"Pe cuvânt vă spun, că făr' de părintele, n-aş mai pute' trăi! Diloc!"
Bărbatul din faţa mea e trecut de a doua tinereţe, dar e plin de energie şi entuziasm. Vorbeşte din inimă, cu patos şi convingere, de parcă ceea ce spune ar fi ultima mărturie pe care o mai are de dat înaintea lui Dumnezeu. Dar nu are gravitatea exagerată a multor creştini, care după ce au luat calea bisericii, se furişează pe lângă ziduri, smeriţi şi cu ochii în pământ. Pe nea Gheorghe credinţa îl face bucuros şi optimist. E hâtru şi simpatic, aşa cum sunt toţi urmaşii lui Creangă. Vorbeşte dulce, moldoveneşte, pomenindu-l pe părintele Arsenie Boca la fiecare cuvânt.
Un sfat cât o prevestire
"Io, la viaţa mea, am făcut di tăti! Di ce să vă mint? Nu prea umblam pe la biserică, dar de crezut, credeam. Aveam o leacă habar de cele sfinte, dar nu făceam ce trăbuie. Nevastă-mea, săraca, era credincioasă şi mă mai lua cu ea pe la mânăstiri. Aşa am ajuns la Ponor, în Ardeal, la părintele Irineu. Ş-acolo am văzut întâia dată lucrarea lui Dumnezău. Stăteam di vorbă cu dânsul mai mulţi credincioşi, ş-apăi părintele o ajuns la mine. S-o uitat binişor ş-o zâs: «Mata ai să ai o cumpănă în viaţă. O să-ţi fie bine, ai s-ajunji ş-oleacă di şefuţ, d-apoi ai să paţi un mare năcaz. O să fii în primejdie di moarte!». Aşa mi-o spus, pă cuvânt din inimă vă zâc, da' n-am ţinut sama de ce mi-o spus părintele. Eram cu credinţă puţină... Dar apoi o trecut vremea şi cuvintele lu' părintele Irineu s-or împlinit exact aşa cum le-o spus. Fix exact! Cuvânt cu cuvânt! Am ajuns viceprimar la mine în sat, apăi, peste câtăva vreme, m-or ales şi primar. Ajunsesem «un pic dă şefuţ», aşa cum zisese dânsul. Ş-am dus-o aşa, pân' ce o vinit năpasta piste mine. M-am sâmţit rău, ş-apăi m-am pus pă tren, de m-am dus la Cluj, unde am unu' din ficiori. Şi m-o dus la spital, că în Botoşani nu-s aşa doctori buni. Ş-apăi mi-a făcut analizele ş-a ieşit că am cancer! Limfom non-Hodgkin! Aşa scria pe reţetă. M-am spăriat, vă spun drept! Doctorul a zis să fac tratament. Citostatice! Ş-apăi mi-era rău de la dânsele, de nu puteam nici să mă dau jos din pat. Vomitam, mi-era rău, rău di tăt! Şi cum stăteam aşa, supărat şi vai di capul meu, soţia mi-o adus o carte s-o citesc. O carte despre părintele Arsenie Boca. Domnule, pă cuvânt vă spun, din ce am luat-o, n-am mai putut-o lăsa din mână! Parcă m-o luminat aşa, de-am simţit o putere în mine ş-am început atunci să mă rog lui. Ş-am mai citit-o o dată şi încă o dată. Di cinci ori am citit-o, stând acolo în spital, ş-apăi cu rugăciunile părintelui, am început să mă simt bine. M-am putut da jos din pat, mi-o trecut tăt răul, până s-apuc să termin tratamentul. Aşa m-o ajutat cartea asta, de nu pot să vă spun, că nici nu mă mai despart de ea, nicăieri".
Nea Gheorghe începe să caute prin straiţa lui mare şi scoate un volumaş subţire, cu chipul părintelui Arsenie Boca desenat pe copertă - "Fost-a om trimis de Dumnezeu". Cartea e frământată bine în mâini, o răsfoiesc şi mi-e greu să cred: toată convertirea şi vindecarea lui nea Gheorghe stă în câteva mărturii ale unor oameni care l-au întâlnit pe părintele de-a lungul vieţii şi au fost transformaţi de personalitatea lui copleşitoare. E greu de înţeles ce s-a petrecut atunci, pe patul de spital, în sufletul lui nea Gheorghe, înfricoşat de suflarea morţii, dar un lucru e limpede - când a părăsit salonul, era alt om. Nu numai că s-a întors cu tot sufletul spre Biserică, dar acum colindă neobosit România, merge în toate pelerinajele, pe la toate marile hramuri, la mânăstiri şi schituri. Călătoriile astea sunt pentru el un prilej de cuminecare cu Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui. Eu l-am întâlnit la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, unde venise să se închine de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi să ia apă "de la izvoru' lu' părintele Arsenie" ca să bea în fiecare dimineaţă, după rugăciune. De aici pleca la Bucureşti, să se închine moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu, care urma să fie prăznuit la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.
"Nu ştiu ce să vă mai spun, că tare mi-i teamă să nu-mi fie spre laudă. Că nu vreau să mă laud eu cu ceva, doar să scot la lumină sfinţenia părintelui Arsenie Boca. Că, fără el, eu nu eram acum credincios şi nici viu! Acum merg la biserică şi la toate pelerinajele din ţară, că-mi dă dânsul putere. Piste tot mă sâmt întărit după ce mă închin, da' cel mai mult m-o ajutat la mormântul lui, di la Prislop. Am fost acolo când mi-era tare rău. După ce ieşisem din spital, au zis doctorii să nu merg pe jos, că trebe să mă odihnesc. Da' io tare trăjeam la mormântul părintelui Arsenie. Ş-am plecat, aşa slăbit, ş-apăi n-am putut ajunge cu maşina pân la mânăstire, că era plină şoseaua di tăt felul de maşini. Ş-a trebuit să merg trei kilometri pe jos. Oamenii cu care am fost n-au vrut să mă lase, dar eu am pornit. Şi drept vă spun că, de ce mergeam, de aia îmi era mai bine! Parcă mi să întăré picioarele. Era aşa, o putere care mă făcea să merg înainte. Aşa am ajuns până la mormânt. Ş-apăi când l-am văzut, am început a plânge şi să tremur tot! Tot, pe cuvânt vă spun! Tremuram şi plânjeam de bucurie, că ajunsesăm la dânsul. Valuri, valuri, parcă mă luau de la inimă. Cât am stat în mânăstire, la Prislop, am şi uitat că am fost aşa di bolnav. Puterea aia a părintelui parcă m-a întinerit. Mergeam pe jos oricât, nu-mi mai era rău deloc. Nimic, absolut! De atunci, nu mai simt boala. Au trecut cinci ani de când am fost la spital, la Cluj, şi am citit cartea părintelui şi uite cum sunt! Fac şi tratamentu' doctorilor, da' iau şi un leac găsit la dumneavoastră, în "Formula AS", un leac din plante, chiar pentru boala mea, şi cu rugăciunile părintelui, o duc tare bine. Făr' de dânsul, nu mai eram acum să vă spun toate aistea."
Cu toată energia şi bucuria lui, badea Gheorghe parcă se frânge pe dinlăuntru şi-i simt vocea tremurând. L-a potopit amintirea mormântului şi minunea trăită. "Tare am teamă să nu-mi fie spre laudă ce v-am spus. Vreau numa' să ştie tăţi românii cât de bun e părintele Arsenie Boca şi ce putere mare are de la Dumnezău! Numa' să-l rugăm şi ne ajută."
CRISTIAN CURTE
"Dumnezeu ne aude şi ne ajută"
La aproape 40 de ani, eram îngrozitor de nefericită. O relaţie lungă, de aproape 15 ani, se făcuse bucăţi, nu aveam de lucru, aveam multe fobii care mă împiedicau să trăiesc normal (îmi era teamă de oameni, nu sportam să ies singură din casă, aveam claustrofobie - lucru care mă împiedica să merg cu metroul, cu liftul). Trăiam simţind că sunt jalnică, că nu merit nimic, că valorez mai puţin decât un gunoi. Suferinţa era singura emoţie care mă însoţea zi de zi, de foarte mult timp. În pragul unei căderi nervoase, disperată că nu găsesc nicio soluţie pentru problemele mele, am început să citesc acatistele şi paraclisele Sfântului Nectarie şi ale Maicii Domnului. Precizez că mă rugam de mulţi ani, însă niciodată nu am făcut-o ca în acea perioadă. M-am agăţat de rugăciunea mea către Sfântul Nectarie cu toată puterea, aşa cum se agaţă un înecat de un pai. Pe măsură ce mă rugam şi zilele treceau, am început să mă privesc în cu totul altă lumină. Pentru prima oară îmi vedeam defectele, înţelegeam că nu am fost o victimă nevinovată, că am greşit şi eu foarte mult, că mare parte din ceea ce se întâmpla era din vina mea. Eram terminată, mă rugam plângând în hohote către Sfântul Nectarie şi Maica Domnului, să răscumpere păcatele mele şi să mă ajute cumva. La scurt timp, am făcut rost de o sumă de bani suficient de mare încât să mă pun pe picioare pentru o perioadă detimp. După câteva săptămâni, am reuşit să găsesc diagnosticul unei boli care mă chinuia de multă vreme, m-am operat şi problemele mele s-au ameliorat suficient, încât să pot duce o viaţă normală. După câteva luni, am remarcat că mă simt bine în pielea mea, că nu mai am probleme atunci când ies din casă, că pot să merg singură pe stradă, ba mai mult, am început să merg şi cu metroul, iar liftul nu mă mai speria deloc! Aveam în familie o persoană apropiată care îmi făcea zile negre de mulţi ani. Ei bine, atitudinea acestui om s-a schimbat, până în punctul în care a devenit principalul meu sprijin. Apoi am găsit iubirea, într-un fel minunat şi absolut neaşteptat pentru mine. Totul era bine în viaţa mea, primisem mult mai mult decât dorisem, decât îndrăznisem vreodată să cer... Dar binele m-a ameţit. După câteva luni, m-am îndepărtat de rugăciune şi am reînceput să fac vechile mele greşeli, fără ca măcar să conştientizez cât de absurdă sunt. Am pierdut imediat o parte din ceea ce primisem, dar vina este doar a mea. Ceea ce pot să spun, cu mâna pe inimă, este că am înţeles acum cât de mare este puterea smereniei şi a blândeţii, că aceasta este cea mai mare lecţie pe care mi-a dat-o Sfântul Nectarie. Îl rog să-mi vindece din nou rănile sufletului, să mă ridice la lumină, să mă ajute să-mi găsesc drumul.
Cred cu toată puterea mea că, dacă ne păstrăm credinţa şi continuăm să ne rugăm, Dumnezeu ne aude şi ne ajută. Sfântul Nectarie nu încetează niciodată să mijlocească pentru noi şi să ne vină în ajutor. Rugaţi-vă lui şi veţi găsi sprijin întotdeauna, indiferent de problemele voastre!
CRISTINA MACOVEI
Scrisoare către Părintele Iustin Pârvu
Străbunii mei s-au născut şi au trăit pe aceleaşi meleaguri, iar eu am copilărit pe aceeaşi gură de rai pe care s-a născut şi Sfinţia Voastră.
Copil fiind, multe vacanţe le petreceam la bunici, îndrăgostită de Bistriţa şi de munţii ce o înconjurau. Nu ştiam, nici măcar nu auzisem că, în 1919 - în satul Petru Vodă - nu departe de Galu - satul bunilor mei, v-aţi născut Dumneavoastră.
Anul naşterii mele, 1964, a fost şi anul eliberării, când, la 14 mai, v-aţi întors acasă, unde vă aştepta Ana, mama Sfinţiei Voastre, despre care spuneaţi că era "ca o sfântă". Dar, înainte de asta, în 14 mai 1948, aţi fost arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare, pentru că aţi avut îndrăzneala de a face "lecţii de educaţie creştină şi naţională". Aţi fost torturat şi anchetat până în august 1949 la închisoarea Suceava - oraş în care aveam să mă nasc, 15 ani mai târziu. De acolo aţi fost transferat la Aiud - închisoarea comunistă pentru intelectuali. În 1960, când aţi fost eliberat, după 12 ani de detenţie, şi întrebat ce veţi face, aţi răspuns: "O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii". Pentru aceste vorbe aţi mai primit 4 ani de închisoare, pe care i-aţi executat în Delta Dunării, în lagărul de la Periprava.
Când în 1991 aţi venit în satul natal Petru Vodă - Neamţ să puneţi temelia mânăstirii de călugări cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril - la scurtă vreme am auzit de Sfinţia Voastră. Aţi vegheat prin rugăciuni asupra familiei mele. Mama - pentru că pe linie maternă sunt legată de aceste locuri având sora mai mică învăţătoare la şcoala din Petru Vodă - a fost permanenta noastră legătură cu Dumneavoastră. Toate necazurile noastre vi s-au făcut cunoscute Sfinţiei Voastre şi rugăciunile ne-au slobozit din multele încercări ale vieţii. Dar şi aşa tot nu vă cunoscusem. Pentru că în anii '90 eram încă tânără, negândind că viaţa avea să lovească dur -nu mă încumetasem să calc pragul mânăstirii şi mai ales al chiliei unde primeaţi nenumăraţi credincioşi. Anii au trecut, viaţa m-a încercat, dar greul nu venise încă pentru mine. Abia în 2010 - în iarna acelui an - pe 1 decembrie, într-o zi cu atât de mult soare şi căldură, nefireşti pentru o zi de iarnă, împreună cu mama mea şi soţul meu făceam un drum la Petru Vodă şi reuşeam să intrăm la Sfinţia Voastră.
Cred şi nu cred - sigur! - atunci am avut convingerea că ne aflam în faţa trimisului lui Dumnezeu, că prin acei ochi albaştri, blânzi, mă cerceta Însuşi Domnul Hristos. Fusese un an greu şi starea mea de sănătate nu era cea dorită, de aceea ajunsesem la Sfinţia Voastră. Atunci am cunoscut-o şi pe maica Nicolaida, cu care am avut şi am o puternică legătură întru rugăciune. Când am plecat, am simţit că se deschid pentru mine nişte Porţi - nu aveam de unde să ştiu ce va urma. În anul următor - 2011 - începusem să-mi rezolv o parte din problemele de sănătate, ceea ce nu ştiu dacă aş fi făcut fără binecuvântarea Sfinţiei Voastre.
2012 a fost anul pentru care fusesem pregătită, anul pentru care Dumnezeu îmi purtase paşii către Dumneavoastră, Părinte Iustin. În acest an a lovit boala care e atât de frecventă în zilele noastre, boală pe care a cunoscut-o şi Sfinţia Voastră şi din cauza căreia, în cele din urmă, după o luptă inegală v-aţi stins şi aţi plecat la Domnul.
În perioada de tratament, chiar dacă trupul meu era agresat de atâtea medicamente care mai mult mă secau de vlagă, împreună cu sprijinul meu din acea perioadă şi de acum, de altfel, mama mea şi soţul meu, am reuşit să ajung, din păcate, pentru ultima dată la Sfinţia Voastră. Era în toamna anului 2012, toamna cea lungă, caldă şi blândă. Când am intrat în chilia pe care parcă o ştiam de o viaţă - unde stăpâneau o pace şi o lumină parcă din altă lume, m-am aşezat în faţa Sfinţiei Voastre, şi atunci, înainte de a vă spune despre boala mea, am ştiut că sunt salvată. Cu mâinile atât de frumoase aţi luat un creion şi o bucată de hârtie şi mi-aţi scris numele de botez: Mihaela. Sufletul meu atunci s-a liniştit, credinţa că Dumnezeu prin Dumneavoastră, Părinte Iustin, m-a cercetat şi m-a salvat, acea credinţă este prezentă în mine zi de zi. Atunci v-am văzut şi v-am sărutat mâna care emana o energie aproape divină - pentru ultima oară.
Aveam să aflu că suferiţi de aceeaşi boală, însă anii de detenţie, vârsta înaintată, dar în primul rând pentru că Însuşi Dumnezeu vă chema la El - toate au făcut să plecaţi la Ceruri. Când am aflat că aţi părăsit această lume, sufletul meu plângea, ochii mei plângeau, dar inima mea mă încuraja, spunându-mi că de acolo, de Sus, va veni ajutorul şi că Părintele Iustin nu ne va lăsa.
Dumnezeu ne iubeşte pentru că ne-a îndrumat paşii către Sfinţia Voastră şi mai ales pentru că numele noastre au fost rostite în rugăciunile Părintelui Iustin. Este un mare privilegiu pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată îndeajuns.
Părinte Iustin, Te rugăm: fii cu noi şi pomeneşte-ne în rugăciunile tale!
ANDA MIHAELA TĂNĂSESCU
"Puterea rugăciunii şi dragostea mea"
Stimaţi cititori ai "Formulei AS",
Scriu această scrisoare electronică dintr-un foarte adânc sentiment de recunoştinţă. Să mă explic: foarte mulţi ani, am fost singură. Asta m-a învăţat multe, dar mi-a şi creat nişte reflexe nu foarte sănătoase: destul de critică cu cei din jur, ironică la adresa unor fete veşnic "însoţite", fără să mi se pară că ele au ceva special şi, de ce să nu recunosc, invidie pe cuplurile acelea frumoase care se completau, se ţineau de mână şi se sărutau, brusc, pe o alee în parc. Îmi place să cred că nu am dus vreodată lucrurile astea la extrem, dar ele existau în mine şi mă deranjau.
Să mă explic şi mai mult: sunt o fată frumuşică pentru unii, frumoasă pentru alţii, cu studii aici şi în străinătate, cu perioade locuite în afara României, cu un simţ al ridicolului foarte bine definit şi cu un umor cam tăios. Cu toate astea, mi-au trebuit aproape 26 de ani ca să ajung să am încredere în forţele proprii, şi asta s-a întâmplat atunci când am făcut primul pas pentru a-mi corecta un defect fizic. În mod surprinzător, după tratament, am primit o mulţime de priviri întrebătoare şi replici precum "Eu nici măcar nu observasem, care era, de fapt, problema ta?". Problema mea venea din cap, şi dacă a fost nevoie de un tratament de câţiva ani ca să o rezolv, nu contează, rezultatul a fost o privire mai senină şi mai iertătoare la adresa celorlalţi. Felul în care ne simţim cu noi înşine se reflectă mereu asupra celorlalţi, ne transformăm fricile şi nesiguranţele în atitudini care, de multe ori, nu au nicio legătură cu noi, dar care sunt mecanisme de apărare. La un moment dat, nu mai suportam eticheta "de fată specială, diferită de celelalte", dar pentru care niciun bărbat nu voia să lupte cu adevărat. Este greu de explicat, dar am lucrat mereu în medii mai diferite, cu bărbaţi de succes, bine plătiţi, manieraţi, dar cu toate astea, nu am simţit că vreunul ar fi pe deplin ceea ce îmi doream.
Ei bine, a venit o perioadă în viaţa mea când, locuind în străinătate, a trebuit să aleg dacă să mă întorc în România, sau nu. Am ales să mă întorc, dar am venit înapoi cu o viziune foarte clară despre ce înseamnă cu adevărat viaţa într-o ţară străină (nu foarte dornică de est-europeni) şi, mai presus de orice, cu o inimă smerită. A fost nevoie să plec departe de casă pentru a-mi da seama cine sunt şi ce vreau cu adevărat. Şi, mai ales, ce nu vreau, un clişeu pe cât de mare, pe atât de adevărat, cel puţin în cazul meu. Aşa că, pur şi simplu, am pus planurile mele jos şi am zis: "De acum, facă-se voia Ta!". A fost perioada cea mai fericită din viaţa mea în care m-am simţit cel mai liberă, perioada în care făceam ce îmi plăcea, pentru prima oară în viaţă, şi în care am întâlnit oameni minunaţi. Unul dintre ei a devenit soţul meu. Care, culmea, mi-a făcut o impresie foarte proastă la început, dar care s-a dovedit, de fapt, a fi tot ceea ce am cerut: un om pe care să îl respect şi pe care să îl admir. Şi pe care acum îl iubesc.
Dragi cititori, îndrăzniţi să cereţi, chiar dacă aveţi impresia că nu meritaţi nimic. Cineva, acolo sus, ştie mai bine ce vrem. M-am rugat Sfântului Nectarie şi am fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca, am lăsat marea mea mândrie deghizată în ironii şi poante fine deoparte şi am îngenuncheat. De atunci, încerc să nu las nicio zi să treacă fără să mulţumesc. Lumea este altfel acum.
Vă doresc numai bine şi să aveţi puterea de a îndrăzni.
CAMELIA