Sunt un om de aproape 70 de ani. Permiteți-mi să vă povestesc o întâmplare petrecută în urmă cu peste 60 de ani. Era prin anul 1951-52, aveam 7-8 ani. Locuiam într-un cartier mărginaș al Ploieștiului, și la acea vreme mai aveam patru frați: doi mai mici și doi mai mari, apoi au mai venit doi. Suntem șapte frați. În acea vară mă simțeam rău. Aveam febră, mă dureau încheieturile picioarelor, iar mama m-a trimis la circa medicală. Dispensarul era destul de departe: 2,5-3 km. Când am intrat la medic și m-a consultat, a chemat asistenta și i-a spus că el lipsește o vreme pentru a merge cu mine să mă interneze la spitalul de copii. Aveam reumatism poliarticular! A improvizat ceva pe bicicleta cu care circula și m-a dus la spital, apoi mi-a anunțat familia. Am început un tratament extrem de agresiv, cu poțiuni de salicilat, clisme cu salicilat, injecții intravenoase (glucosalil). Nu apăruse cortizonul încă. Am stat în spital cam o lună. Ei bine, vreau să vă spun că zilnic, dar absolut zilnic, pe toată perioada internării, acest OM m-a vizitat (presupun că și pe ceilalți copii din alte saloane, dacă existau). Stătea câteva minute, mă consulta, mă încuraja, se ridica de pe pat, băga mâna în halat și îmi punea pe noptieră o ciocolățică sau un pachețel de biscuiți, un tub de mentosan, bomboane etc., apoi mă mângâia pe cap și pleca zâmbind; tot dânsul mi-a anunțat familia când urma să mă externez (părinții veneau în vizită numai joia și duminica). Acest DOCTOR vorbea blând cu toți, se adresa femeilor cu copii, cu "mamă dragă", indiferent de gradul acestora de instruire sau de condiția socială. Din păcate, peste câțiva ani, acest OM a plecat în Israel! A fost plâns și regretat de toată lumea, ca și cum fiecare pierduse o rudă foarte apropiată.
De-a lungul vieții, am întâlnit medici de toate categoriile: unii condiționau actul medical sau nu te băgau în seamă dacă nu erai "atent", dar am întâlnit și oameni minunați, profesional și uman. Ce păcat că avem din ce în ce mai mulți din prima categorie!
Cumnata mea avea nevoie de o operație minoră, dar sâcâitoare, și când a ajuns la spital, asistentul profesorului i-a spus că poate rezolva problema chiar în acea zi (ea fiind din alt județ), dar la clinica privată a profesorului, în schimbul unei sume pe care ea o dobândește în circa 5 luni din pensie. În urma refuzului, asistentul, vădit nervos, i-a spus că o va programa la spital când are loc; poate dura și o lună. În săptămâna următoare și-a rezolvat problema medicală în alt oraș, cu cheltuieli financiare minime.
Vă mai rețin atenția cu o întâmplare legată de mine. În urmă cu câțiva ani, aveam nevoie de o scrisoare medicală de la un doctor internist, pentru ca medicul de familie să-mi prescrie niște medicamente. Am mers la o policlinică, cu trimitere, am intrat în cabinetul internistului; întregul birou era plin cu atenții: pungi cu cafea, cosmetice, flori, pachete unele peste altele, iar doamna doctor desfăcea o caserolă cu înghețată, din care a început să mănânce, spunându-mi că i-a adus-o un pacient. Așa s-a desfășurat dialogul sau, mai bine zis, monologul cu ea. Într-un târziu s-a oprit din plescăit, a pus caserola pe puținul loc rămas liber pe birou și mi-a dat o trimitere pentru o radiografie gastrică. Controlul l-am făcut, firește, la un alt doctor.
Concluziile le trageți dvs. Eu am relatat numai lucruri care mi s-au întâmplat mie, nu din auzite sau povestite.
AURELIA ZIDARU - Ploiești, jud. Prahova