Drumul lung spre Cimitirul Vesel

- Creat de Peter Hurley, irlandezul "narcotizat" de tradiţia populară a Maramureşului, Festivalul de la Săpânţa este o sărbătoare care celebrează firescul şi frumuseţea folclorului autentic -

- "No, mă, văzut-ai ce scenă s-o rădicat, chiar aici în satu-n care te-ai născut? Ui, mă boxele cât casa şi felinarele celea..."
- "Da, bine, mă, de aia merg eu la concert, pe bază de felinar?"
Cei doi râd, îşi iau instrumentele în mâini, o zon­goră şi o ceteră, şi încep să cânte pentru ei, în di­mineaţa de Sfânta Maria, cu câteva ore înainte de deschiderea festivalului.
Şoseaua ce iese din satul maramureşean Să­pânţa şi urcă spre munte împarte pajiştea pe din două. O parte este ocu­pată de o scenă foarte ma­re, perfect echipată, cum rareori poţi vedea într-un sat, scenă pe care peste 100 de artişti ro­mâni şi irlandezi vor in­ter­preta, la lăsarea serii, o amplă lucrare de mu­zică cultă. Pe cealaltă parte a pajiştii se va ce­lebra, cât e ziua de lun­gă, tradiţia muzicală vie a Maramureşului: cânte­ce, "ziceri" la ceteră, stri­gături. Reactualizat după trei ani de pauză, Festivalul "Drumul lung spre Cimitirul Vesel" este unul dintre cele mai izbutite proiecte cultu­rale, menirea sa fiind aceea de a promova va­lorile străvechi ale Ma­ra­mureşului, de a-i face cunoscuţi pe cei ce le duc mai departe.

"O fo altă lume, nu ştiu ce mâncau oamenii de cântau tătă noaptea"

În miezul zilei, sub soarele de august ieşit dintre nori, pajiştea răsună din toate părţile. Nu există solist vocal. În iureşul instrumental, câte un ceteraş mai cân­tă din când în când şi cu gura sau cineva, din mul­ţime, zice câteva strigături. Mă atrage un ritm iute, cu zvâcnete, ca un cal sălbatic ce aleargă şi-aleargă, şi aruncă, din când în când, din copite. Bărbatul care bate la dobă este sufletul petrecerii, nu ţine doar rit­mul, ci şi "păleşte" câte-o strigătură, de răsună pajiş­tea. Aflu că e Toni Dobaşu', unul dintre vestiţii do­başi din Maramureş.

- Cum scoateţi strigăturile astea?, îl întreb. Vă vin în minte pe loc?

- Nuuu, puţini sunt ăia care le fac pe loc! De exem­plu, unchieşu' acesta al meu, Moş Pupăză. Eu la omu' ăsta, de câte ori mă întâlnesc cu el, trebuie să ridic clopu' şi să zic "săru' mâna". Ne-o fost profesor la şcoală, un fel de maestru, am învăţat de la el sculp­tura în lemn. Atâta suflet o pus să ne înveţe omu' ăsta, pentru că pe el n-o avut cine să-l înveţe meseria, când era ca noi. Eu de meserie sunt bucătar, dar n-am mai intrat în bucătărie din '94. Acum îs constructor de biserici, tăt în lemn, cu ce am învăţat de la Moş Pu­păză. Şi omu' ăsta găsea rime şi strigături, de ferească Dumnezeu! El le făcea pe loc, era un fel de... com­po­zitor de moment. Atâta doar că, a doua zi, nu le mai ţinea minte. Îl întrebai: "Mai ştii, Moş Pupăză, ce-ai zâs asară?". Nu mai ştia, trebuia să-i amin­tim noi. El era cu mândrele şi striga "Merg pe drum şi-mi pare bine/ Văd coconi făcuţi de mine." Am ţinut minte multe auzite de la el şi le zic şi eu mai departe.

- La dobă cum aţi ajuns?

- A, hopa! Am avut verişori la noi în sat, la Valea Stejarului, ei or cântat cu doba, cu cetera, şi m-or luat cu ei la zongoră. Dar nu mi-o plăcut deloc! Nu m-am putut adapta cu ritmurile alea a lor. Mai întâi am mers cu ei la jocuri, cântam între noi, băieţii de liceu, apoi m-or luat mulţi cu ei să cânt, pe la petreceri şi nunţi. Doba mi-am făcut-o sângur, aşa-i regula la noi.

- Mai cânta cineva în familie? Tata?

- Tata? Tata o fo po­căit, Dumnezeu să-l ier­te! Hai să vă spun. Mă duc la nuntă în Apşa peste Tisa, în Ucraina, şi mă întreabă tata: "Măi, Toadere, unde meri?". "Mă, tată, mă duc la Apşa." "Păi la ce?" "Mă duc să le bat doba." "Vai de mine, Dumnezeule, Doam­ne, mă, păi tu eşti nebun?" "Păi, cum aşe, mă tată?" "Păi, fii atent! Noi, pe vremuri, făceam clăci şi marţi, joi, sâmbătă, duminică. Veneau ţiganii din Apşa să ne cânte şi noi îi plă­team în mâncare şi bău­­tură. Şi tu ai ajuns a­cum să meri să cânţi acolo?" "Da, mă tată, da' mie îmi dau 200 de dolari." "Hopa!...", zâ­ce tata.

- S-au schimbat mult nunţile, în ultimii ani?

- S-or gătat nunţile de atunci, nu mai co­res­pund astăzi. Înainte se cânta fără staţie, fără am­pli­ficare. Noi cân­tam la instrumente şi tătă lumea de la nuntă cânta cu vocea. Nu ştiu ce mâncau oamenii atunci, ce fel de legume, dar jucau şi cântau tătă noap­tea. O fo altă lume atunci. Acu' aşteaptă să vii tu să le cânţi şi ei să se uite la tine, de la mese, aşteaptă să îi inviţi tu să joace în cerc, "haideţi, vă rugăm!". Or stri­cat mult orgile astea. Acum vine unu', progra­mea­ză ritmu', şi pac! Şi ăi bătrâni se dau mai deoparte, supăraţi, că ei nu pot ţine ritmu' acela aşa iute. La mine mai vine câte unu': "Mă, Toadere, dă, mă mai rar, că vreau să joc şi eu."

- E mai greu la dobă ca la alte instrumente? Ce-ţi trebuie pentru a fi un dobaş bun?

- În orice caz, trebuie ureche muzicală şi să ai un ceteraş bun lângă tine. Că el e pri­maşu', el dictează ritmu'. Noi, aici, în Mara­mureş, avem o groază de văi, şi toate văile astea au ritmul lor. Ce-i la Sighet nu-i pe Iza. Cred că pe Mara îs cele mai dese jocuri, cele mai iuţi ritmuri. Dacă îi greu? Hopa! Să vă spun ceva. Atâta-mi place doba asta, atâta suflet pun în ie, că nu ştiu ce-ar trebui să se întâmple ca să-mi dau eu seama că mi-e greu. Vă spun sincer că atâta mi-e de uşor, cât de greu mi-ar fi!

Cântece din bătrâni

Doar privindu-i mâna lui Stan George în­ţelegi imediat că el nu a fost muzicant toată viaţa.
"Tata, fie iertat, c-o murit la 94 de ani, m-o lovit o dată şi i-am dat şi eu înapoi. O zâs că palmă aşe grea n-o avut el de la om, toată viaţa, cum o avut de la mine."
Mâna lui este uriaşă, bătătorită, traversată de cra­tere şi de dâre prelungi, adânci. Ţine zongora pe ge­nunchi, înclinată, prietenul lui din copilărie "zice" la ceteră, un băiat de şcoală generală bate la dobă şi un mesean cu mustaţă şi cu privirea albastră, plecată departe, asigură strigăturile. Ar putea foarte bine să o ţină aşa toată noaptea. "Eu am fost lu­crător forestier toată viaţa, drujbar, aici, în zona noastră, Săpânţa. Mi-o plăcut muzica de când eram tânăr, da' am avut de ales atunci, ori asta, ori cea­laltă. Şi acu' vreo şap­te ani, m-am întâlnit pe drum, de Revelion, cu băieţii, or zis că nu pot merge la cân­tat, că nu au pe nimeni cu zongora. Le-am zâs că merg eu, şi de atunci nu mă mai lasă. Mai întâi am mers la joc, acu' avem nunţi, şi mâine, şi poimâine."

- N-am mai auzit pe cineva să se apuce aşa târziu de cântat...

- Aşe, la bătrâneţe? Amu am 70 de ani, socoteşte şi mata cât aveam când am început. Ceva habar am avut eu, trebuie să ai ureche deschisă. Şi să ai ambiţie, asta trebuie.

Muzică simfonică la marginea satului

De partea cealaltă, pe pajiştea de peste drum, mai răzbesc câteva raze de soare pe după brazi. Departe de scenă se aude un cântec încet, suav. În iarbă, fe­mei­le din corul bisericii de la Săpânţa fac ultimele repe­tiţii înainte de marele concert. Ele vor urca pe scenă alături de corul teologic din Sibiu, de o orches­tră simfonică, de instrumentişti irlandezi de marcă, pentru a interpreta o lucrare muzicală de anvergură, "Vocile din Cimitirul Vesel", inspirată de epitafurile de pe crucile din cimitirul satului. Autorul muzicii, com­pozitorul irlandez Shaun Davey, invitat în Ro­mâ­nia de Peter Hurley se afla în urmă cu patru ani la slujba de Sfânta Maria, ţinută la biserica din Săpânţa. A ieşit de la slujbă transfigurat. "Corul acesta poate să cânte în concertul meu!" După patru ani, acest lu­cru s-a întâmplat: corul a cântat impecabil, iar concer­tul a fost un triumf, aplaudat de sătenii ce au rămas până noaptea pe pajişte. "Corul părintelui Dobre a cântat mai bine ca niciodată, iar eu, în postura de compozitor, nu am fost nicicând mai mişcat de o ase­menea dăruire scenică. Iar corul femeilor din Să­pânţa a biruit, cu mare curaj, toate emoţiile şi nesi­guranţa iniţială a prezenţei lor pe scenă. Au dovedit că pot cânta alături de orchestra simfonică, iar pen­tru colegii mei irlandezi acesta a fost vârful concer­tului, cel mai important moment", avea să spună Shaun Davey.
Viaţa culturală românească tinde să fie pusă la pământ, ţinută în frâu de "festivaluri-şuşe", în care, de cele mai multe ori pe bani publici, sunt promovaţi artişti mediocri şi submediocri. Criteriile de selecţie: apariţiile TV, o ţinută cât mai sumară, numărul de ope­raţii estetice sau de ore petrecute la sala de forţă. Cu cât mai facil - mai mult fard, zâmbete false, ver­suri siropoase, play-back - cu atât mai bine! Un festi­val de calitatea celui de la Săpânţa, pornit şi susţinut de entuziasmul, de încăpăţânarea dusă până în pân­zele albe ale visătorului irlandez stabilit în România, Peter Hurley, este echivalentul unei guri de oxigen şi merită aplaudat din toată inima.