Ca să-l "prindă" pe Emil Hurezeanu la Radio Europa Liberă, bunul meu tată băga sârma antenei într-un cartof, cu convingerea că paraziţii introduşi de serviciile comuniste din anii '80 erau anihilaţi. Parcă, într-adevăr, se auzea mai bine... Vocea clară şi uşor cântată a "Hurezeanului" te ungea pe suflet şi-ţi alina dorul de libertate. Astăzi, vocea şi imaginea lui Emil Hurezeanu sunt emblema unui alt fenomen media: TV Digi 24. Analiza lucidă, exprimarea plastică, caruselul fascinant al ideilor politice şi umorul fără frontiere fac casă bună cu interesul unui public select, cunoscător, matur. Cred că Emil Hurezeanu cel de azi abia dacă îşi mai aminteşte de vremurile în care numele său era rostit pe şoptite, conspirativ. A ajuns ca analizele pe care le face acum, la scenă deschisă, cu o competenţă de invidiat, să-l plaseze în prima linie a comentariului televizat de tip european.
Motiv pentru care i-am solicitat un interviu dedicat transformării societăţii româneşti, în cei 25 de ani de democraţie postdecembristă.
"Cei care după '89 luaseră conducerea politică a ţării simţeau o datorie mai mare faţă de Moscova, decât faţă de Occident"
- S-a scurs un sfert de veac de la evenimentele din 1989. E un moment de bilanţ, în care mi se pare potrivit să vă întreb cu ce gânduri v-aţi întors acasă, în România, atunci, şi cum arătau ţara şi oamenii cărora le-aţi vorbit de atâtea ori, de la postul de radio Europa Liberă?
- Am revenit prima oară în România în ianuarie l990, în minte cu un "proiect" de ţară eliberată de comunism, cum speram că-şi dorea toată lumea. Nu era aşa! Nu toţi românii erau la fel sau judecau la fel. Cei care preluaseră conducerea politică a României aveau, în mod evident, o agendă, dacă nu neapărat restaurativă, fără Ceauşeşti, în orice caz gradualistă, de aşteptare. Simţeau o datorie faţă de Moscova mai mare decât faţă de Occident, după cum Occidentul însuşi delegase Moscovei, în decembrie l989, sarcina precipitării revoltei din România şi schimbarea regimului Ceauşescu. Doar datoria faţă de românii înşişi era complet ignorată. Când, în 23 sau 24 ianuarie 1990, am participat la o conferinţă de presă pentru ziariştii străini, la Hotel Bucureşti, în prezenţa "Marelui Maestru de Ceremonii" Silviu Brucan, mi-am dat seama repede în ce lume am debarcat. Sala era ticsită de francezi şi americani celebri. Occidentalii răsuflau uşuraţi, fără prea multe îndoieli, după răsturnarea regimului Ceuşescu. Mai rău nu putea fi. Executarea cuplului Nicolae şi Elena, la Târgovişte, oricât de "abrazivă" fusese, ca sa zic aşa, era pusă pe seama exceselor oricărei revoluţii antitotalitare.
- Dar Brucan de ce vă convocase la conferinţa de la Hotel Bucureşti?
- Atunci, în seara zilei de 23 ianuarie 1990, Brucan voia să anunţe celor o sută-două de ziarişti străini că FSN se va transforma într-un partid politic şi va participa la alegeri. "Este şi o cerere în acest sens, venită din partea minerilor", s-a justificat Brucan. "Ei ne scriu cu sutele, cu miile, scrisori de încurajare". "The great communicator" apăsa cuvintele încet, cu accentul lui imposibil, dar în cea mai fluentă posibil limbă engleză. Am ridicat două degete şi am întrebat: "Nu limitaţi astfel marja de democratizare, dacă transformaţi un organism de tranziţie într-un partid? Celelale partide, tinere şi necunoscute, nu vor mai avea nicio şansă, în felul acesta. Scrisorile minerilor, apoi, nu cumva ne amintesc de o propagandă mai veche, semănând cu un şantaj antidemocratic"? Silviu Brucan m-a identificat repede şi mi-a răspuns rece şi insolent, cerându-mi să părăsesc sala, pentru că nu sunt ziarist străin. Eram corespondentul postului de radio american Europa Liberă şi, în ultimii doi-trei ani, mă ocupasem intens, de la microfon, de disidenţii anti-Ceauşescu, inclusiv de Brucan. Acum, fostul ideolog-şef al regimului comunist şi actual al regimului postcomunist mă dădea afară! Un val de dezaprobare din sală şi intervenţia unui reporter de la "La Croix", în favoarea mea, m-au ţinut pe scaun în continuare.
"Am intrat în democraţie cu o sechelă gravă: spiritul naţional a fost maltratat şi deformat în comunism"
- Nu vom putea înţelege ce ni s-a întâmplat într-un sfert de veac, dacă nu ne uităm mai adânc în istorie, la întâmplările prin care am trecut, cel puţin în ultima sută de ani. Deci, problemele românilor ţin de o poveste mai lungă. Ei sunt un mister şi un miracol istoric, cum spunea Gheorghe Brătianu. Cea mai bună fază a lor a fost aceea de deschidere spre Europa, prin instituţii, oricât de copiate, dar prin umplerea treptată a formelor cu fond şi garanţii occidentale, după 1878. Diversitatea geografică şi etnică, o bună cuviinţă vrednică şi cuminte, a supravieţuirii nonagresive şi mult noroc, au creat anticorpi puternici de natură demografică, politică şi diplomatică. Monarhia constituţională de origine germană, dar mai ales norocul unor regi excepţionali, precum Carol I, Ferdinand sau Maria, cu rolul providenţial pentru România şi tragic pentru el însuşi, al Regelui Mihai, în l944, au fost catalizatorii dezvoltării europene, ai ieşirii din somnolenţa feudal-balcanică. Această supleţe existenţială şi diplomatică, care a creat o statalitate sustenabilă, şi poate chiar un anumit fatalism, explică menţinerea pe harta Europei a României, în această parte a continentului, în care mai toţi vecinii au pierdut mai mult ca noi, uneori mizând pe principii inalienabile. Am traversat comunismul cu etapele sale, aşa cum se ştie, procesele istorice din anii '70 şi '80 ai secolului trecut fiind patul germinativ fertil pentru ultima fază a real-comunismului şi pentru primii ani de democratizare. Din păcate, am intrat în democraţie cu o sechelă gravă: spiritul naţional a fost maltratat şi deformat în comunism. Un regim naţional-comunist care-şi dărâma bisericile şi caricaturiza istoria, prin prisma intereselor unui grup fricos şi limitat, nu poate fi cel mai bun păstrător al Graalului. Trivializarea masificată, folclorizarea proletcultistă, deformarea tradiţiilor naţionale, prin oglinzile strâmbe ale mitologiei dictatoriale au deschis calea manelizării şi mancurtizării desăvârşite, din era "democraturii internautice" de astăzi. Din păcate, tot ce ni s-a întâmplat în sfertul de veac al "democraţiei originale" îşi are rădăcinile în trecutul comunist, de care nu ne-am desprins definitiv, încă. Şi nici n-am fi putut s-o facem, de vreme ce, înainte de 1989, dictatura n-a permis comunismului să se conecteze la centrele umanizării lui, la Praga sau Gdansk, şi nici n-a acceptat patriotismul descendent din domnitori şi regi. Vulgata ceauşistă a falsificat tot. Rezultatul, foarte deprimant, ne însoţeşte, după cum vedem, până în ziua de azi.
"După '89, spaţiul politic şi economic de vârf a fost ocupat de amatori şi infractori"
- Vorbind despre viaţa politică postdecembristă, observăm că "vrejul de fasole" al FSN-ului neocomunist a crescut, în 25 de ani, cât altele în 250. Cum vedeţi evoluţia partidelor, a sferei politice, a tinerilor politicieni?
- După 1989, democraţia incipientă ne-a propus să respirăm un aer viciat. Acest aer viciat a fost "oferta" amatorilor şi infractorilor care au dat buzna în spaţiul politic şi economic de vârf. O pătură intermediară a birocraţiei ceauşiste s-a salvat prin metodele capitalismului autarhic cumetresc şi ale clientelismului cleptocratic, aceleaşi care au secătuit România şi sub comunism. În România postdecembristă, cu o conducere politică lipsită de opţiune strategică, fermă şi univocă, în favoarea democraţiei liberale occidentale (pe fundalul supravieţuirii reflexelor prădalnice), terenul de vânătoare al demontării generale a fost inaugurat repede şi fără inhibiţii. Vorbiţi de politicienii tineri? Aceştia seamănă cu cei bătrâni şi, adesea, sunt/au fost chiar mai răi, pentru că paradigma nu s-a schimbat, ci a întinerit în rele. Salvarea noastră, ca ţară, care însă nu este mereu sesizată ca atare de clasa politică, a fost atuul geopolitic. Poziţia în sud-estul Europei şi în nordul Balcanilor, în momentul războiului din Iugoslavia şi al slăbiciunilor periculoase ale Rusiei, i-au făcut pe americani şi vest-europeni să întărească veriga carpatică a lanţului "alpino-carpatic-himalaian", ca să încurc, în glumă, borcanele. O perspectivă a unui conflict româno-ungar, lângă Iugoslavia în descompunere, proporţiile României, ca teritoriu şi populaţie, cele mai mari între Europa Centrală şi Orientul Mijlociu, au fost motivele schimbării de atitudine a Occidentului. Aşa s-a ajuns de la indiferenţa deceniului l989-1999, la proactivismul integraţionist de după. Cu alte cuvinte, ne-a salvat geopolitica altora, mai mult decât politica noastră. Dar, în mod semnificativ, politicienii români, aşa cum au fost ei, au răspuns repede şi bine schimbării de atitudine a Occidentului, şi în administraţia Constantinescu, şi în mandatul final al lui Iliescu, şi în cele două mandate ale lui Băsescu. Ultimele au consolidat pro-atlantismul orientării strategice. Vital, în momentul revenirii neo-imperiale a Rusiei, care riscă să transforme Marea Neagră, pentru prima oară de la Războiul Crimeii (1853-1856), în noul butoi de pulbere. Al lumii?
"Fără să fim primii în Europa, nu suntem nici cei din urmă"
- Singurul "reviriment" real, petrecut în ultima vreme în România, este justiţia. Cum percepeţi campania anti-corupţie?
- Spectacolul cu cătuşe şi cu transmisiuni TV, în prime time nu face altceva decât să pseudo-martirizeze hoţii! E mai mare nevoie de banii lor la bugetul ţării, decât să-i întreţinem prin puşcării.
- O ultimă întrebare legată de imaginea României: vom izbuti, vreodată, să nu mai fim "coada Europei"?
- Noi suntem o ţară importantă în Europa, cu multe resurse fizice şi morale, de creativitate. Trebuie să ne redobândim încrederea în noi înşine şi chiar mândria naţională legitimă. Ştim că, fără să fim primii, nu suntem nici cei din urmă. Găsirea, cu seninătate, a unei viteze de croazieră şi de regenerare a calităţilor noastre tradiţionale, recuperând trecutul care ne poate fi azi folositor, prin Şaguna, Şcoala Ardeleană, Ion Ionescu de la Brad, Spiru Haret, Titulescu şi alţii ca ei, vor deschide noi drumuri. Dar, mai întâi, va trebui să înţelegem că, fără compromisuri şi consensuri, care să sisteze imediat scandalul, ca metodă dominantă de comunicare politică şi publică, suntem pierduţi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
