Ca să-l "prindă" pe Emil Hurezeanu la Radio Europa Liberă, bunul meu tată băga sârma antenei într-un cartof, cu convingerea că paraziții introduși de serviciile comuniste din anii '80 erau anihilați. Parcă, într-adevăr, se auzea mai bine... Vocea clară și ușor cântată a "Hurezeanului" te ungea pe suflet și-ți alina dorul de libertate. Astăzi, vocea și imaginea lui Emil Hurezeanu sunt emblema unui alt fenomen media: TV Digi 24. Analiza lucidă, exprimarea plastică, caruselul fascinant al ideilor politice și umorul fără frontiere fac casă bună cu interesul unui public select, cunoscător, matur. Cred că Emil Hurezeanu cel de azi abia dacă își mai amintește de vremurile în care numele său era rostit pe șoptite, conspirativ. A ajuns ca analizele pe care le face acum, la scenă deschisă, cu o competență de invidiat, să-l plaseze în prima linie a comentariului televizat de tip european.
Motiv pentru care i-am solicitat un interviu dedicat transformării societății românești, în cei 25 de ani de democrație postdecembristă.
"Cei care după '89 luaseră conducerea politică a țării simțeau o datorie mai mare față de Moscova, decât față de Occident"
- S-a scurs un sfert de veac de la evenimentele din 1989. E un moment de bilanț, în care mi se pare potrivit să vă întreb cu ce gânduri v-ați întors acasă, în România, atunci, și cum arătau țara și oamenii cărora le-ați vorbit de atâtea ori, de la postul de radio Europa Liberă?
- Am revenit prima oară în România în ianuarie l990, în minte cu un "proiect" de țară eliberată de comunism, cum speram că-și dorea toată lumea. Nu era așa! Nu toți românii erau la fel sau judecau la fel. Cei care preluaseră conducerea politică a României aveau, în mod evident, o agendă, dacă nu neapărat restaurativă, fără Ceaușești, în orice caz gradualistă, de așteptare. Simțeau o datorie față de Moscova mai mare decât față de Occident, după cum Occidentul însuși delegase Moscovei, în decembrie l989, sarcina precipitării revoltei din România și schimbarea regimului Ceaușescu. Doar datoria față de românii înșiși era complet ignorată. Când, în 23 sau 24 ianuarie 1990, am participat la o conferință de presă pentru ziariștii străini, la Hotel București, în prezența "Marelui Maestru de Ceremonii" Silviu Brucan, mi-am dat seama repede în ce lume am debarcat. Sala era ticsită de francezi și americani celebri. Occidentalii răsuflau ușurați, fără prea multe îndoieli, după răsturnarea regimului Ceușescu. Mai rău nu putea fi. Executarea cuplului Nicolae și Elena, la Târgoviște, oricât de "abrazivă" fusese, ca sa zic așa, era pusă pe seama exceselor oricărei revoluții antitotalitare.
- Dar Brucan de ce vă convocase la conferința de la Hotel București?
- Atunci, în seara zilei de 23 ianuarie 1990, Brucan voia să anunțe celor o sută-două de ziariști străini că FSN se va transforma într-un partid politic și va participa la alegeri. "Este și o cerere în acest sens, venită din partea minerilor", s-a justificat Brucan. "Ei ne scriu cu sutele, cu miile, scrisori de încurajare". "The great communicator" apăsa cuvintele încet, cu accentul lui imposibil, dar în cea mai fluentă posibil limbă engleză. Am ridicat două degete și am întrebat: "Nu limitați astfel marja de democratizare, dacă transformați un organism de tranziție într-un partid? Celelale partide, tinere și necunoscute, nu vor mai avea nicio șansă, în felul acesta. Scrisorile minerilor, apoi, nu cumva ne amintesc de o propagandă mai veche, semănând cu un șantaj antidemocratic"? Silviu Brucan m-a identificat repede și mi-a răspuns rece și insolent, cerându-mi să părăsesc sala, pentru că nu sunt ziarist străin. Eram corespondentul postului de radio american Europa Liberă și, în ultimii doi-trei ani, mă ocupasem intens, de la microfon, de disidenții anti-Ceaușescu, inclusiv de Brucan. Acum, fostul ideolog-șef al regimului comunist și actual al regimului postcomunist mă dădea afară! Un val de dezaprobare din sală și intervenția unui reporter de la "La Croix", în favoarea mea, m-au ținut pe scaun în continuare.
"Am intrat în democrație cu o sechelă gravă: spiritul național a fost maltratat și deformat în comunism"
- După aproape o jumătate de secol de comunism, libertatea de după '89 a venit foarte brusc pentru noi. Mentalitatea evoluează mai greu decât efectele revoluțiilor. Cum analizați buimăceala celor 25 de ani trecuți din 1989? Ce s-a întâmplat cu noi, ca popor, în sfertul de veac 1989-2014?
- Nu vom putea înțelege ce ni s-a întâmplat într-un sfert de veac, dacă nu ne uităm mai adânc în istorie, la întâmplările prin care am trecut, cel puțin în ultima sută de ani. Deci, problemele românilor țin de o poveste mai lungă. Ei sunt un mister și un miracol istoric, cum spunea Gheorghe Brătianu. Cea mai bună fază a lor a fost aceea de deschidere spre Europa, prin instituții, oricât de copiate, dar prin umplerea treptată a formelor cu fond și garanții occidentale, după 1878. Diversitatea geografică și etnică, o bună cuviință vrednică și cuminte, a supraviețuirii nonagresive și mult noroc, au creat anticorpi puternici de natură demografică, politică și diplomatică. Monarhia constituțională de origine germană, dar mai ales norocul unor regi excepționali, precum Carol I, Ferdinand sau Maria, cu rolul providențial pentru România și tragic pentru el însuși, al Regelui Mihai, în l944, au fost catalizatorii dezvoltării europene, ai ieșirii din somnolența feudal-balcanică. Această suplețe existențială și diplomatică, care a creat o statalitate sustenabilă, și poate chiar un anumit fatalism, explică menținerea pe harta Europei a României, în această parte a continentului, în care mai toți vecinii au pierdut mai mult ca noi, uneori mizând pe principii inalienabile. Am traversat comunismul cu etapele sale, așa cum se știe, procesele istorice din anii '70 și '80 ai secolului trecut fiind patul germinativ fertil pentru ultima fază a real-comunismului și pentru primii ani de democratizare. Din păcate, am intrat în democrație cu o sechelă gravă: spiritul național a fost maltratat și deformat în comunism. Un regim național-comunist care-și dărâma bisericile și caricaturiza istoria, prin prisma intereselor unui grup fricos și limitat, nu poate fi cel mai bun păstrător al Graalului. Trivializarea masificată, folclorizarea proletcultistă, deformarea tradițiilor naționale, prin oglinzile strâmbe ale mitologiei dictatoriale au deschis calea manelizării și mancurtizării desăvârșite, din era "democraturii internautice" de astăzi. Din păcate, tot ce ni s-a întâmplat în sfertul de veac al "democrației originale" își are rădăcinile în trecutul comunist, de care nu ne-am desprins definitiv, încă. Și nici n-am fi putut s-o facem, de vreme ce, înainte de 1989, dictatura n-a permis comunismului să se conecteze la centrele umanizării lui, la Praga sau Gdansk, și nici n-a acceptat patriotismul descendent din domnitori și regi. Vulgata ceaușistă a falsificat tot. Rezultatul, foarte deprimant, ne însoțește, după cum vedem, până în ziua de azi.
"După '89, spațiul politic și economic de vârf a fost ocupat de amatori și infractori"
- Vorbind despre viața politică postdecembristă, observăm că "vrejul de fasole" al FSN-ului neocomunist a crescut, în 25 de ani, cât altele în 250. Cum vedeți evoluția partidelor, a sferei politice, a tinerilor politicieni?
- După 1989, democrația incipientă ne-a propus să respirăm un aer viciat. Acest aer viciat a fost "oferta" amatorilor și infractorilor care au dat buzna în spațiul politic și economic de vârf. O pătură intermediară a birocrației ceaușiste s-a salvat prin metodele capitalismului autarhic cumetresc și ale clientelismului cleptocratic, aceleași care au secătuit România și sub comunism. În România postdecembristă, cu o conducere politică lipsită de opțiune strategică, fermă și univocă, în favoarea democrației liberale occidentale (pe fundalul supraviețuirii reflexelor prădalnice), terenul de vânătoare al demontării generale a fost inaugurat repede și fără inhibiții. Vorbiți de politicienii tineri? Aceștia seamănă cu cei bătrâni și, adesea, sunt/au fost chiar mai răi, pentru că paradigma nu s-a schimbat, ci a întinerit în rele. Salvarea noastră, ca țară, care însă nu este mereu sesizată ca atare de clasa politică, a fost atuul geopolitic. Poziția în sud-estul Europei și în nordul Balcanilor, în momentul războiului din Iugoslavia și al slăbiciunilor periculoase ale Rusiei, i-au făcut pe americani și vest-europeni să întărească veriga carpatică a lanțului "alpino-carpatic-himalaian", ca să încurc, în glumă, borcanele. O perspectivă a unui conflict româno-ungar, lângă Iugoslavia în descompunere, proporțiile României, ca teritoriu și populație, cele mai mari între Europa Centrală și Orientul Mijlociu, au fost motivele schimbării de atitudine a Occidentului. Așa s-a ajuns de la indiferența deceniului l989-1999, la proactivismul integraționist de după. Cu alte cuvinte, ne-a salvat geopolitica altora, mai mult decât politica noastră. Dar, în mod semnificativ, politicienii români, așa cum au fost ei, au răspuns repede și bine schimbării de atitudine a Occidentului, și în administrația Constantinescu, și în mandatul final al lui Iliescu, și în cele două mandate ale lui Băsescu. Ultimele au consolidat pro-atlantismul orientării strategice. Vital, în momentul revenirii neo-imperiale a Rusiei, care riscă să transforme Marea Neagră, pentru prima oară de la Războiul Crimeii (1853-1856), în noul butoi de pulbere. Al lumii?
"Fără să fim primii în Europa, nu suntem nici cei din urmă"
- Singurul "reviriment" real, petrecut în ultima vreme în România, este justiția. Cum percepeți campania anti-corupție?
- Spectacolul cu cătușe și cu transmisiuni TV, în prime time nu face altceva decât să pseudo-martirizeze hoții! E mai mare nevoie de banii lor la bugetul țării, decât să-i întreținem prin pușcării.
- O ultimă întrebare legată de imaginea României: vom izbuti, vreodată, să nu mai fim "coada Europei"?
- Noi suntem o țară importantă în Europa, cu multe resurse fizice și morale, de creativitate. Trebuie să ne redobândim încrederea în noi înșine și chiar mândria națională legitimă. Știm că, fără să fim primii, nu suntem nici cei din urmă. Găsirea, cu seninătate, a unei viteze de croazieră și de regenerare a calităților noastre tradiționale, recuperând trecutul care ne poate fi azi folositor, prin Șaguna, Școala Ardeleană, Ion Ionescu de la Brad, Spiru Haret, Titulescu și alții ca ei, vor deschide noi drumuri. Dar, mai întâi, va trebui să înțelegem că, fără compromisuri și consensuri, care să sisteze imediat scandalul, ca metodă dominantă de comunicare politică și publică, suntem pierduți.