La sfârșitul secolului al XII-lea, o bogată literatură răspândește prin toată Europa legenda unei relicve sfinte, numite Graal. Acest obiect minunat, căruia i se atribuie puteri miraculoase, suscită un viu interes în întreaga lume creștină. Se povestește pretutindeni că Graalul poate vindeca bolnavii, poate sătura flămânzii și prelungește viața. Pentru a-i primi efectele benefice, este de-ajuns chiar să-l fi zărit în vis - căci așa apare cel mai des în povestirile medievale. Admirația pentru Graal merge dincolo de legendă: oameni de litere susțin că Sfântul Graal nu este un mit, o himeră, ci un obiect foarte real: chiar cupa din care Iisus a băut în timpul Cinei celei de Taină. Alți cercetători afirmă că Graalul e vasul în care a fost adunat sângele lui Christos, aflat pe Cruce. Imaginația cavalerilor angajați în ultimele Cruciade a răspândit legendele Graalului, o cantitate incredibilă de cupe, boluri și potire devenind, rând pe rând, "acea" sfântă relicvă pe care cruciații au readus-o din Orient.
La perenitatea legendei a contribuit, cu siguranță, și epopeea Cavalerilor Mesei Rotunde a regelui Arthur, care s-au jurat să caute Graalul. Biserica va rămâne tot timpul reticentă în a declara Graalul drept simbol sacru, lucru ce-ar putea concura crucea. Textele ce vorbesc despre Graal ca fiind potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină nu sunt, de altfel, bazate pe vreo tradiție creștină, recunoscută de Roma. Mai mult, în lipsa unor probe concrete, majoritatea istoricilor privesc existența Graalului cu oarecare scepticism.
Prin urmare, Graalul nu este decât un mit medieval, comparabil cu cel al licornului? Un obiect fabulos, similar cu iarba nemuririi a lui Ghilgameș sau cu Lâna de Aur, căutată de Iason și argonauți? Și totuși, opt secole după deschiderea "dosarului", în Occident există oameni care-și consacră viața căutării Sfântului Graal. Dacă "divina cupă" există într-adevăr, unde se află ea? Să pornim și noi pe urmele Graalului și să începem cu povestirile din Evul Mediu, cele care i-au dezvăluit, primele, existența.
Prima apariție
Graalul a fost amintit pentru prima oară în Parsifal Galul (sau Povestea Graalului), operă de vreo 9.000 de versuri, scrisă de Chrétien de Troyes prin 1180 - autorul inspirându-se, cu siguranță, din miturile celtice.
Istoria lui Parsifal se rezumă astfel: cavaler al curții regelui Arthur, el se oprește într-o zi la misteriosul castel al Regelui Pescar. Acolo îi apar în vis patru semne, printre care o lance însângerată și o cupă scânteietoare. Parsifal nu înțelege semnificația visului și va plăti pentru asta: doar la capătul unei lungi rătăciri și al unei dificile căutări interioare, el va descoperi semnificația cupei și-și va găsi împăcarea sufletului. Chrétien de Troyes a murit înainte de a-și termina Parsifalul, dar opera lui va face obiectul mai multor "continuări" (mai ales, în cea a lui Wauchier de Denain, între 1190 și 1200), ce vor permite încheierea istoriei acestui cavaler și a căutării sale.
Parsifal și Iosif
Către 1200, poetul burgund Robert de Boron își încheie Romanul Istoriei Graalului sau Iosif din Arimateea. În această "reluare", inspirată din Evanghelia lui Nicodim, semnificația Graalului se schimbă foarte mult și se încarcă de o dimensiune biblică: Graalul nu mai este doar evocarea potirului Euharistiei (împărtășaniei), comuniunea lui Christos cu credincioșii Săi, ci este și cupa în care Iosif din Arimateea, vărul și discipolul lui Iisus, a adunat "neprețuitul sânge" al lui Christos vărsat pe cruce. Graalul devine astfel un simbol al miracolului: băutura pe care o conține devine izvor al nemuririi!
O adaptare ulterioară a legendei Graalului, germană de astă dată, va fi redactată de Wolfram von Eschenbach, pe la începutul anului 1200. Este vorba de Parzival, operă impunătoare, de 24.000 de versuri, din care s-a inspirat Richard Wagner pentru a-și compune opera-fluviu, Parsifal. În interpretarea alchimiștilor medievali, Graalul devine un uriaș smaragd, cu puteri apropiate de cele ale pietrei filosofale! Perceval, Parzival și Iosif din Arimateea vor deveni, toate trei, romane foarte populare, rapid traduse și adaptate în întreaga Europă.
Opera lui Robert de Boron, însă, ascunde o valoare de netăgăduit pentru vânătorii de comori. Autorul povestește aici, de fapt, cum a fost adus Graalul din Palestina, în "Britania insulară" (actuala Anglie). Pentru că lui Iosif din Arimateea i-a apărut Iisus în vis, cerându-i să aibă grijă de cupa ce conținea propriul Lui sânge, Iosif s-a hotărât să însoțească relicva mai întâi până în sudul Franței, acolo unde se refugiaseră și alți apropiați ai lui Iisus - Lazăr cel înviat, Maria Magdalena și Marta, surorile lui, apoi până în Britania, mai exact la Glastonbury (comitatul Somerset), unde a construit o biserică închinată Fecioarei Maria... Potirul s-ar afla încă acolo.
Indicii istorice
Povestirea lui Robert de Boron pare bazată pe un fapt istoric, legat de biografia lui Iisus. A. N. Wilson, istoric britanic, amintește o veche legendă din Cornouailles, după care Iosif din Arimateea i-ar fi vizitat pe niște metalurgiști din Britania, însoțit de Maria și de fiul ei Iisus, pe-atunci în vârstă de zece ani. Treizeci de ani după moartea lui Iisus, Iosif din Arimateea ar fi putut, așadar, să se întoarcă în Cornouailles, pentru a îngropa Sfântul Graal la Glastonbury. Uluit, Wilson a descoperit ulterior că legenda călătoriei lui Iisus în Anglia circula și în Galileea (Palestina), regiunea natală a lui Christos.
Dacă nu dispunem de dovezi care să ateste că Iosif din Arimateea a fost cel care ar fi adunat "neprețuitul sânge", călătoria lui în Anglia este confirmată, în schimb, într-o scrisoare din 597, adresată de sfânta Augustine din Canterbury papei Grigore. În scrisoare, sfânta își amintește că primii apostoli care au acostat pe țărmul Angliei fuseseră Filip, Ioan... și Iosif din Arimateea.
Filiera sectei cathare
După alte versiuni ale istoriei Graalului, Iosif din Arimateea, împreună cu discipolii săi, și-ar fi construit un castel care să adăpostească Graalul, pe un oarecare munte "al Mântuirii", situat pe malul Mediteranei, în sudul Franței. Oarecastelul Montségur (Montsalvat, în limba provesală) din Languedoc să fie totuși, locul căutat? Construită pe piscurile unui munte, Montségur este o fortăreață ocupată de cathari (sau albigenzi), sectă religioasă prosperă în secolele XII și XIII, dar care, deoarece Roma o decretase eretică, a fost persecutată și decimată în 1244.
Există motive întemeiate să asociem Graalul cu catharii. Printre comorile depozitate la Montségur, figura o "cupă scumpă". Nu se spune dacă acea cupă avea virtuți extraordinare, dar secta o folosea în timpul unei sărbători mistice numită "manisola". Interesant de notat este că ritualul acestei ceremonii semăna bine cu banchetele celebrate de cavalerii lui Arthur, descrise în legendele Graalului. Cupa avea, în orice caz, o valoare specială pentru cathari. Într-adevăr, doar cu câteva zile înainte ca Montségur să fie asediat de catolici, patru cathari au coborât, punându-și în pericol viața, în plină noapte, pe versantul perfect vertical al muntelui, luând cu ei și prețioasa cupă, pentru a o ascunde într-un loc secret.
Urma Graalului a dispărut la poalele muntelui Montségur, și a reapărut în Scoția, în legătură cu destinul tragic ai Templierilor. Numeroși cavaleri ai Templului erau originari din părțile cathare, din Languedoc. Simpatia lor față de sectă și, uneori, adeziunea la mișcarea cathară, erau notorii. Este, așadar, posibil ca potirul să le fi fost încredințat spre protecție după căderea cetății Montségur. Dar, vai, șaizeci de ani după cathari, templierii au cunoscut și ei aceeași soartă tragică: gelos pe puterea și bogăția lor, regele Franței a trimis (în 1307) armata împotriva comandamentelor templiere, confiscându-le bunurile. A venit apoi dizolvarea ordinului templierilor și condamnarea la moarte a principalilor lui șefi. După o legendă, templierii, paznici ai tezaurului ordinului lor, ar fi reușit să traverseze Canalul Mânecii, pentru a-și încheia fuga în Scoția. Tot potrivit legendei, într-unul din stâlpii capelei Rosslyn, din Midlothian, se află ascuns tezaurul lor și, împreună cu el, și Graalul.
Biserica Graalului
Cupa cathară era ea, într-adevăr, Sfântul Graal? Nimic nu ne îndreptățește să fim siguri de aceasta căci, oficial, tezaurul albigenzilor n-a fost descoperit vreodată. Mai mulți specialiști în problema cathară cred că termenul "tezaur" ar trebui interpretat în sens metaforic. N-ar fi vorba nici de argint, nici de un potir, ci de o știință ezoterică ai cărei unici deținători erau catharii. Ipoteza cel mai bine argumentată este că sectanții cathari perpetuau o învățătură spirituală, încredințată de Iisus lui Iosif din Arimateea, vărul și adeptul său.
Mai mulți istorici acreditează această teză, după care Biserica s-a scindat în două ramuri, încă din primul secol. De o parte, cea reprezentată de apostolii ce părăsesc Palestina pentru a răspândi în lume Cuvântul lui Christos. De cealaltă parte, o a doua ramură, legatară a mesajului lui Christos: însăși familia lui Iisus din Nazaret, din care făcea parte și Iosif din Arimateea. Și, logic, această a doua Biserică fondatoare a adoptat potirul, Graalul, ca simbol sacru.
În cazul în care catharii au fost efectiv moștenitorii acestei Biserici secrete a Graalului, faptul ar explica, printre altele, de ce Biserica Romano-Catolică a mers până la exterminarea albigenzilor... Și asta, chiar în momentul în care admirația literară suscitată de operele lui Chrétien de Troyes, Robert de Boron și Wolfram von Eschenbach răspândea în întreaga Europă legenda Graalului. După cum explică John Matthews, expert în mitologie, sângele lui Christos adunat în Potirul sacru era considerat dătător de putere nelimitată, îngăduind o comuniune directă cu Dumnezeu. Cum Biserica de la Roma pretindea a fi unica reprezentantă a voinței divine pe pământ, popularizarea Graalului ar fi putut, așadar, să-i știrbească credibilitatea și să întărească puterea catharilor, dacă s-ar fi stabilit că duceau mai departe mesajul lui Iosif din Arimateea. În acest început de secol al XIII-lea, albigenzii trebuiau exterminați, pentru a nu prejudicia Roma, ceea ce s-a și întâmplat, cu cea mai îngrozitoare sălbăticie.
În căutarea adevărului
Pe o perioadă de aproape o mie de ani (cea care-l desparte pe Iosif din Arimateea de Robert de Boron), niciun text nu face referire la Sfântul Graal. Acest fapt ajunge să convingă numeroși experți că Graalul n-a existat decât în imaginația poeților, că nu este decât o legendă ce-și are sursa în numeroasele mitologii antice, în care există câte un vas magic, sau chiar se inspiră din textele biblice apocrife (nerecunoscute de Biserică) readuse de cruciați în Europa. Cu toate acestea, chiar redus la un fenomen cultural propriu Evului Mediu, simbolistica Graalului nu ne-ar fi parvenit atât de vie, fără să existe un motiv. Exemplu de căutare spirituală cvasimistică a adevărului, schițat pe fondul imaginar cavaleresc, legenda Graalului și-a împărtășit lumina în obscurantismul Evului Mediu. Apărut într-o perioadă ce-și căuta reperele și valorile, Graalul a fost un mit puternic, ce-a depășit lipsa de strălucire a timpului său. În acest sens, Graalul nu ține de o epocă, ci ar avea valabilitate și astăzi. Obiect misterios, ce-ar putea să dăruiască fericire, dar a cărui căutare ne cheamă la un număr de sacrificii, Graalul continuă să-și transmită mesajul de-a lungul veacurilor. Și, fără îndoială, aici stă cea mai mare bogăție a lui.
SUPLIMENT DE ANCHETĂ
Cupa Nanteos
Printre relicvele luate drept Sfântul Graal, cea mai uimitoare este, poate, cupa Nanteos, ai cărei actuali proprietari, care o moștenesc din 1950, doresc să rămână anonimi. După ei, această cupă ar fi fost adusă la Glastonbury de Iosif din Arimateea. 1500 de ani mai târziu, când mânăstirile engleze își închideau porțile, ca urmare a schismei intervenite între Henric al VIII-lea și Biserica Romano-Catolică, cupa Nanteos a fost adăpostită în secret în Țara Galilor, unde se află și astăzi. E vorba de un fragment de bol, cioplit din lemn de măslin (foarte răspândit în Nazaret). Doar o parte din vas este intactă: restul a fost folosit de pelerinii veniți să bea din legendarul recipient, în speranța unei vindecări. În zilele noastre, cupa este păstrată cu strășnicie, sub cheie, într-o mânăstire. Dar, în mod special, credincioșii în căutare de miracole, umplu periodic cupa cu apă, care apoi este turnată în sticle și cu ea sunt îmbibate niște sugative, trimise apoi prin poștă bolnavilor care le cer. Deoarece s-au înregistrat rezultate spectaculoase, între care și vindecări de cancer, toată lumea se gândește la cupa Nanteos ca fiind adevăratul Graal.
Regele Arthur și căutarea Graalului
Tema Sfântului Graal a apărut pentru prima oară în secolul al XII-lea, în "ciclul arthurian", o serie de romane ce povestesc istoria regelui Arthur și a Cavalerilor Mesei Rotunde. Totul începe cu o viziune: în timpul unui banchet la castelul său din Camelot, regele, înconjurat de cavalerii săi, întrevede potirul Euharistiei, plutind în mijlocul mesenilor. Jurând că va găsi Graalul, cavalerii au pornit într-o căutare presărată de încercări, și numai trei dintre ei și-au atins ținta: Galahad, fiul lui Lancelot, Bohort și Parsifal. Grație revelației, Graalul l-a vindecat pe Parsifal, pe regele Méhaigné ("Mutilatul") de o rană până atunci neînchisă, și i-a redat regatului său, poreclit Terre Gaste (pământ sterp), fertilitatea.
ALEXANDRA ANGHEL