Sunt un om de aproape 70 de ani. Permiteţi-mi să vă povestesc o întâmplare petrecută în urmă cu peste 60 de ani. Era prin anul 1951-52, aveam 7-8 ani. Locuiam într-un cartier mărginaş al Ploieştiului, şi la acea vreme mai aveam patru fraţi: doi mai mici şi doi mai mari, apoi au mai venit doi. Suntem şapte fraţi. În acea vară mă simţeam rău. Aveam febră, mă dureau încheieturile picioarelor, iar mama m-a trimis la circa medicală. Dispensarul era destul de departe: 2,5-3 km. Când am intrat la medic şi m-a consultat, a chemat asistenta şi i-a spus că el lipseşte o vreme pentru a merge cu mine să mă interneze la spitalul de copii. Aveam reumatism poliarticular! A improvizat ceva pe bicicleta cu care circula şi m-a dus la spital, apoi mi-a anunţat familia. Am început un tratament extrem de agresiv, cu poţiuni de salicilat, clisme cu salicilat, injecţii intravenoase (glucosalil). Nu apăruse cortizonul încă. Am stat în spital cam o lună. Ei bine, vreau să vă spun că zilnic, dar absolut zilnic, pe toată perioada internării, acest OM m-a vizitat (presupun că şi pe ceilalţi copii din alte saloane, dacă existau). Stătea câteva minute, mă consulta, mă încuraja, se ridica de pe pat, băga mâna în halat şi îmi punea pe noptieră o ciocolăţică sau un pacheţel de biscuiţi, un tub de mentosan, bomboane etc., apoi mă mângâia pe cap şi pleca zâmbind; tot dânsul mi-a anunţat familia când urma să mă externez (părinţii veneau în vizită numai joia şi duminica). Acest DOCTOR vorbea blând cu toţi, se adresa femeilor cu copii, cu "mamă dragă", indiferent de gradul acestora de instruire sau de condiţia socială. Din păcate, peste câţiva ani, acest OM a plecat în Israel! A fost plâns şi regretat de toată lumea, ca şi cum fiecare pierduse o rudă foarte apropiată.
De-a lungul vieţii, am întâlnit medici de toate categoriile: unii condiţionau actul medical sau nu te băgau în seamă dacă nu erai "atent", dar am întâlnit şi oameni minunaţi, profesional şi uman. Ce păcat că avem din ce în ce mai mulţi din prima categorie!
Cumnata mea avea nevoie de o operaţie minoră, dar sâcâitoare, şi când a ajuns la spital, asistentul profesorului i-a spus că poate rezolva problema chiar în acea zi (ea fiind din alt judeţ), dar la clinica privată a profesorului, în schimbul unei sume pe care ea o dobândeşte în circa 5 luni din pensie. În urma refuzului, asistentul, vădit nervos, i-a spus că o va programa la spital când are loc; poate dura şi o lună. În săptămâna următoare şi-a rezolvat problema medicală în alt oraş, cu cheltuieli financiare minime.
Vă mai reţin atenţia cu o întâmplare legată de mine. În urmă cu câţiva ani, aveam nevoie de o scrisoare medicală de la un doctor internist, pentru ca medicul de familie să-mi prescrie nişte medicamente. Am mers la o policlinică, cu trimitere, am intrat în cabinetul internistului; întregul birou era plin cu atenţii: pungi cu cafea, cosmetice, flori, pachete unele peste altele, iar doamna doctor desfăcea o caserolă cu îngheţată, din care a început să mănânce, spunându-mi că i-a adus-o un pacient. Aşa s-a desfăşurat dialogul sau, mai bine zis, monologul cu ea. Într-un târziu s-a oprit din plescăit, a pus caserola pe puţinul loc rămas liber pe birou şi mi-a dat o trimitere pentru o radiografie gastrică. Controlul l-am făcut, fireşte, la un alt doctor.
Concluziile le trageţi dvs. Eu am relatat numai lucruri care mi s-au întâmplat mie, nu din auzite sau povestite.
AURELIA ZIDARU - Ploieşti, jud. Prahova
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
