Din amintirile unui medic de țară: Buchetul de flori

Cititor Formula AS
Vara era cald și atmosfera prăfoasă, iar aerul, amestecat cu miros de la vacile ce treceau pe șoseaua națională, spre pășunea din lunca Dunării.

Și mai erau mirosuri de iarbă uscată, de struguri din bolta din fața caselor, ce începeau să se coacă. Frunzele co­pa­cilor începeau să capete o urmă galbenă pe mar­gi­ne, și rar, câte una se îngălbenea și cădea.
Localitatea este destul de înghesuită, doar spațiile dintre curți sunt largi, iar la șosea, casele au șanțuri pe care oamenii le plantau cu ceva flori, deși majo­ri­tatea le lasă cu iarbă, ca să aibă găinile și gâș­tele ce paște. În timp, obiceiul cu florile la poartă a cam pie­rit. Oamenii s-au bari­cadat în curți. Bătrânii au fost aban­do­nați de copii și nepoți, că terenurile sunt greu de muncit, iar de vândut, nu ai cui să le vinzi. Poate doar la țigani, că doar ei își mai fac case în ultimii ani, mai ales după anul 2000, doar ei au revenit aca­să, de pe unde au fost plecați, doar ei au mai înte­me­iat fa­milii în sat. Adevărul este că și prin '89, primul ce ieșea primă­va­ra la aran­jatul șanțului era un ți­gan bă­trân, și tot el era primul din sat la văruitul gardului curții. Abia după aceea se urneau și "ne-țiganii".
Dispensarul era o fostă casă boierească, de tip vâlcean, așezată paralel cu șoseaua și cu Dunărea, ce se vedea departe, în zare. Casă cu cerdac cu coloane, cu camere mari și înal­te de peste 3,5 metri, aerisite, răcoroase vara și căl­du­roase iarna. În fața dispen­sa­ru­lui era o grădină în ca­re crescuse sau fusese plan­tat un nuc mare, care, fi­ind apărat de vân­turi și fără concu­rență din partea altor copaci, crescuse și se lățise de umpluse tot spațiul. (Am auzit că în ul­ti­mii ani, "oamenii de bine" ai locului au reușit să "sanc­­­ționeze" nucul, adică să îl taie, că prea făcea frun­ze multe, iar nucile aveau miezul care nu se des­prindea prea bine de coajă, așa că acum a rămas doar curtea cu tufele de liliac ce dublează gardul de la șosea, ca la cimitir.)

Spre ora nouă dimineața, veneau primii oameni la dispensar, mânați de boală. De boala lor sau a rudelor sau a vecinilor ce nu se puteau deplasa și trebuiau ajutați. Prin vremea aia, în anii '90, urgențele medi­cale nu se anunțau, oamenii vorbeau la telefon doar cu copiii, de la oficiul poștal (aproape toți tinerii din sat erau plecați să muncească în fabrici, la Alexan­dria sau la București), așa că transmiterea de infor­mații se făcea de la om la om. După ora 12-13, nu mai veneau la dispensar decât cei ce suferiseră accidente, iar după ora 17, apăreau solicitări de consultații la do­miciliu, în cazul când bolnavii nu se puteau deplasa.
La dispensar venea lume de tot felul. Era o echipă de cadre medicale și sanitare cu suflet, doctor de medicină generală, un fel de șef răspunzător de acti­vitatea întregului personal, o doctoriță pediatră ce alerga pe la toate casele să vadă toții copiii (cicălitoare cu mamele și bunicile), apoi erau asistentele ce vizitau la domiciliu bolnavii ce necesitau tratament. Înre­gis­tra­rea acti­vităților în caiete și fișe medicale, cen­tra­liza­toa­re și re­gistre, ste­­rilizarea seringilor și a in­stru­mentarului consumau timp mult. Se muncea serios, și din cauza controalelor de la eșaloanele supe­rioare me­dicale, care ve­neau frec­vent, pentru că dis­­pen­sarul era plasat pe drumul na­țional ce lega ca­pi­tala de județ de periferia lui. Se făceau atunci cel pu­țin 20 de tra­tamente in­jectabile zilnic, iar iarna și în cam­paniile de vacci­na­re, se fierbeau tru­sele de se­ringi de di­mi­neață până spre seară, târ­ziu. Mai greu era cu apa potabilă, ca­re era calca­roa­să, iar se­ringile tre­buiau frec­vent cu­rățate și cu oțet, care nu era cum­pă­rat de că­tre spi­tal, pri­măria nu aju­ta, așa că asis­tentele cum­părau oțetul și deter­gentul.

Cald era în dimineața aceea! Așa, ca la sfârșit de vară! Personalul venise la dispensar, începuse treaba, iar eu, sorbind cafeaua din cana de pe birou și fumând (cum obiș­nu­iam pe timpul acela), în­cepusem consul­ta­țiile, după ce triasem pacienții din sala de așteptare, pentru că învățasem că este bine să-i alegi la început pe cei cu probleme. Dar în ziua aceea nu am avut ca­zuri grave, așa că activitatea părea mo­notonă, când, în holul de așteptare, am văzut o fe­meie în vârstă, slabă, îmbră­ca­tă în negru și cu un buchețel de flori în mână. I-a venit și ei rândul și am chemat-o în cabinet.
- Domnule doctor, eu nu sunt bolnavă acum, dar am venit să vă mulțumesc, că atunci când mi-a fost rău, ați venit la mine acasă, mi-ați făcut o injecție și mi-ați lăsat ceva pastile, să-mi treacă boala. M-am fă­cut bine și n-am mai avut de atunci nimic.
- Bravo, mamaie!
(Nu îmi aduceam aminte ce boală avusese, dar fusesem, probabil, la consultație.)
- Și cu ce pot să te ajut acum?
- Domnule doctor, eu sunt o femeie singură, nu mai am soț, iar copiii sunt plecați la oraș, așa că dacă nu veneați dumneavoastră... eu sigur muream!
- Bine mamaie... lasă... bine că ți-a trecut!
- Domnu' doctor, eu sunt tare săracă și nu am ce să vă dau...
- Dar, nu ți-am cerut nimic, mamaie!
- Nu mi-ați cerut, dar eu m-am gândit să vin să vă mulțumesc, și pe drum am văzut florile astea fru­moase și le-am cules. Vi le dau din tot sufletul!
Femeia îmi întinde buchețelul de flori, niște flori sălbatice, de câmpie, cu miros amărui. Le iau și rămân cu ele în mână, parcă hipnotizat.
- Mulțumesc, mamaie, multumesc că ai venit la mine cu flori. Îmi plac tare mult florile. Uite, le pun aicea, în apă, să stea pe biroul meu.
Am luat un pahar mai mare, am pus apă în el și am așezat florile. Biroul meu, plin de registre, de fișe și de re­țete, printre care înghesuisem cana de cafea și ți­gă­rile, căpătase, deodată, un aspect vesel, săr­bătoresc. I-am mai mulțumit încă o dată bă­trânei și am pe­tre­cut-o până la ușă când a ple­cat. Ce poveste ciudată! De când eram me­dic de țară, nu-mi adusese nimeni, vreo­­dată, flori. Iar ciudățenia a sporit și mai tare, când, după câteva zile, am observat că florile rămăseseră la fel de proaspete în pahar, deși se știe că plan­tele de câmpie se ofilesc re­pe­de...
M-am gândit multă vreme după aceea de ce mă tulburase așa de tare gestul bătrânei, și am găsit o singură explicație: sufletul! Darul fe­meii fusese făcut din suflet, oferit cu re­cu­noștință și drag. Un dar viu, care pentru mine a fost o lecție de viață. Așa am înțeles eu că făcutul de bine se ține minte, că răs­plata pentru faptele bune vine, dar vine cum vrea Dum­ne­zeu, iar nu cum vrem noi, că nu e nevoie de aur ca să bucuri un om.
De atunci, am început să fac și eu daruri de suflet. Daruri de bucurie, ca buchețelul de flori al bătrânei, care se află și astăzi pe masa ti­ne­reților mele, pe când eram medic de dispensar.

Dr. RADU CONSTANTIN- MARIAN