Și mai erau mirosuri de iarbă uscată, de struguri din bolta din fața caselor, ce începeau să se coacă. Frunzele copacilor începeau să capete o urmă galbenă pe margine, și rar, câte una se îngălbenea și cădea.
Localitatea este destul de înghesuită, doar spațiile dintre curți sunt largi, iar la șosea, casele au șanțuri pe care oamenii le plantau cu ceva flori, deși majoritatea le lasă cu iarbă, ca să aibă găinile și gâștele ce paște. În timp, obiceiul cu florile la poartă a cam pierit. Oamenii s-au baricadat în curți. Bătrânii au fost abandonați de copii și nepoți, că terenurile sunt greu de muncit, iar de vândut, nu ai cui să le vinzi. Poate doar la țigani, că doar ei își mai fac case în ultimii ani, mai ales după anul 2000, doar ei au revenit acasă, de pe unde au fost plecați, doar ei au mai întemeiat familii în sat. Adevărul este că și prin '89, primul ce ieșea primăvara la aranjatul șanțului era un țigan bătrân, și tot el era primul din sat la văruitul gardului curții. Abia după aceea se urneau și "ne-țiganii".
Dispensarul era o fostă casă boierească, de tip vâlcean, așezată paralel cu șoseaua și cu Dunărea, ce se vedea departe, în zare. Casă cu cerdac cu coloane, cu camere mari și înalte de peste 3,5 metri, aerisite, răcoroase vara și călduroase iarna. În fața dispensarului era o grădină în care crescuse sau fusese plantat un nuc mare, care, fiind apărat de vânturi și fără concurență din partea altor copaci, crescuse și se lățise de umpluse tot spațiul. (Am auzit că în ultimii ani, "oamenii de bine" ai locului au reușit să "sancționeze" nucul, adică să îl taie, că prea făcea frunze multe, iar nucile aveau miezul care nu se desprindea prea bine de coajă, așa că acum a rămas doar curtea cu tufele de liliac ce dublează gardul de la șosea, ca la cimitir.)
Spre ora nouă dimineața, veneau primii oameni la dispensar, mânați de boală. De boala lor sau a rudelor sau a vecinilor ce nu se puteau deplasa și trebuiau ajutați. Prin vremea aia, în anii '90, urgențele medicale nu se anunțau, oamenii vorbeau la telefon doar cu copiii, de la oficiul poștal (aproape toți tinerii din sat erau plecați să muncească în fabrici, la Alexandria sau la București), așa că transmiterea de informații se făcea de la om la om. După ora 12-13, nu mai veneau la dispensar decât cei ce suferiseră accidente, iar după ora 17, apăreau solicitări de consultații la domiciliu, în cazul când bolnavii nu se puteau deplasa.
La dispensar venea lume de tot felul. Era o echipă de cadre medicale și sanitare cu suflet, doctor de medicină generală, un fel de șef răspunzător de activitatea întregului personal, o doctoriță pediatră ce alerga pe la toate casele să vadă toții copiii (cicălitoare cu mamele și bunicile), apoi erau asistentele ce vizitau la domiciliu bolnavii ce necesitau tratament. Înregistrarea activităților în caiete și fișe medicale, centralizatoare și registre, sterilizarea seringilor și a instrumentarului consumau timp mult. Se muncea serios, și din cauza controalelor de la eșaloanele superioare medicale, care veneau frecvent, pentru că dispensarul era plasat pe drumul național ce lega capitala de județ de periferia lui. Se făceau atunci cel puțin 20 de tratamente injectabile zilnic, iar iarna și în campaniile de vaccinare, se fierbeau trusele de seringi de dimineață până spre seară, târziu. Mai greu era cu apa potabilă, care era calcaroasă, iar seringile trebuiau frecvent curățate și cu oțet, care nu era cumpărat de către spital, primăria nu ajuta, așa că asistentele cumpărau oțetul și detergentul.
Cald era în dimineața aceea! Așa, ca la sfârșit de vară! Personalul venise la dispensar, începuse treaba, iar eu, sorbind cafeaua din cana de pe birou și fumând (cum obișnuiam pe timpul acela), începusem consultațiile, după ce triasem pacienții din sala de așteptare, pentru că învățasem că este bine să-i alegi la început pe cei cu probleme. Dar în ziua aceea nu am avut cazuri grave, așa că activitatea părea monotonă, când, în holul de așteptare, am văzut o femeie în vârstă, slabă, îmbrăcată în negru și cu un buchețel de flori în mână. I-a venit și ei rândul și am chemat-o în cabinet.
- Domnule doctor, eu nu sunt bolnavă acum, dar am venit să vă mulțumesc, că atunci când mi-a fost rău, ați venit la mine acasă, mi-ați făcut o injecție și mi-ați lăsat ceva pastile, să-mi treacă boala. M-am făcut bine și n-am mai avut de atunci nimic.
- Bravo, mamaie!
(Nu îmi aduceam aminte ce boală avusese, dar fusesem, probabil, la consultație.)
- Și cu ce pot să te ajut acum?
- Domnule doctor, eu sunt o femeie singură, nu mai am soț, iar copiii sunt plecați la oraș, așa că dacă nu veneați dumneavoastră... eu sigur muream!
- Bine mamaie... lasă... bine că ți-a trecut!
- Domnu' doctor, eu sunt tare săracă și nu am ce să vă dau...
- Dar, nu ți-am cerut nimic, mamaie!
- Nu mi-ați cerut, dar eu m-am gândit să vin să vă mulțumesc, și pe drum am văzut florile astea frumoase și le-am cules. Vi le dau din tot sufletul!
Femeia îmi întinde buchețelul de flori, niște flori sălbatice, de câmpie, cu miros amărui. Le iau și rămân cu ele în mână, parcă hipnotizat.
- Mulțumesc, mamaie, multumesc că ai venit la mine cu flori. Îmi plac tare mult florile. Uite, le pun aicea, în apă, să stea pe biroul meu.
Am luat un pahar mai mare, am pus apă în el și am așezat florile. Biroul meu, plin de registre, de fișe și de rețete, printre care înghesuisem cana de cafea și țigările, căpătase, deodată, un aspect vesel, sărbătoresc. I-am mai mulțumit încă o dată bătrânei și am petrecut-o până la ușă când a plecat. Ce poveste ciudată! De când eram medic de țară, nu-mi adusese nimeni, vreodată, flori. Iar ciudățenia a sporit și mai tare, când, după câteva zile, am observat că florile rămăseseră la fel de proaspete în pahar, deși se știe că plantele de câmpie se ofilesc repede...
M-am gândit multă vreme după aceea de ce mă tulburase așa de tare gestul bătrânei, și am găsit o singură explicație: sufletul! Darul femeii fusese făcut din suflet, oferit cu recunoștință și drag. Un dar viu, care pentru mine a fost o lecție de viață. Așa am înțeles eu că făcutul de bine se ține minte, că răsplata pentru faptele bune vine, dar vine cum vrea Dumnezeu, iar nu cum vrem noi, că nu e nevoie de aur ca să bucuri un om.
De atunci, am început să fac și eu daruri de suflet. Daruri de bucurie, ca buchețelul de flori al bătrânei, care se află și astăzi pe masa tinereților mele, pe când eram medic de dispensar.
Dr. RADU CONSTANTIN- MARIAN