CĂTĂLINA FLĂMÂNZEANU - "M-a cuprins dorinţa de a povesti lumii întregi despre frumuseţea portului românesc"

- Am descoperit-o pe Facebook, unde îşi promovase câteva fotografii realizate de ea, cu fete îmbrăcate în ii româneşti. Nu doar că imaginile erau superbe, dar ele spuneau povestea unei expoziţii organizate în Spania, la Granada, care s-a bucurat de succes. "Subiect bun pentru revista noastră", mi-am spus, şi i-am propus să ne întâlnim -

- Ideea de a aduna într-o expoziţie fotografii cu femei îmbrăcate în ii româneşti seamănă cu o po­veste. Când şi cum te-ai îndrăgostit de ele?

- Ideea expoziţiei "FotografIE cu IE" a prins con­tur după întoarcerea mea din Canada, unde am plecat într-o aventură împreună cu soţul meu şi unde ni s-au născut amândoi copiii. Patru ani am trăit pe meleaguri canadiene, ne-am descurcat minunat, nu am avut nicio problemă, nici financiară şi nici de altă natură, sin­gu­rul of fiind dorul de ţară, care se amplifică într-un chip inimaginabil, la mare depărtare de casă. Am ajuns să ne dorim să ne întoarcem, mai ales că noi nu am plecat acolo cu gândul să rămânem definitiv. Cred că acesta este argumentul emoţional: dorul de ţară care m-a cu­prins, nevoia de a povesti lumii întregi des­pre frumu­se­ţea portului românesc, nevoia - poa­te - de a mă apro­pia de rădăcini. Reîntoarsă în Româ­nia, mi-a tre­cut pe la urechi tema Zilei Internaţionale a Iei, care s-a legat foarte bine de o vizită la Muzeul Satului din Râmnicu Vâlcea, unde sunt expuse câteva ii cu ade­vă­rat fabuloase şi aşa, pe nesimţite, şi complet neaş­teptat, m-am îndrăgostit de ele. Le-am iubit şi le-am simţit natura, le-am înţeles tâlcul şi mi-am amintit ce nu credeam că ştiu: ce înseamnă să fii fe­meie, să fii româncă, să descătuşezi iubirea şi femini­tatea, şi do­rul, şi durerea, toate simţămintele care-au fost prinse în înşiruirile de cruciuliţe colorate, cusute cu emoţie, cu suflet şi fără prea multe cuvinte.

- Iile din fotografiile tale sunt purtate de femei, unele dintre ele celebre. Cum le-ai convins să se lase îmbrăcate în ţărănci?

- Mă aflam, ca fotograf voluntar, la Festivalul de Teatru Independent "Undercloud" şi am vorbit în stânga şi-n dreapta despre ideea mea de a fotografia femei îmbrăcate în ie. Toate persoanele care m-au auzit vorbind despre asta m-au încurajat şi au acceptat să facă parte din proiectul meu, astfel că, la final, din sute şi sute de fotografii au ieşit 20 de portrete de femei - scriitoare, actriţe, regizoare - de toate vâr­stele: Coca Bloos, Chris Simion, Lia Bugnar, Anca Si­gartău, Rodica Lazăr, Ruxandra Cesereanu, Irina Strungă­reanu, Alexandra Uşurelu, dar şi patru fetiţe, între care şi Alexandra mea (Flămânzeanu) - au fost protago­nistele expoziţiei "FotografIE cu IE".

- Expoziţia "FotografIE cu IE" a fost deschisă iniţial pe 24 iunie, de Sânziene, la Muzeul Ţă­ranului Român, din Bucureşti. Cum a ajuns şi în Spania, la Granada?

- S-a întâmplat ca o prietenă din Spania a doamnei Ruxandra Cesereanu, care mi-a fost profesoară la Facul­tatea de Jurnalism din Cluj, să vadă fotografiile. Îi fă­cusem d-nei Cesereanu vreo sută de fotografii la Romexpo, în Bucu­reşti, unde venise să-şi lanseze un roman. Aflând de simpozioanele pe care le organi­zea­ză Oana Ursache, lec­tor universitar la Ca­tedra de Lim­bă Română de la Univer­si­tatea din Gra­nada, doamna Ce­sereanu i-a vorbit despre mine şi despre proiectul meu cu iile. Eveni­mentele s-au des­făşurat în perioada 24-28 iu­nie, adu­nând în acelaşi spaţiu univer­sitar zeci de specialişti români şi străini (cu concursul Depar­ta­mentului de Limbi Ro­ma­ni­ce, al Facultăţilor de Filo­sofie, de Tra­ducere şi Inter­pretare din Granada, cu susţi­nerea Insti­tu­tului Limbii Ro­mâne şi a Insti­tutului Cultural Român). A fost, aşa cum spui, ca o poveste fru­moasă, întâm­plată aievea. La ver­nisaj au vor­bit Ruxandra Ce­sereanu, Oana Ursache şi di­rectorul Centrului de Cultură Con­temporană din Granada. M-a bătut pe umăr domnul Li­viu Papadima - pro­rectorul Uni­versităţii din Bu­cureşti -, m-a felicitat ling­vistul Marius Sala... Să vină astfel de oameni ca să te felicite, pentru munca pe ca­re ai fă­cut-o şi să afirme că le-ai schimbat perspectiva despre ie, a fost o mare bucurie pentru mine.

- Eşti jurnalistă. De ce preferi fotografia şi ima­ginile, cuvintelor? Presa scrisă nu te atrage?

- Cuvintele nu îmi sunt de ajuns. Sună a clişeu, dar imaginile fac cât o mie de cuvinte. Imaginile au un impact imediat şi transmit cu mai mare uşurinţă emo­ţii. Iubesc oamenii, în general, şi iubesc frumosul din ei, iar lucrul direct cu oamenii este, de fiecare dată, o experienţă înălţătoare, cu atât mai mult cu cât totul e ca un abur. Poţi intui, poţi bănui, poţi simţi, dar nicio­dată nu poţi atinge cli­pa... Şi totul e filtrat de emoţie. A mea, a per­sonajului, a privitorului fotogra­fiei. Pro­babil de asta ies şi imaginile aşa cum ies. Mereu surprinzătoare. Şi am avut parte de reacţii pozitive, chiar şi atunci când nu cre­deam în mine. Totul e mai simplu când eşti des­chis, curios şi sincer. Iar când ai şi oameni care te iubesc alături, nu ai cum să nu te simţi fericit şi împlinit.

Atelierul din baie

- De unde ţi se trage pasiunea pentru fotografie? Cine te-a împrietenit cu apa­ratul foto şi cum te-ai apropiat de foto­grafie, ca artă?

- Cu Noel Chenier - un cunoscut foto­jurnalist din Montreal - am făcut primii paşi către arta fotografică. El m-a învăţat teh­nici, cadraturi, mi-a recomandat şi ce apa­rat să-mi cumpăr. Dar fotografia este hobby-ul meu de mică, şi prima persoană care mi-a pus aparatul de fotografiat în mână a fost tata. El avea "ate­lierul" foto în baia de serviciu din aparta­men­tul nostru de bloc, din Râmnicu Vâlcea. Crease aco­lo o lume magică, unde developam împre­ună fotografiile. Fotografiam tot ce prin­deam, peisaje, animale, clădiri, oameni mari sau co­pii. Mai ales copii. Fără milă de filmul care se termina după 24 sau 36 de poziţii. Odată, eram în parc, cu tata, şi fotografiam nişte tineri. Şi ţin minte că tata a vorbit cu ei şi le-a dat întâl­nire sâmbătă după-amiază, să le dea fotogra­fiile. Nu erau mai mult de 5-6 cadre, dar îmi amintesc cu precizie că au fost un succes. Au plă­cut foarte mult, şi tata, dragul de el, a fost tare mândru. Tata, care nu mai e, pe care l-am iubit enorm şi n-am ştiut când l-am pierdut, pentru că eram însărcinată cu băiatul meu, iar cei din familie au decis să nu-mi spună, ca să nu păţim ceva, eu ori copilaşul... S-a în­tâmplat că născusem băiatul de scurt timp şi mama a venit la noi, în Canada, să-l vadă. De la aeroport mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva dramatic: ma­ma era stră­vezie şi era... sin­gură. Atunci s-a schimbat ceva în mine şi, cu toate că aveam copiii mici şi o duceam bine acolo, am simţit că nu e nimic mai important pe lume decât familia. Să fim aproape unii de alţii. Atât de tare am sufe­rit că l-am pierdut pe tata, în­cât am hotărât să ne întoar­cem în ţară. Mi-era dor de el, de vacanţele petrecute împre­ună, de foto­gra­fie, de "atelie­rul" nostru foto, de râsul lui, de privirea lui... M-am agăţat de aparatul foto şi de oameni şi... tot cercetez priviri.

- Ai relaţii, în România, cu oameni din breasla ta?

- Am avut ocazia să ur­mez un curs de fotografie la Sibiu, susţinut de Daniel Băl­ţat şi Ana Vasiu, care mi-au devenit prieteni. Când am ajuns la cursul lor, am avut surpriza să întâlnesc foarte mulţi profesio­nişti. Cu studiouri foto, cu portofolii impresionante. Mă între­bam dacă voi ajunge şi eu vreodată la nivelul lor. Da­niel Bălţat, prin stilul lui de a preda şi prin firea lui, mi-a dat încredere că şi eu pot. Şi chiar am reuşit să-mi depăşesc limitele şi am terminat prima, deşi la început eram cel mai puţin pregătită de acolo.
Şi aş mai vrea să amintesc despre un om pe care îl iubesc tare mult, care mă susţine în orice demers foto­grafic: domnul Laurenţiu Mărgineanu, tot fotograf. Discutăm, analizăm, desfiinţăm anumite fotografii pe care le fac, iar sfaturile domniei-sale sunt foarte im­portante pentru mine.

- La capăt de interviu îţi propun să spui ceva des­pre ie. De ce-o iubeşti? Reprezintă mai mult decât bo­rangicul din care este ţesută şi broderiile cusute pe ea?

- Ia este mult mai mult decât o bluză românească. Ea l-a inspirat şi pe Matisse, în pictura sa intitulată chiar aşa: La blouse roumaine. Celebra cântăreaţă engleză Adele a purtat, şi ea, în cel mai recent video­clip, o ie, şi tot ia şi cusăturile româneşti l-au inspirat pe regizorul şi creatorul de modă american, Tom Ford, în ultima sa colecţie vestimentară. La Granada, am cunoscut ospanioloaică a cărei poves­te m-a făcut să visez. În urmă cu 30 de ani, femeia fusese în România, de unde îşi luase o ie. S-a fotografiat cu ea şi i-a dat o poză prietenului ei drept amintire, convinsă fiind că îi va purta noroc în dragoste şi în căsnicie. Aşa a şi fost. Prietenul ei de atunci i-a de­venit soţ. Acum, după 30 de ani, am fotografiat-o din nou, în aceeaşi ie, atât pe ea, cât şi pe cele două fiice ale ei, care priveau bluza ca pe un obiect magic, ne­pre­ţuit. În acest fel aş vrea să duc povestea mai de­parte. Pentru că şi eu preţuiesc ia şi cred în simbo­listica şi în încărcătura sa magică.