cânta rugăciunea, numai pentru ea. A fost un moment fantastic, de comuniune în solitudine.

- Ce gusturi, mirosuri, sunete are lumea largă?

- China are gustul mâncării ei extraordinare. Ti­be­tul miroase a aer pur. Mongolia are cerul albastru fără sfârșit. Zonele arctice au sunetul cosmic al aurorei bo­rea­le, iar Antarctica are o culoare minunată, a aisber­gu­rilor, alb-albastru-turcoaz. La noi este gustul și mi­rosul mămăligii cu brânză de burduf, cel mai frumos din lume!