Aflat în judeţul Teleorman, el riscă să rămână doar într-o arhivă fotografică, fiindcă de mulţi ani i se usucă mereu câte o creangă şi nimănui nu îi pasă.
Îmi amintesc ce serbări câmpeneşti se organizau la umbra lui, pe vremea când eram copil. Văd ca prin vis căruţele ţăranilor îmbrăcaţi de sărbătoare şi cele viu colorate ale actorilor de circ ambulant. În mulţimea aceea pestriţă eram şi noi, copiii, fascinaţi că viaţa este un spectacol fără sfârşit.
Anii au trecut şi stejarul nostru a fost declarat monument al naturii şi închis cu un gard de protecţie, ca nu cumva, din greşeală, să ajungă lemne de foc. Apoi a fost uitat...
Şi-a amintit prima dată de el domnul primar Alexandrescu, care, în fruntea unei comisii de consilieri, s-a deplasat la faţa locului. Primul care a luat cuvântul a fost un consilier în vârstă: "Pierdem vremea degeaba, domnilor. În câţiva ani, copacul acesta, la umbra căruia s-a odihnit însuşi Mihai Viteazul, se va prăbuşi. Crucea de fier legată de mâna domnitorului a intrat în coaja copacului. Avea şi în urmă cu 400 de ani aceeaşi circumferinţă şi, prin deducţie, putem crede că este chiar milenar. Nu poate s-o mai ducă mult".
Apoi luară cuvântul toţi cei de faţă, fără să ajungă la un consens. Din mulţimea de curioşi ce se adunase acolo, un elev de gimnaziu, ridicând, sfios, mâna, ceru voie să vorbească: "Soluţia, după mine, ar fi să îi curăţaţi crengile uscate, care îi absorb zilnic seva. Cred că este destul de viguros ca să mai trăiască o sută de ani. Am învăţat la şcoală că tăierea lor trebuie să se facă din locul unde sunt încă verzi, ca peste tăietură să le poată creşte o coajă ce va închide rana făcută".
"Nu este prost", zise unul din consilieri. Gloata începu să râdă, dar primarul, ridicând tonul, zise: "Băiete, s-ar putea să ai dreptate, dar copacul acesta este declarat monument al naturii şi, dacă aud cei de la Centru că m-am atins de el, chiar şi cu o floare, mă trimit înapoi, la schela de extracţie, de unde am venit, ca să scot ţiţeiul cu găleata".
Gloata râse în voie, de se zgâlţâi copacul. Cu soluţia avansată de elev păreau să fie toţi de acord, numai că primarului îi păsa mai mult de viitorul lui şi al partidului în alegeri, decât de soarta copacului.
Au trecut câţiva ani, în care bravul stejar s-a luptat cu furtunile şi cu viscolul, ducând în spate, ca pe nişte catarge rupte, tonele de crengi uscate. Dacă o furtună i-ar fi doborât măcar jumătate din ele, ar fi fost salvat. De la oameni nu mai aştepta nimic. Falsa lor milă şi făţărnicia îl îngreţoşau peste măsură. Ştia din vechime că mila, dacă nu este însoţită de o iubire fără margini, este mai ofensatoare ca dispreţul.
Dar într-o bună zi, la orizont se ivi un licăr de speranţă. În urma unor alegeri, veni la conducerea primăriei un primar tânăr şi întreprinzător, în mandatele căruia se ridicară multe din obiectivele importante ale oraşului. La apogeul carierei sale, se gândi şi la istoria locului, renovând biserica din lemn a oraşului (monument de arhitectură din secolul XVII). Apoi, amintindu-şi de bătrânul stejar, chemă pe cel mai de seamă specialist în pomicultură, un savant supranumit de colegii săi din academie drept "Croitoraşul cel Viteaz", probabil pentru meticulozitatea cu care îşi ducea la bun sfârşit proiectele. Acesta a fost primit la Videle cu onorurile cuvenite şi, fără să mai piardă vremea, s-a îndreptat, în fruntea unei delegaţii, din care nu lipseau primarul şi câţiva consilieri, direct spre poiana stejarului. Pe drum, solemnei delegaţii i se alăturară sute de cetăţeni curioşi, crezând că este vorba de o procesiune religioasă. Când coloana de maşini ajunse în dreptul copacului, câţiva demnitari coborâră sub coroana sa imensă. Specialistul în arbori, ridicându-şi tot timpul ochelarii fumurii, se învârti de câteva ori în jurul stejarului, privindu-l şi fotografiindu-l din toate unghiurile. Apoi, schimbând câteva cuvinte cu primarul, se întoarse către mulţimea ce se grupase într-o tăcere totală: "Ne aflăm aici, zise acesta, pentru a-mi
Câteva clipe vibră în aer ecoul ultimelor lui cuvinte... "lăsaţi-l, lăsaţi-l...". Apoi o linişte plină de semnificaţii se aşternu pe chipurile tuturor. Stejarul istoric fusese trecut de viu în rândul morţilor: nu venise încă sfârşitul. Când falnicul arbore va cădea sub povara tonelor de putregai, mai marii urbei se vor plânge, fiecare pe limba lui, cât de mult l-au iubit, şi câtă istorie românească se pierde cu el. Şi vor face un circ mediatic, de se va înduioşa şi străinătatea de mila lor. Apoi se vor îngrămădi cu toţii să ia câte o aşchie din lemnul "eroului de la Videle", la care se vor ruga ca la sfintele moaşte.
ION TOMA - Videle
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
