Drumul lung spre Cimitirul Vesel

- Creat de Peter Hurley, irlandezul "narcotizat" de tradiția populară a Maramureșului, Festivalul de la Săpânța este o sărbătoare care celebrează firescul și frumusețea folclorului autentic -

- "No, mă, văzut-ai ce scenă s-o rădicat, chiar aici în satu-n care te-ai născut? Ui, mă boxele cât casa și felinarele celea..."
- "Da, bine, mă, de aia merg eu la concert, pe bază de felinar?"
Cei doi râd, își iau instrumentele în mâini, o zon­goră și o ceteră, și încep să cânte pentru ei, în di­mineața de Sfânta Maria, cu câteva ore înainte de deschiderea festivalului.
Șoseaua ce iese din satul maramureșean Să­pânța și urcă spre munte împarte pajiștea pe din două. O parte este ocu­pată de o scenă foarte ma­re, perfect echipată, cum rareori poți vedea într-un sat, scenă pe care peste 100 de artiști ro­mâni și irlandezi vor in­ter­preta, la lăsarea serii, o amplă lucrare de mu­zică cultă. Pe cealaltă parte a pajiștii se va ce­lebra, cât e ziua de lun­gă, tradiția muzicală vie a Maramureșului: cânte­ce, "ziceri" la ceteră, stri­gături. Reactualizat după trei ani de pauză, Festivalul "Drumul lung spre Cimitirul Vesel" este unul dintre cele mai izbutite proiecte cultu­rale, menirea sa fiind aceea de a promova va­lorile străvechi ale Ma­ra­mureșului, de a-i face cunoscuți pe cei ce le duc mai departe.

"O fo altă lume, nu știu ce mâncau oamenii de cântau tătă noaptea"

În miezul zilei, sub soarele de august ieșit dintre nori, pajiștea răsună din toate părțile. Nu există solist vocal. În iureșul instrumental, câte un ceteraș mai cân­tă din când în când și cu gura sau cineva, din mul­țime, zice câteva strigături. Mă atrage un ritm iute, cu zvâcnete, ca un cal sălbatic ce aleargă și-aleargă, și aruncă, din când în când, din copite. Bărbatul care bate la dobă este sufletul petrecerii, nu ține doar rit­mul, ci și "pălește" câte-o strigătură, de răsună pajiș­tea. Aflu că e Toni Dobașu', unul dintre vestiții do­bași din Maramureș.

- Cum scoateți strigăturile astea?, îl întreb. Vă vin în minte pe loc?

- Nuuu, puțini sunt ăia care le fac pe loc! De exem­plu, unchieșu' acesta al meu, Moș Pupăză. Eu la omu' ăsta, de câte ori mă întâlnesc cu el, trebuie să ridic clopu' și să zic "săru' mâna". Ne-o fost profesor la școală, un fel de maestru, am învățat de la el sculp­tura în lemn. Atâta suflet o pus să ne învețe omu' ăsta, pentru că pe el n-o avut cine să-l învețe meseria, când era ca noi. Eu de meserie sunt bucătar, dar n-am mai intrat în bucătărie din '94. Acum îs constructor de biserici, tăt în lemn, cu ce am învățat de la Moș Pu­păză. Și omu' ăsta găsea rime și strigături, de ferească Dumnezeu! El le făcea pe loc, era un fel de... com­po­zitor de moment. Atâta doar că, a doua zi, nu le mai ținea minte. Îl întrebai: "Mai știi, Moș Pupăză, ce-ai zâs asară?". Nu mai știa, trebuia să-i amin­tim noi. El era cu mândrele și striga "Merg pe drum și-mi pare bine/ Văd coconi făcuți de mine." Am ținut minte multe auzite de la el și le zic și eu mai departe.

- La dobă cum ați ajuns?

- A, hopa! Am avut verișori la noi în sat, la Valea Stejarului, ei or cântat cu doba, cu cetera, și m-or luat cu ei la zongoră. Dar nu mi-o plăcut deloc! Nu m-am putut adapta cu ritmurile alea a lor. Mai întâi am mers cu ei la jocuri, cântam între noi, băieții de liceu, apoi m-or luat mulți cu ei să cânt, pe la petreceri și nunți. Doba mi-am făcut-o sângur, așa-i regula la noi.

- Mai cânta cineva în familie? Tata?

- Tata? Tata o fo po­căit, Dumnezeu să-l ier­te! Hai să vă spun. Mă duc la nuntă în Apșa peste Tisa, în Ucraina, și mă întreabă tata: "Măi, Toadere, unde meri?". "Mă, tată, mă duc la Apșa." "Păi la ce?" "Mă duc să le bat doba." "Vai de mine, Dumnezeule, Doam­ne, mă, păi tu ești nebun?" "Păi, cum așe, mă tată?" "Păi, fii atent! Noi, pe vremuri, făceam clăci și marți, joi, sâmbătă, duminică. Veneau țiganii din Apșa să ne cânte și noi îi plă­team în mâncare și bău­­tură. Și tu ai ajuns a­cum să meri să cânți acolo?" "Da, mă tată, da' mie îmi dau 200 de dolari." "Hopa!...", zâ­ce tata.

- S-au schimbat mult nunțile, în ultimii ani?

- S-or gătat nunțile de atunci, nu mai co­res­pund astăzi. Înainte se cânta fără stație, fără am­pli­ficare. Noi cân­tam la instrumente și tătă lumea de la nuntă cânta cu vocea. Nu știu ce mâncau oamenii atunci, ce fel de legume, dar jucau și cântau tătă noap­tea. O fo altă lume atunci. Acu' așteaptă să vii tu să le cânți și ei să se uite la tine, de la mese, așteaptă să îi inviți tu să joace în cerc, "haideți, vă rugăm!". Or stri­cat mult orgile astea. Acum vine unu', progra­mea­ză ritmu', și pac! Și ăi bătrâni se dau mai deoparte, supărați, că ei nu pot ține ritmu' acela așa iute. La mine mai vine câte unu': "Mă, Toadere, dă, mă mai rar, că vreau să joc și eu."

- E mai greu la dobă ca la alte instrumente? Ce-ți trebuie pentru a fi un dobaș bun?

- În orice caz, trebuie ureche muzicală și să ai un ceteraș bun lângă tine. Că el e pri­mașu', el dictează ritmu'. Noi, aici, în Mara­mureș, avem o groază de văi, și toate văile astea au ritmul lor. Ce-i la Sighet nu-i pe Iza. Cred că pe Mara îs cele mai dese jocuri, cele mai iuți ritmuri. Dacă îi greu? Hopa! Să vă spun ceva. Atâta-mi place doba asta, atâta suflet pun în ie, că nu știu ce-ar trebui să se întâmple ca să-mi dau eu seama că mi-e greu. Vă spun sincer că atâta mi-e de ușor, cât de greu mi-ar fi!

Cântece din bătrâni

Doar privindu-i mâna lui Stan George în­țelegi imediat că el nu a fost muzicant toată viața.
"Tata, fie iertat, c-o murit la 94 de ani, m-o lovit o dată și i-am dat și eu înapoi. O zâs că palmă așe grea n-o avut el de la om, toată viața, cum o avut de la mine."
Mâna lui este uriașă, bătătorită, traversată de cra­tere și de dâre prelungi, adânci. Ține zongora pe ge­nunchi, înclinată, prietenul lui din copilărie "zice" la ceteră, un băiat de școală generală bate la dobă și un mesean cu mustață și cu privirea albastră, plecată departe, asigură strigăturile. Ar putea foarte bine să o țină așa toată noaptea. "Eu am fost lu­crător forestier toată viața, drujbar, aici, în zona noastră, Săpânța. Mi-o plăcut muzica de când eram tânăr, da' am avut de ales atunci, ori asta, ori cea­laltă. Și acu' vreo șap­te ani, m-am întâlnit pe drum, de Revelion, cu băieții, or zis că nu pot merge la cân­tat, că nu au pe nimeni cu zongora. Le-am zâs că merg eu, și de atunci nu mă mai lasă. Mai întâi am mers la joc, acu' avem nunți, și mâine, și poimâine."

- N-am mai auzit pe cineva să se apuce așa târziu de cântat...

- Așe, la bătrânețe? Amu am 70 de ani, socotește și mata cât aveam când am început. Ceva habar am avut eu, trebuie să ai ureche deschisă. Și să ai ambiție, asta trebuie.

Muzică simfonică la marginea satului

De partea cealaltă, pe pajiștea de peste drum, mai răzbesc câteva raze de soare pe după brazi. Departe de scenă se aude un cântec încet, suav. În iarbă, fe­mei­le din corul bisericii de la Săpânța fac ultimele repe­tiții înainte de marele concert. Ele vor urca pe scenă alături de corul teologic din Sibiu, de o orches­tră simfonică, de instrumentiști irlandezi de marcă, pentru a interpreta o lucrare muzicală de anvergură, "Vocile din Cimitirul Vesel", inspirată de epitafurile de pe crucile din cimitirul satului. Autorul muzicii, com­pozitorul irlandez Shaun Davey, invitat în Ro­mâ­nia de Peter Hurley se afla în urmă cu patru ani la slujba de Sfânta Maria, ținută la biserica din Săpânța. A ieșit de la slujbă transfigurat. "Corul acesta poate să cânte în concertul meu!" După patru ani, acest lu­cru s-a întâmplat: corul a cântat impecabil, iar concer­tul a fost un triumf, aplaudat de sătenii ce au rămas până noaptea pe pajiște. "Corul părintelui Dobre a cântat mai bine ca niciodată, iar eu, în postura de compozitor, nu am fost nicicând mai mișcat de o ase­menea dăruire scenică. Iar corul femeilor din Să­pânța a biruit, cu mare curaj, toate emoțiile și nesi­guranța inițială a prezenței lor pe scenă. Au dovedit că pot cânta alături de orchestra simfonică, iar pen­tru colegii mei irlandezi acesta a fost vârful concer­tului, cel mai important moment", avea să spună Shaun Davey.
Viața culturală românească tinde să fie pusă la pământ, ținută în frâu de "festivaluri-șușe", în care, de cele mai multe ori pe bani publici, sunt promovați artiști mediocri și submediocri. Criteriile de selecție: aparițiile TV, o ținută cât mai sumară, numărul de ope­rații estetice sau de ore petrecute la sala de forță. Cu cât mai facil - mai mult fard, zâmbete false, ver­suri siropoase, play-back - cu atât mai bine! Un festi­val de calitatea celui de la Săpânța, pornit și susținut de entuziasmul, de încăpățânarea dusă până în pân­zele albe ale visătorului irlandez stabilit în România, Peter Hurley, este echivalentul unei guri de oxigen și merită aplaudat din toată inima.