Dimineața aceea a fost la fel ca toate cele de început de toamnă. Nu se ridicase bine încă aburul dimineții de peste sat, și în curtea lor, toate erau rânduite după cum se cade într-o gospodărie ciobănească de la poalele Pietrei Craiului. Mătușa Tinca nu prea mai ține minte mare lucru de atunci. Nu știa ce o așteaptă. Nu știa ce hotărâseră tata Gheorghe și mama Maria, și de aceea n-a-ntors capul să privească în urmă la ce lăsa, să mai arunce o privire ca să-i rămână apoi în minte locul acela al copilăriei, ori de câte ori i-ar fi fost greu.
Avea doar patru ani, și nu știa că în dimineața aceea avea să fie dată de suflet. Oricât se străduiau părinții ei, nu mai reușeau să îndestuleze cele șase guri flămânde ale copiilor, veniți unul după altul. Peste ani, s-a tot gândit și s-a întrebat de ce oare a fost ea aleasă dintre toți, de ce a trebuit ea și nu altă soră, ori frate de-al ei, să părăsească vatra părintească. Astăzi, la aproape nouăzeci de ani, își răspunde singură, fără păreri de rău și fără să caute vină cuiva: Așa a fost să fie! Așa a vrut bunul Dumnezeu, ca ea să-și petreacă viața departe, într-o vale umbrită de păduri.
Valea Urmului
Ca să afli casa mătușii Tinca, pornești din centrul satului Șirnea, treci pe lângă dealul bisericii și urci pe cărarea îngustă, a oilor, până când ajungi pe o muche veșnic bătută de vânt. Aerul e tare, cimbrișorul ars de soare miroase dumnezeiește, iar în depărtare, oriîncotro te uiți, la miazănoapte și la miazăzi, la răsărit și la apus, crestele munților închid un cerc alburiu. E destul să-i vezi, ca să te simți apărat, fără griji, și să te lași în maiestatea lor veghetoare. Nu-ți mai rămâne decât să iei urma cărării care urcă și coboară dealuri și văi împădurite cu mesteceni care râd în soarele mare, de vară. Șaua Armăsarului, Padina lui Coleș, Culmea Miticilor rămân de-o parte și alta a cărării și, la urmă, ajungi în locul care se cheamă Pe plai, de unde nu mai trebuie decât să cobori și iar să cobori până când ajungi într-o vale umbroasă, cu un nume nedeslușit până acum, căci nu se știe cine și de ce a botezat-o așa: Valea Urmului. Acolo își are casa mătușa Tinca și, dacă vrei în vreo seară mai răcoroasă să te afunzi în pădure ca să cauți gălbiori și mânătărci, nu poți trece de ograda ei fără să te oprești. Ea te-a văzut deja de departe, de când erai ca o furnică sus, pe muchia rotundă a dealului, și nu știai încotro s-o iei. Te-a văzut așa cum vede pe oricine coboară plaiul, și-abia așteaptă să te oprești, să-ți tragi sufletul și să-i aduci vești din sat, adică din lume, căci pe acelea de lângă casa ei le știe foarte bine. Vrei să le asculți? Mătușa îți poate spune oricând câți pui au vulpile ce și-au făcut vizuina lângă fagul bătrân, câte capre trec seara către izvor, dacă uliul cel mare mai trece, în crucea zilei, cu prada în gheare.
"Aveam patru ani când am ajuns în Valea Urmului. Acum am optzeci și patru. O viață! M-a lăsat măicuța să cresc aici, cu doi bătrâni, Maria și Neculai alde Benga. Mama mai venea pe la mine, dar rar de tot. Am crescut așa, fără să știu de frați, de surori, aici m-am făcut mare și de-aici m-am purtat la școală, am învățat numa' șase clase, deși am ieșit tot cu premiu, în fiecare an. A fost tare greu la început. Mi-era dor tare de casă și nu înțelegeam ce vină am eu, de ce trebuia ca să mă chinui așa departe de ai mei?"
Stăm pe-o băncuță de lemn și ascult vorbele mătușii Tinca. Băncuța aceasta e observatorul ei zilnic, locul din care poate să vadă, până departe, drumul care coboară către casa ei, drumul pe care îi vin copiii, oaspeții și noutățile din lume. Mărunțică și vioaie, mătușa nu-și arată anii. N-are astâmpăr și are o mare bucurie de-a vorbi. Nici măcar nu trebuie s-o întreb prea mult, îmi spune singură, ca și cum ar fi așteptat îndelung și cu răbdare momentul în care să-și poată vărsa amintirile. Ceea ce-mi place mai mult la ea e faptul că nu se dă bătută, nu-i este frică de iernile lungi și de nămeții cât casa și n-are de gând să plece la oraș, la copii, pentru că simte tot mai mult în ultima vreme că Valea Urmului e singurul loc în care se simte acasă. Urâtul din anii copilăriei s-a transformat în drag.
Boatele
"Toată viața am cărat cu mânurile astea, cu spatele, cum am putut, de când am fost copilă. Tot ce ne-a trebuit în valea asta am cărat cu spinarea. De-aia am învățat să prețuim tot ce aveam, să păstrăm, să nu stricăm, să avem grijă de toate, că tare greu le-am făcut. Am muncit mai mult sângură și m-am ajutat cu copiii, că bărbatul meu era meșter de case și era mai mult plecat la lucru. A ridicat peste 150 de case în Fundata, Șirnea, Ciocanu și Bran, era mai mereu plecat. Lua lucrări, ne trebuiau bani ca să ne facem și noi o casă ca lumea și să plătim taxele la școală, după copii, că au stat la internat. Atunci nu erau bani, n-avea nimeni pensie, numai poștarul, Viciu, avea salariu, că era angajat. Atunci nu vedeai des banu'. Când le luam la copii de un leu biscuiți, era sărbătoare pentru ei. Ne sculam pe la trei, patru, noaptea, la coasă, că dacă ieșea soarele, nu mai puteai lucra de cald. Când erea vitele bolnave, îl chemam pe bietu' Gheorghiță al Popii și el venea, sireacu', și le făcea bine. Venea și ziua, și noaptea, de câte ori trebuia. De aia i-am făcut eu, acuma, la înmormântare, niște verșuri, o poezie, ca să-i mulțumesc că a fost om de omenie. Am muncit de ne-am spetit, asta ne-a fost viața. Când am făcut casa, am adus ferestrele din Peștera în crosnie (legate cu funii de spate). Le-a făcut unul de-i zicea Idor Corâiu. Bolovanii de fundație tot în crosnie i-am cărat, ne încrosniam cu bolovanii de-acolo, din jos de vale, și veneam cu ei în spate până aci, unde-i casa. M-am învățat de mică cu greutățile, că așa au crescut cam toți pruncii pe aici. Când umblam la școală, prin nămeții cât casa, era vai de mine, da' nu lipseam, Doamne ferește, că-mi plăcea tare mult să învăț. Am fost bună la carte, bunișoară tare, am luat premiu tot mereu și taaare rău mi-a părut când, după ce-am terminat clasa a șasea, nu m-am mai dus. Atâta de dragă mi-a fost mie școala și de-aceea am zis că dacă oi avea eu copii cu dragoste de carte, așa cum am fost eu, de-oi zgâria pe perete și tot am să-i dau la școală. «Dacă îți învăța, io vă dau la școli, dacă nu, uite coasta cât îi de mare, la cosit cu voi, mergeți cu zâua la lucru!». Așa le-am zis pruncilor și nu m-au făcut de rușine. Primul a intrat la facultate cu media 9,14 și al doilea a făcut Electrotehnica. Băieți buni, vin la mine din două în două săptămâni. Iarna mă cheamă să mă duc la ei, dar eu nu vreau, nu-mi place neam la oraș. Am lemne în cociubă, mâncare am, bag pecioici în cocătoare și asta e! Cartoful, pecioica, e a mai mare mâncare a mea, că nu cere bani, numa o țâr de muncă primăvara, la pus, și toamna, la scos. De ce să mă duc eu din căsuța mea? Am munți înaintea casei, munți în spatele ei, am câmpu' plin de flori, ies pe bătătură, mai văd una, alta, am ce-mi trebuie, numai zile de-aș avea încă! După ce a murit bărbatul meu, am fost cam bolnavă. Acuma îs mai bine, anu' trecut am fost și mai bună. Om vedea ce mai vine! Și mai am și boatele cu care mă ajut, la vreo nevoie."
Lângă ușa de la intrare, mătușa îmi arată "ajutoarele" de nădejde, "boatele" ei, niște bețe cu care se ajută atunci când pornește la drum. Unele sunt mai noi, altele mai vechi, unele sunt "de sărbătoare", altele, "de mers la găini", numai una e însă "boata a bună", adică aceea de care mătușa se sprijină atunci când merge duminica la biserică.
"Vino, soare, și mă poartă/ Sus, la dreapta judecată"
Mătușa Tinca îmi spune că lumea îi zice "Tinca Popii", pentru că cea mai mare sărbătoare a ei este să meargă la biserică. Trăiește toată săptămâna cu gândul la drumul de fiecare duminică dimineața. Sunt câțiva kilometri pe care trebuie să-i străbată, mai mult urcuș, până scapă din Valea Urmului și ajunge sus pe muchie, de unde se vede apoi tot satul, ca-n palmă. Face mai bine de un ceas până când zărește, ițindu-se dintre brazi, turla bisericii, și ca să ajungă la vreme, pornește mai de dimineață, după ce se gătește cu hainele "ăle bune" și-și ia boata de sărbătoare. Nici ploaia, nici vântul n-o împiedică de la drumul acesta, nici anii cei mulți pe care îi duce "în crozne", n-o trag înapoi. Pe drum se gândește la câte s-au întâmplat în săptămâna care a trecut și, când are chef, când e o zi "mai faină", face poezii. Nu despre copaci și flori, ci despre viață și moarte, despre regretele celui care pleacă în lumea de Dincolo. Îmi spune și mie mai multe poezii pe care le-a făcut atunci când i-au murit oameni apropiați, îmi spune că versurile îi vin în cap pentru că se gândește mult la ei și, cumva, prin poezia ei ar vrea să-i ajute să treacă mai ușor și mai împăcați dincolo. Când îmi recită "verșurile", se așează ca la școală, ridică ușor capul, accentuează unele cuvinte, folosește anume intonații, nu greșește deloc și poezia curge lin până la capăt: "Astăzi ceasul mi-a sosit/ Și lumea o am părăsit./ De îngerii ce m-au luat,/ Astăzi voi fi întrebat./ Vino, soare, și mă poartă,/ Sus, la dreapta judecată/ Unde n-am fost niciodată/ În orașu' cel frumos/ C-acolo îl cheamă Cristos/ Pe-omul cât de luminos./ Soarele, lumina mea,/ Acum n-o voi mai vedea/ M-am trecut ca și o floare/ Mă usuc ca o cicoare./ Și cu fruntea veștejită/ Cu fața posomorâtă/ Șed cu mânele pe piept/ Și grea muncă doar mi-aștept./ Veniți frați, veniți surori/ Și mă-mpodobiți cu flori/ Și vă rugați cu dulceață/ Să văd a Domnului față/ Că eu sunt nevinovat/ Doar cu giulgiu înfășurat./ Veniți voi, voitori de bine/ Și vă rugați pentru mine/ Veniți voi, cei ce vă iubesc/Căci cu voi călătoresc/ În lume-asta când pornesc/ Și stropiți-mă cu vin/ Să-mi faceți voia deplin/ Și stropiți-mă cu apă/ Să mă petreceți până la groapă/ Căci mi-a trecut timpul ca vântul / Și-acu' m-acoperă pământul."
O întreb pe mătușa Tinca dacă a făcut vreo poezie despre ea și-mi spune că încă nu i-a venit vremea. Mai are de trăit, și-a făcut "plan" să se mai întâlnească cu fratele care trăiește la Brașov și e mai mic decât ea cu trei ani, vrea să mai pună acoperiș nou la grajd, pentru că prin cel vechi plouă, vrea să-și crească cele trei puicuțe pe care i le-au cumpărat copiii, ca s-o îmbuneze după ce vulpea i-a făcut prăpăd între găinile bătrâne. Are "plan" să mai trăiască mătușa și, oarecum descătușată de cele ce mi-a povestit, parcă a devenit mult, mult mai vorbăreață. "Mie mi-a fost draaaagă luuuumea, doamnă", îmi spune, aplecându-și capul spre mine și privindu-mă drept în ochi. "Am fost o proastă, când m-am măritat, că am rămas aici. Mi-a adus Niță al Popii un băiat din Sinaia, se trăgea dintr-ai lui Bidulea și m-a cerut de nevastă, dar nu m-a lăsat popa Benga! Că ce, de ce să-i las eu pe bătrâni singuri? Am rămas aci, la chinuială, o viață întreagă, în valea asta umbroasă, departe de lume. Acuma, dacă m-ar cere cineva, aș ști ce să fac! Dacă aș fi avut atunci mintea de-acuma, poate că alta era viața mea... Acu' ce să mai fac? Acu' pot hotărî singură, nu mai aștept de la alții să hotărască soarta mea, dar mai am eu putere, oare? Matale ce zici?"