La sfârşitul secolului al XII-lea, o bogată literatură răspândeşte prin toată Europa legenda unei relicve sfinte, numite Graal. Acest obiect minunat, căruia i se atribuie puteri miraculoase, suscită un viu interes în întreaga lume creştină. Se povesteşte pretutindeni că Graalul poate vindeca bolnavii, poate sătura flămânzii şi prelungeşte viaţa. Pentru a-i primi efectele benefice, este de-ajuns chiar să-l fi zărit în vis - căci aşa apare cel mai des în povestirile medievale. Admiraţia pentru Graal merge dincolo de legendă: oameni de litere susţin că Sfântul Graal nu este un mit, o himeră, ci un obiect foarte real: chiar cupa din care Iisus a băut în timpul Cinei celei de Taină. Alţi cercetători afirmă că Graalul e vasul în care a fost adunat sângele lui Christos, aflat pe Cruce. Imaginaţia cavalerilor angajaţi în ultimele Cruciade a răspândit legendele Graalului, o cantitate incredibilă de cupe, boluri şi potire devenind, rând pe rând, "acea" sfântă relicvă pe care cruciaţii au readus-o din Orient.
La perenitatea legendei a contribuit, cu siguranţă, şi epopeea Cavalerilor Mesei Rotunde a regelui Arthur, care s-au jurat să caute Graalul. Biserica va rămâne tot timpul reticentă în a declara Graalul drept simbol sacru, lucru ce-ar putea concura crucea. Textele ce vorbesc despre Graal ca fiind potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină nu sunt, de altfel, bazate pe vreo tradiţie creştină, recunoscută de Roma. Mai mult, în lipsa unor probe concrete, majoritatea istoricilor privesc existenţa Graalului cu oarecare scepticism.
Prin urmare, Graalul nu este decât un mit medieval, comparabil cu cel al licornului? Un obiect fabulos, similar cu iarba nemuririi a lui Ghilgameş sau cu Lâna de Aur, căutată de Iason şi argonauţi? Şi totuşi, opt secole după deschiderea "dosarului", în Occident există oameni care-şi consacră viaţa căutării Sfântului Graal. Dacă "divina cupă" există într-adevăr, unde se află ea? Să pornim şi noi pe urmele Graalului şi să începem cu povestirile din Evul Mediu, cele care i-au dezvăluit, primele, existenţa.
Prima apariţie
Graalul a fost amintit pentru prima oară în Parsifal Galul (sau Povestea Graalului), operă de vreo 9.000 de versuri, scrisă de Chrétien de Troyes prin 1180 - autorul inspirându-se, cu siguranţă, din miturile celtice.
Istoria lui Parsifal se rezumă astfel: cavaler al curţii regelui Arthur, el se opreşte într-o zi la misteriosul castel al Regelui Pescar. Acolo îi apar în vis patru semne, printre care o lance însângerată şi o cupă scânteietoare. Parsifal nu înţelege semnificaţia visului şi va plăti pentru asta: doar la capătul unei lungi rătăciri şi al unei dificile căutări interioare, el va descoperi semnificaţia cupei şi-şi va găsi împăcarea sufletului. Chrétien de Troyes a murit înainte de a-şi termina Parsifalul, dar opera lui va face obiectul mai multor "continuări" (mai ales, în cea a lui Wauchier de Denain, între 1190 şi 1200), ce vor permite încheierea istoriei acestui cavaler şi a căutării sale.
Parsifal şi Iosif
Către 1200, poetul burgund Robert de Boron îşi încheie Romanul Istoriei Graalului sau Iosif din Arimateea. În această "reluare", inspirată din Evanghelia lui Nicodim, semnificaţia Graalului se schimbă foarte mult şi se încarcă de o dimensiune biblică: Graalul nu mai este doar evocarea potirului Euharistiei (împărtăşaniei), comuniunea lui Christos cu credincioşii Săi, ci este şi cupa în care Iosif din Arimateea, vărul şi discipolul lui Iisus, a adunat "nepreţuitul sânge" al lui Christos vărsat pe cruce. Graalul devine astfel un simbol al miracolului: băutura pe care o conţine devine izvor al nemuririi!
O adaptare ulterioară a legendei Graalului, germană de astă dată, va fi redactată de Wolfram von Eschenbach, pe la începutul anului 1200. Este vorba de Parzival, operă impunătoare, de 24.000 de versuri, din care s-a inspirat Richard Wagner pentru a-şi compune opera-fluviu, Parsifal. În interpretarea alchimiştilor medievali, Graalul devine un uriaş smaragd, cu puteri apropiate de cele ale pietrei filosofale! Perceval, Parzival şi Iosif din Arimateea vor deveni, toate trei, romane foarte populare, rapid traduse şi adaptate în întreaga Europă.
Opera lui Robert de Boron, însă, ascunde o valoare de netăgăduit pentru vânătorii de comori. Autorul povesteşte aici, de fapt, cum a fost adus Graalul din Palestina, în "Britania insulară" (actuala Anglie). Pentru că lui Iosif din Arimateea i-a apărut Iisus în vis, cerându-i să aibă grijă de cupa ce conţinea propriul Lui sânge, Iosif s-a hotărât să însoţească relicva mai întâi până în sudul Franţei, acolo unde se refugiaseră şi alţi apropiaţi ai lui Iisus - Lazăr cel înviat, Maria Magdalena şi Marta, surorile lui, apoi până în Britania, mai exact la Glastonbury (comitatul Somerset), unde a construit o biserică închinată Fecioarei Maria... Potirul s-ar afla încă acolo.
Indicii istorice
Filiera sectei cathare
După alte versiuni ale istoriei Graalului, Iosif din Arimateea, împreună cu discipolii săi, şi-ar fi construit un castel care să adăpostească Graalul, pe un oarecare munte "al Mântuirii", situat pe malul Mediteranei, în sudul Franţei. Oarecastelul Montségur (Montsalvat, în limba provesală) din Languedoc să fie totuşi, locul căutat? Construită pe piscurile unui munte, Montségur este o fortăreaţă ocupată de cathari (sau albigenzi), sectă religioasă prosperă în secolele XII şi XIII, dar care, deoarece Roma o decretase eretică, a fost persecutată şi decimată în 1244.
Există motive întemeiate să asociem Graalul cu catharii. Printre comorile depozitate la Montségur, figura o "cupă scumpă". Nu se spune dacă acea cupă avea virtuţi extraordinare, dar secta o folosea în timpul unei sărbători mistice numită "manisola". Interesant de notat este că ritualul acestei ceremonii semăna bine cu banchetele celebrate de cavalerii lui Arthur, descrise în legendele Graalului. Cupa avea, în orice caz, o valoare specială pentru cathari. Într-adevăr, doar cu câteva zile înainte ca Montségur să fie asediat de catolici, patru cathari au coborât, punându-şi în pericol viaţa, în plină noapte, pe versantul perfect vertical al muntelui, luând cu ei şi preţioasa cupă, pentru a o ascunde într-un loc secret.
Urma Graalului a dispărut la poalele muntelui Montségur, şi a reapărut în Scoţia, în legătură cu destinul tragic ai Templierilor. Numeroşi cavaleri ai Templului erau originari din părţile cathare, din Languedoc. Simpatia lor faţă de sectă şi, uneori, adeziunea la mişcarea cathară, erau notorii. Este, aşadar, posibil ca potirul să le fi fost încredinţat spre protecţie după căderea cetăţii Montségur. Dar, vai, şaizeci de ani după cathari, templierii au cunoscut şi ei aceeaşi soartă tragică: gelos pe puterea şi bogăţia lor, regele Franţei a trimis (în 1307) armata împotriva comandamentelor templiere, confiscându-le bunurile. A venit apoi dizolvarea ordinului templierilor şi condamnarea la moarte a principalilor lui şefi. După o legendă, templierii, paznici ai tezaurului ordinului lor, ar fi reuşit să traverseze Canalul Mânecii, pentru a-şi încheia fuga în Scoţia. Tot potrivit legendei, într-unul din stâlpii capelei Rosslyn, din Midlothian, se află ascuns tezaurul lor şi, împreună cu el, şi Graalul.
Biserica Graalului
Mai mulţi istorici acreditează această teză, după care Biserica s-a scindat în două ramuri, încă din primul secol. De o parte, cea reprezentată de apostolii ce părăsesc Palestina pentru a răspândi în lume Cuvântul lui Christos. De cealaltă parte, o a doua ramură, legatară a mesajului lui Christos: însăşi familia lui Iisus din Nazaret, din care făcea parte şi Iosif din Arimateea. Şi, logic, această a doua Biserică fondatoare a adoptat potirul, Graalul, ca simbol sacru.
În cazul în care catharii au fost efectiv moştenitorii acestei Biserici secrete a Graalului, faptul ar explica, printre altele, de ce Biserica Romano-Catolică a mers până la exterminarea albigenzilor... Şi asta, chiar în momentul în care admiraţia literară suscitată de operele lui Chrétien de Troyes, Robert de Boron şi Wolfram von Eschenbach răspândea în întreaga Europă legenda Graalului. După cum explică John Matthews, expert în mitologie, sângele lui Christos adunat în Potirul sacru era considerat dătător de putere nelimitată, îngăduind o comuniune directă cu Dumnezeu. Cum Biserica de la Roma pretindea a fi unica reprezentantă a voinţei divine pe pământ, popularizarea Graalului ar fi putut, aşadar, să-i ştirbească credibilitatea şi să întărească puterea catharilor, dacă s-ar fi stabilit că duceau mai departe mesajul lui Iosif din Arimateea. În acest început de secol al XIII-lea, albigenzii trebuiau exterminaţi, pentru a nu prejudicia Roma, ceea ce s-a şi întâmplat, cu cea mai îngrozitoare sălbăticie.
În căutarea adevărului
Pe o perioadă de aproape o mie de ani (cea care-l desparte pe Iosif din Arimateea de Robert de Boron), niciun text nu face referire la Sfântul Graal. Acest fapt ajunge să convingă numeroşi experţi că Graalul n-a existat decât în imaginaţia poeţilor, că nu este decât o legendă ce-şi are sursa în numeroasele mitologii antice, în care există câte un vas magic, sau chiar se inspiră din textele biblice apocrife (nerecunoscute de Biserică) readuse de cruciaţi în Europa. Cu toate acestea, chiar redus la un fenomen cultural propriu Evului Mediu, simbolistica Graalului nu ne-ar fi parvenit atât de vie, fără să existe un motiv. Exemplu de căutare spirituală cvasimistică a adevărului, schiţat pe fondul imaginar cavaleresc, legenda Graalului şi-a împărtăşit lumina în obscurantismul Evului Mediu. Apărut într-o perioadă ce-şi căuta reperele şi valorile, Graalul a fost un mit puternic, ce-a depăşit lipsa de strălucire a timpului său. În acest sens, Graalul nu ţine de o epocă, ci ar avea valabilitate şi astăzi. Obiect misterios, ce-ar putea să dăruiască fericire, dar a cărui căutare ne cheamă la un număr de sacrificii, Graalul continuă să-şi transmită mesajul de-a lungul veacurilor. Şi, fără îndoială, aici stă cea mai mare bogăţie a lui.
SUPLIMENT DE ANCHETĂ
Cupa Nanteos
Printre relicvele luate drept Sfântul Graal, cea mai uimitoare este, poate, cupa Nanteos, ai cărei actuali proprietari, care o moştenesc din 1950, doresc să rămână anonimi. După ei, această cupă ar fi fost adusă la Glastonbury de Iosif din Arimateea. 1500 de ani mai târziu, când mânăstirile engleze îşi închideau porţile, ca urmare a schismei intervenite între Henric al VIII-lea şi Biserica Romano-Catolică, cupa Nanteos a fost adăpostită în secret în Ţara Galilor, unde se află şi astăzi. E vorba de un fragment de bol, cioplit din lemn de măslin (foarte răspândit în Nazaret). Doar o parte din vas este intactă: restul a fost folosit de pelerinii veniţi să bea din legendarul recipient, în speranţa unei vindecări. În zilele noastre, cupa este păstrată cu străşnicie, sub cheie, într-o mânăstire. Dar, în mod special, credincioşii în căutare de miracole, umplu periodic cupa cu apă, care apoi este turnată în sticle şi cu ea sunt îmbibate nişte sugative, trimise apoi prin poştă bolnavilor care le cer. Deoarece s-au înregistrat rezultate spectaculoase, între care şi vindecări de cancer, toată lumea se gândeşte la cupa Nanteos ca fiind adevăratul Graal.
Regele Arthur şi căutarea Graalului
ALEXANDRA ANGHEL
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
