Moş Izot

- Textul acesta a fost scris mai demult. Pe vremea când marea se lăsa împărţită cu cerul, cu nisipul şi liniştea. O bucurie pierdută astăzi, biruită de larma lumii şi de urât -

Iona

- Moş Izot, despre dumneavoastră se spune că aţi fost primul pescar din sat. Şi cel mai bun.
- Da. Izot este acuma o antică, dar Izot a fost o dată în viaţă pescar, nu de trei ori.
- Câţi ani aveţi, moş Izot?
- Optzeci şi opt.
- La câţi ani v-aţi apucat de pescărie?
- La şaisprezece. Şi am lăsat pescăria numai pentru război.
- Aţi fost pe front în primul război mondial?
- Am fost. Am intrat noi atunci la Tecuci, pe urmă am intrat la Mărăşeşti, de la Mărăşeşti, când s-a încetat puţin războiul, am plecat noi tocmai la Bârlad. De la Bârlad am plecat, ei, am uitat unde am umblat eu. Mai încoace de Bârlad este o linie pe dreapta.
- O linie de front?
- Da, da.
- Aţi luptat şi în al doilea război mondial?
- Ehei, atunci am intrat noi la Braşov, pe urmă am intrat la Bucureşti. Când s-a făcut pace, am tras noi acolo la berea.
- Sunteţi născut pe malul mării, moş Izot?
- Eu? Pe malul mării? Nuuu! Pentru că de ce? Eu sunt născut la Jurilofca.
- Şi cum aţi ajuns aici?
- Cum am ajuns? De foame. Când am venit din război nu aveam de nimica. Aveam trei copii şi babca acolo. Au plecat oamenii, unii încolo, alţii încolo, noi am venit aici, la un bulgar, am secerat cu maşina, am făcut bani buni. Era un sat de scopeţi aici. Ai auzit dumneata de scopeţi? N-avea nici mustăţi, nici barbă, nimica. Toţi au venit, au făcut trăsuri, birje. Erau oa­meni gospodari. Dar au murit toţi, săracii, erau bătrâni. Nu ştiu câţi ani au trăit aici, dar băutură n-au băut. Punea samovarul de ceai acolo şi juca. Dansa şi vor­bea. Când am auzit noi că se vând locurile, ne-am aşe­zat aici. Eu aici, fratele acolo, vecinul dincolo. Şi după ce ne-am aşezat noi, am făcut rost de scule pentru pes­cărie: năvod, bărci. Izot a fost primul pescar. Este şaizeci de ani de atunci şi până acum, şi sufletul lui n-a murit.
- Ce fel de unelte îi trebuie unui pescar, moş Izot?
- Ehei! Un pescar trebuia să aibă multe parale, nu ca acuma, dă statul tot. Pescarul trebuia să aibă un nă­vod. Pescarul trebuia să aibă o barcă. Scule de crap, scu­le de morun, de calcan, scule, ehei! câte trebuia să aibă! Eu şi acuma am scule de calcan.
- Ce faci cu ele, moş Izot?
- Ce fac? Arăt. Pentru că de ce? Să vadă oamenii cine a fost Izot. De ce n-am albit eu? Am avut inimă. Toţi pescarii bătrâni, când n-au mai lucrat, au aruncat sculele. Eu nu. Mai am câte-o antică. Să arăt: eu am fost pescar.
- Ce fel de peşti se prind în mare?
- În mare? Ce peşti? Mărunţişuri. Peş­tele mare se prinde la baltă, la Delta, aco­lo. Aici este calcan, este guvizi, stavrizi, ham­sii, lufari este, păstrugă. Este.
- Care peşte se prinde cel mai greu?
- Ştii ce? Cel mai greu se pescuieşte peş­tele pe care nu-l prinzi deloc. La câte un loc, toa­tă iarna şi vara nu cade nimica. Nici de mâncare. La alt loc, cade sute de mii de kilo­grame.
- În mare se pescuieşte numai cu năvodul sau şi cu cârlige?
- Şi cu cârlige. Sigur. Sute de cârlige, de la mal la mijlocul mării. Şi nu pui momeală. Cârli­gele se ung cu unsoare şi pe urmă aştepţi.
- Lucrul cel mai greu în pescărie este aştep­tarea?
- Tot este greu. Tu să ai un suflet în faţă şi altul în spate ca să fii pescar. Şi mâini bune. Stai două, trei zile, o lună, aştepţi. Câteodată, chiar dacă vine peştele, el totuşi scapă. Fiindcă de ce? Omul se repede. După ce a aşteptat el aşa de mult, se repe­de şi peştele scapă. Trebuie să fii foarte puternic, să poţi să-l tragi. Şi pe urmă, când vine câte-o furtună, ia tot. Scule, tot. Rămâi sărac, poa­te să ia marea şi pe tine. Mergi acasă şi tragi la votca.
- De ce beau pescarii, moş Izot?
- Nu se poate, drăguţa. Fiindcă de ce? Marea este aşa de rea, munca este foarte grea. Stai acolo o zi, două zile, nu se poate altfel: sufletul lui cere.
- În ce anotimpuri se pescuieşte cel mai bine, moş Izot?
- Acuma se pescuieşte. De ce? Să plece omul liniştit, să aşeze acolo ce-i trebuie lui, toate. Şi mergeam noi, cu Fiodor Mălai, primul pescar din sat. Scrii asta acolo, în registru. El a fost mai bătrân decât mine, acuma eu suntem cel mai bătrân om din sat.
- Primăvara plecaţi?
- Cum primăvara? În februarie suntem pe mare, drăguţa!
- Nu era frig?
- Acolo e frig? La marea? Şi când vine un peşte de două sute de kile acolo, e frig? Măi, măi, măi!
- Cum vă îmbrăcaţi?
- Cum ne îmbrăcăm? Ca acuma! O duşagreică, ga­ta. Cizme la picioare. Da' ce fac acuma? Acuma pi­cioa­­rele nu mai merge. Au mâncat marea şi este reu­ma­tizm.
- Cât stăteaţi pe mare, moş Izot?
- Cât stăteam? Pleci noaptea, vii noaptea. Când te-apucă furtuna stai două zile, trei zile, stai.
- Ce faceţi în timpul ăsta?
- Când avem mâncare, mâncăm. Când n-avem mâncare, nu mâncăm. Ne uităm la cer: este ploaie. Ne gândim la soare: ce face soarele? Cade soarele? Sfin­ţeşte soarele? Ce face? Îngheţăm acolo, la mare. Pen­tru că de ce? Bate pe noi sudul.
- Sudul este un vânt?
- Da. Astea sunt vânturile mării: sudul, nordul, apu­sul, răsăritul. După cer. Cum plecăm dimineaţa ştim. Noi avem ceas la mână? N-avem! Am sculat di­mineaţa la trei, haida! Ieşi afară, este vântul, ştii cum mergi. Nu trebuie calendar, nu trebuie ora. Numai iarna stai acasă, cu babca.
- Când e cel mai bine la pescuit, moş Izot?
- Ştii când? După sărbătorile Paştilor. Omul este liber, tot, pune sculele pe apă şi se joacă. Este soare, stai acolo între ape.
- E frumoasă marea?
- Marea? Cum o vezi. De acolo şi până acolo, la fel: mare. Numai să nu te "apuce" acolo. Pe mine m-a apucat. Cu doi feciori şi eu al treilea. La douăzeci şi şapte de braţe distanţă de unde trece cursa Constan­tinopol. M-am gândit mai mult la băieţi decât la mine. Trei zile şi trei nopţi am stat acolo, am aruncat tot timpul apa afară din barcă şi am dormit pe rând. Dar am scăpat.
- Asta e cea mai urâtă amintire din viaţa dumitale, moş Izot?
- Cea mai urâtă? De ce cea mai urâtă? Am scăpat cu viaţa, gata, iar la barca, afară, dă-i drumul. Cea mai urâtă amintire este că am ieşit la pensie.
- Până la câţi ani aţi fost pe mare, moş Izot?
- Până la optzeci. Dar acuma s-a dus. Ochii nu mai vede, picioarele nu mai merge. Sufletul cere marea, dar ce să fac? Nici să merg pe mal nu mai pot. Mă uit la mare peste gard. Stăm acolo, cu babca.
- Nu vă despărţiţi deloc de babca, moş Izot. În curte staţi împreună, la poartă staţi împreună. De şaptezeci şi doi de ani de ani de când sunteţi împreună cu ea, nu v-aţi plictisit?
- Plictisit? Babca foarte bună şi harnică. Fiindcă de ce? Ea m-a aşteptat toată vremea şi mi-a făcut trei copii. Babca a avut grijă de-acasă şi a aşteptat să tră­iesc. Ştii, drăguţa, eu nu mor. Sufletul are rost în om. Dacă omul e bun, sufletul este bun. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am făcut niciun rău. N-am omorât pe nimeni nici în război. Şi când a fost foametea aia, ştii? Izot pune caii la drum, sacii cu grâu la spinarea cailor, macină la moară, merge în Moldova şi dădeam la femeile ălea, săracile. Izot pescarul a muncit şi-a avut suflet bun. De ce să mor?

Chitul

Eram pe mal, în mulţimea de gură-cască, aşteptând ca marea să arunce afară un mort. Cel mai bătrân pes­car din sat plecase cu barca şi, prins de furtună şi hulă, se afla de două zile în larg. Luntrea neagră se mai zărea, dar trunchiul bătrânului alunecase sub orizont.
- S-a dus să moară, a spus cineva. Vrea să moară în barca lui.
Dar spre seară oamenii au plecat şi pe plajă a mai rămas doar nevasta pescarului: o femeie rotundă, cu ochii ca sticla, cu faţa plesnită şi coaptă ca o turtă de lut. Stătuse tot timpul încremenită, cu ochii în larg. Am crezut că este străină. N-a strigat şi n-a spus niciun cuvânt. Dar când s-a înnoptat, ea s-a răsturnat pe o parte, cu tălpile drepte, ca păpuşile de pământ. S-a culcat în nisip, iar când am mers dimineaţa era acolo, în picioare, şi aştepta.
Şi pe urmă vremea s-a liniştit şi am văzut barca apro­piindu-se. Un bătrân cu o barbă până la cingătoare a sărit pe nisip, a tras barca cu funia cum se trage o vacă, s-a apropiat de femeie şi, fără să spună niciun cuvânt, i-a întins o vergea de metal pe care spânzurau trei calcani. Bătrânul era îmbrăcat în chiloţi de gim­nas­tică, purta o rubaşcă legată la mijloc cu funia, iar pe creştet avea o pălărie de fetru, în valuri moi. Ţin minte că tocmai răsărea soarele când femeia a pri­mit peştii şi i-a dus lângă ochi. I-a atins pe fie­care cu mâna, apoi a pornit către casă, şi bă­trâ­nul s-a luat după ea. Mergeau amândoi pe plaja pustie, înaintau prin nisip - el uşor, ea greoi, ca golemii, cu peştii sclipitori între ei.
M-am interesat cine este bătrânul şi a doua zi m-am rugat să fiu primită în gazdă la el. O femeie tânără, veselă, rotundă, surdă, acoperită cu roşu şi flori, ca Matrioşka, cu ochi albaştri şi cu mărgele de sticlă, mi-a deschis o odaie curată şi aşa a început marea mea prietenie cu moş Izot.
- La ce te-ai gândit, moş Izot?
- La ce m-am gândit! Să vină peştele ăla, Izot să nu se întoarcă cu sacul gol!
- Nu eşti cu mult prea bătrân ca să ieşi singur pe mare?
Moş Izot a aşezat pe genunchi două pal­me ca două bube coapte, sparte şi uscate; două cioturi arse, informe, străbătute de cră­pă­turi; le-a în­tors şi pe o parte şi pe cealaltă, cum se întorc în jeratic turtele de mălai; m-a privit drept în ochi cu ochii lui ca cicoarea, a plâns o sin­gură lacrimă, cu ochiul din dreapta, şi lacri­ma s-a plimbat de la stânga la dreapta, pe tot obrazul, alune­când prin cutele groase şi adânci, ca prin nişte canale de irigaţii; şi-a descoperit capul alb ca zăpada şi, în cea mai desăvârşită taină şi şoaptă, m-a întrebat:
- Acolo, pe marea, tu ai fost?

Marea

N-am fost pe mare. Am alunecat doar pe deasupra ei, văzând-o: marea se vede neaşe­zat. Am stat doar ală­­turi de ea, mirosind-o: marea miroase neales. Am dormit doar ală­turi de ea, ascultând-o: marea sună nedes­făcut. Am cercetat marea, i-am dat ocol ca unui ani­mal neştiut, dar pielea animalului n-a plesnit, gura lui nu s-a deschis. Nu ştiu ce fel de sânge curge în ma­teria care naşte fiinţa, care ţine fiinţa, care dizolvă fiin­ţa, care trece viaţa din abur în stare de abur şi nu ştii dacă nu cumva începutul este la urmă şi urma este la început.
M-am înmuiat în apă de mare şi am ieşit cu sare pe piele, dar marea pe mine nu s-a luat. Tărâmul de ape nu m-a primit niciodată ca să ştiu dacă legea lui este viaţa sau moartea, primejdia sau desfătarea, dacă există rosturi sau marea este locul unde nu se întâmplă nimic. Nu m-am luat niciodată cu marea în piept ca să ştiu dacă este vie sau moartă, dacă este doar apă, apă simplă sau foc. N-am înţeles de ce moş Izot nu se desparte de mare şi-am vrut să-nţeleg.
- Vreau să merg pe mare, moş Izot.
- Este bine, spune moş Izot.
- Vreau să-l cunosc pe cel mai bun pescar din sat, moş Izot.
- Este bine, spune moş Izot.
- Vreau să vorbesc cu feciorul dumneavoastră, moş Izot.
- Este bine, spune moş Izot.
Mă trimite la Fedia, şi Fedia este şeful brigăzii de pescari din comuna 2 Mai.
- Dimineaţa la trei, spune Fedia. Afară, la pescărie. Atunci plecăm.
Mă culc îmbrăcată şi nici nu adorm când Capte­lina, fata surdă şi înflorată a lui Izot, îmi aşază palma pufoasă pe frunte, mă petrece până la poartă în cămaşă de noapte lungă şi albă, stă între sâni ca între două perine aşezate-n fereastră, flutură mâneca largă a des­părţire şi, cu un braţ ca un stâlp de piatră rotundă, îmi arată cerul, deasupra, că este negru şi rău.
- Exact cum trebuie, mă gândesc, şi pornesc, în­gheţată de frică, pe ţărmul mării, pustiu.

Pescarii

Pescăria este un loc înalt pe marginea mării, un foi­şor din care punctele cardinale se văd. Răsăritul, apu­sul, nordul şi sudul sunt patru vămi aşezate la graniţa lumii, cu patru vameşi care dau trecere liberă nu pen­tru oameni, ci pentru stele şi soare, pentru lună şi pă­sări, pentru zile şi ani, pentru vânturi şi anotimpuri, pe rând. Prin punctele cardinale trece chiar cerul, pescăria este un loc unde pământul e fix, mişcător este numai tărâmul de dincolo, chiar universul alunecă pe dea­supra, miraculos.
Dar când am ajuns, vama de răsărit dăduse trecere liberă pentru furtună şi vânt.
Pescarii sunt oamenii vii pe marginea mării, sunt întruchipări mişcătoare, puternice, aromitoare, ei se văd din orice vamă a cerului şi se presimt. Sunt scunzi de statură, între patruzeci şi şaizeci de ani, au feţe roşii şi ochi albaştri, au palme duble, de carne crescută pe carne, şi unghii duble, unghii crescute pe unghii, o car­ne cum e cornul de vită, destul de tare să n-o putre­zeas­că apa, să n-o ardă soarele, să n-o sfâşie vântul, să nu se facă pământ. Pescarii au linia norocului din palma stângă transformată în jgheab de alunecare pen­tru frânghie. Pescarii au linia vieţii transformată în jgheab de alunecare pentru odgon. O populaţie de băr­baţi care şi-au transformat braţele în unelte, un soi de oameni cu trunchi, cu picioare şi cap, dar cu mâini­le terminate-n lopeţi. Pescarii sunt un neam de bărbaţi care, când ating femeia cu palma, femeia se simte iu­bită de un fel de copac. Dar când am ajuns, pescarii ţi­neau palma stângă întinsă şi prin linia vieţii se des­fă­cea din edec odgonul gros de oţel. O barcă de lemn pen­tru cincisprezece per­soane urma să iasă în larg.

Facerea lumii

- Nu veniţi, au spus pescarii. Marea e rea. Tocmai cum trebuie ca să ajungi la fund. Tocmai cum trebuie ca să mergi drept în iad.
Dar am mers. Am căzut într-o groapă de apă şi apa s-a închis deasupra mea. S-a făcut un clopot învârtitor şi eu eram chiar limba care izbea.
Să fii într-un clopot de apă. Să nu respiri aer, să tragi lichid. Să rabzi apa care îţi ia hainele, pielea, oasele. Să laşi să ţi se tul­bure cristalinul şi să-ţi crească în tâmplă ochiul de peşte. Să simţi bureţii de bronhii crescuţi în urechi. Să scuipi stomacul şi să-ţi intre în loc o băşică pentru plutit. Să ţi se acopere gura de gingii gelatinoase şi moi. Şi tocmai când metamorfoza e gata, marea să te scuipe afară şi să te poarte pe-un val, cu o viteză năprasnică, spre un zid de vid.
- Tocmai cum trebuie, am spus.
Ca să vezi pescarii muncind. Să-i vezi croind prin infernul acela de apă turbată un drum liniştit. Foarte stăpâni pe barcă. Foarte stăpâni pe vâsle. Chemându-se pe numele mic, ca într-o numără­toa­re. Numele oameni­lor funcţionând ca un număr de înaltă dre­sură: vâsla atinge fiara ca biciul dre­so­rului, exact în locul unde doare şi potoleşte, şi omul mai scapă o dată cu viaţă, de moartea prin colţi.
Între iad şi cer am călătorit sâmbătă dimineaţă la trei. Am străbătut o lume fără direcţie. Fără miros şi culoare. O lume nici de aer şi nici de apă. Nici de cenuşă şi nici de fum. Am fost într-un teritoriu de materie nealeasă, agitat de-o mişcare clocotitoare şi violentă, cred că am trecut chiar prin facerea lumii, prin alegerea apelor de uscat.
- Lucrul cel mai greu este să ajungi pe mare, la locul de muncă? Aşa se întâmplă în fiecare zi?
- În fiecare zi dacă este soare. Din două în două zile dacă este ploaie. Din trei în trei zile dacă este furtună. Pleci luni dimineaţa şi te întorci la ţărm miercuri seara. Pleci joi dimineaţa şi ţărmul se vede, poate, duminică.
- Şi ce faceţi atâta vreme pe mare?
- Ce facem? Aşteptăm.

Cea mai bună dintre lumi

Poate din pricina aşteptării sunt pescarii atât de tăcuţi. Poate din pricina aşteptării sunt pescarii atât de blânzi. Poate din pricina aşteptării sunt atât de frumoşi. Stau doi câte doi la o pereche de vâsle, ca şco­larii în bănci: cot la cot şi umăr la umăr şi cizmă lân­gă cizmă de cauciuc. Poar­tă şorţuri lungi, de bucă­tărese. Au cămăşi în pătrate şi şepci. Vorbesc aşezat şi melodios. Se cheamă Petca, Gheorghe, Maxim şi Vasili, fac glume cu cel mai bătrân dintre ei, zicând că aseară l-a căutat o cumătră şi el a cre­zut că este o oaie legată de gard, râd luminos şi mai luminos luminează cu ochii albaştri: ochii aceia curaţi, de oameni de mare, cu pupila reglată pentru distanţe fără obstacole, un ochi format chiar pentru infinit.
Aş vrea să le spun cât de bine este cu ei. Cât de-n pace şi siguranţă mă simt în barca aceea pierdută-n ocean. Cât de mare şi bărbătească este puterea pe care-o transmit. Cum simţi că în toate punctele cardi­nale care-ţi fixează fiinţa în spaţiu se înalţă un zid. Aş vrea să le spun că mă simt foarte liberă acolo, în mij­locul mării, pentru că mă simt ocrotită, pentru că pot să am mare încredere, pen­tru că pot să nădăj­duiesc. Aş vrea să le spun, dar nu pot să spun, pentru că prin­tre pescarii de mare lu­cru­rile sunt astfel orânduite, că totul se tace şi nu se spune nimic. Aş vrea să le spun ce nu pot să spun: că sunt soiul cel mai curat de oa­meni pe care i-am întâlnit şi că, dacă barca lor ar ieşi de pe mare ca să meargă prin lume, s-ar despărţi strâm­bii de drepţi, răii de buni şi min­ciuna de adevăr. Asta aş vrea să le spun şi nu pot să spun: că o lume mai bună se începe cu oameni ca ei. Dar oa­menii cu care se face o lume mai bună tocmai muncesc.

Dezvelirea adâncului

"Trage! Lasă! Lasă! Trage!".
Aplecaţi peste aceeaşi margine a luntrei, cei opt din treisprezece pescari ai lui Cuţupal Feodor trec prin mâini talianul cu peşti. Iarba de mare şi algele s-au îm­pletit în plasa de sfoară şi pescarii adună verdeaţa de mare cu furca, cum se adună fânul în clăi. În locul cu­rat se desfăşoară iar talianul, o oră şi jumătate, băr­baţii aceia cu cizme de muschetari înalte până la coap­să trec prin mâinile lor scufundate în apă, când sfoara, când sârma, şi mijlocul lor îndoit se udă pe ploaie, ru­gineşte şi scârţâie, când se aşează pe bancă încheie­tu­rile sună ca tabla şi mâinile lor se albesc şi se umflă, capătă culoarea cărnii de peşte, nu se disting acolo, pe fundul bărcii, printre calcani. Munca pe care o văd este atât de dură şi atât de îndelungată, încât vederea peş­te­lui argintiu care curge în barcă, în cascade, nu mă mai bucură, şi aş vrea să-l ajut pe Foca Silivestru să se îndrepte de spate şi pe Pla­ton Martin să ţină odgonul de sârmă al talianului, care trece prin linia vieţii din pal­mă atât de repede şi atât de fierbinte, că iese sân­gele şi inundă şi drumul norocu­lui. Şi pe Grigore Maxim aş vrea să-l ajut să treacă cu bine, la şaizeci şi unu de ani, de singura lună care-l mai desparte de pensie, şi pe nea Ştefanov să-l ajut să ţină parâma, pen­tru că pescuitul se petrece pe timp de furtună, bar­ca se lasă când într-o parte, când în cealal­tă, cu o pu­tere atât de mare, că munca pescarilor se ve­de când în genune, când, răsturnată, deasupra, în cer. Dar mai sunt încă trei taliene cu peşte de scuturat, înainte ca prada să fie aşezată în coşuri şi coşurile să fie duse în port, pe cântare, acolo unde o populaţie ames­tecată de oameni, neveste, rude şi cu­rioşi, vin să asiste la de­barcare, şi argintul care se zbate în barcă la­să dâre de solzi pehaine, pe piele, în păr şi pe pleoa­pe, şi ofran­da de peşte este atât de bogată şi sclipitoare, încât pare jertfă aleasă pentru al­tarele lor chiar de zei. Mai sunt încă trei taliene, trei ore de mers şi trei ore de muncă înainte ca bronhiile să se usuce-n ureche şi din­ţii să se desprindă de gingia moale, de gelatină, înainte ca omul să iasă din peşte, să zâmbească, să schimbe o vorbă, să tragă o duşcă de votcă, să aprindă o ţigară, înainte ca plevuşca rămasă în barcă să fie aleasă şi curăţată şi spălată în apă de mare, în aşa fel ca la în­toar­­cerea la pescărie, acolo unde Mutul cel blond şi fru­mos, cu ochi albaştri, Grigorie Clim, care nu ştie nici să audă şi nici să vorbească, dar care ştie să mun­cească cât zece, aşteaptă deja lângă focul de sub cără­midă şi lângă apa în clocot, pentru ca peştele să fie arun­cat înăuntru şi - preţ de-o cafea - ciorba de ham­sii, de guvizi şi de păstrugă să îmbete lumea cu aro­mele ei. Mai sunt încă trei taliene, trei ore de mers şi trei ore de mun­că, trei ore de furtună şi trei ore de mare, înainte ca cizmele lungi să fie puse în pari, la uscare, şi hainele îmbibate de sare şi sânge de peşte să fie puse în cuie, pe casă, tot la uscare, şi pescarii-n chiloţi de gimnas­tică negri, ca băieţandrii, să stea o clipă în soarele mic, cât oul de gâscă, scăpat din fur­tună ca o mi­nune de un minut; înainte ca edecul să se în­vârtă şi odgonul să trea­că din nou prin dru­mul de noroc şi de via­ţă din palmă, înainte ca barca cea mare, ma­huna, să iasă din apă ca o bivoliţă credincioa­să şi neagră, cu pântece lat. Mai sunt încă trei taliene, trei ore de mers şi trei ore de muncă înainte ca pâinea să se rupă pe masă şi licoa­rea fierbinte, cu leuştean, să alunece în stomac, înainte ca nea Foca să mă scape îmbrăcată în mare, pentru ca domnia-mea să se ducă la dra­cu', tocmai când vreau să mă laud că în bătă­lia cu apa eu am scăpat. Mai sunt, mai sunt încă trei ore de mers şi trei ore de muncă, dacă nu cumva soarele ca oul de gâscă se va acoperi iar de ploaie, ploaia va deveni iar furtună şi ziua de muncă va deveni două zile de muncă, două zile de muncă se vor face trei zile de muncă şi, la întoarcerea de pe mare, joi sau duminică dimineaţa, nu ştiu câte femei ca păpuşile mari, de lut, ples­nite la soare, vor aştepta în nisip cu ochii de sticlă, nemişcate şi neclintite, să vină pescarii din larg.

Epilog înalt

În cea mai bună şi dreaptă dintre lumi cu putinţă, primii oameni aleşi vor fi strigaţi în chipul care ur­mea­ză, ca după un catalog: CUŢUPAL FEODOR, BARBU TUDOR, POLICI GHEORGHE, MAXIM GRIGORE, ŞTEFANOV GHEORGHE, NE­DELCU NI­COLAE, FOCA SILIVESTRU, PLATON MAR­TIN, CLIM GRIGORE - bri­gada de pescari care tră­ieşte, munceşte şi prea­fe­riceşte în zilele noatre, sub zo­dia can­cerului, în luna iunie, azi, 24, în comuna de baş­tină de la ţărmul mării, 2 Mai.