Aflat în județul Teleorman, el riscă să rămână doar într-o arhivă fotografică, fiindcă de mulți ani i se usucă mereu câte o creangă și nimănui nu îi pasă.
Îmi amintesc ce serbări câmpenești se organizau la umbra lui, pe vremea când eram copil. Văd ca prin vis căruțele țăranilor îmbrăcați de sărbătoare și cele viu colorate ale actorilor de circ ambulant. În mulțimea aceea pestriță eram și noi, copiii, fascinați că viața este un spectacol fără sfârșit.
Anii au trecut și stejarul nostru a fost declarat monument al naturii și închis cu un gard de protecție, ca nu cumva, din greșeală, să ajungă lemne de foc. Apoi a fost uitat...
Și-a amintit prima dată de el domnul primar Alexandrescu, care, în fruntea unei comisii de consilieri, s-a deplasat la fața locului. Primul care a luat cuvântul a fost un consilier în vârstă: "Pierdem vremea degeaba, domnilor. În câțiva ani, copacul acesta, la umbra căruia s-a odihnit însuși Mihai Viteazul, se va prăbuși. Crucea de fier legată de mâna domnitorului a intrat în coaja copacului. Avea și în urmă cu 400 de ani aceeași circumferință și, prin deducție, putem crede că este chiar milenar. Nu poate s-o mai ducă mult".
Apoi luară cuvântul toți cei de față, fără să ajungă la un consens. Din mulțimea de curioși ce se adunase acolo, un elev de gimnaziu, ridicând, sfios, mâna, ceru voie să vorbească: "Soluția, după mine, ar fi să îi curățați crengile uscate, care îi absorb zilnic seva. Cred că este destul de viguros ca să mai trăiască o sută de ani. Am învățat la școală că tăierea lor trebuie să se facă din locul unde sunt încă verzi, ca peste tăietură să le poată crește o coajă ce va închide rana făcută".
"Nu este prost", zise unul din consilieri. Gloata începu să râdă, dar primarul, ridicând tonul, zise: "Băiete, s-ar putea să ai dreptate, dar copacul acesta este declarat monument al naturii și, dacă aud cei de la Centru că m-am atins de el, chiar și cu o floare, mă trimit înapoi, la schela de extracție, de unde am venit, ca să scot țițeiul cu găleata".
Gloata râse în voie, de se zgâlțâi copacul. Cu soluția avansată de elev păreau să fie toți de acord, numai că primarului îi păsa mai mult de viitorul lui și al partidului în alegeri, decât de soarta copacului.
Au trecut câțiva ani, în care bravul stejar s-a luptat cu furtunile și cu viscolul, ducând în spate, ca pe niște catarge rupte, tonele de crengi uscate. Dacă o furtună i-ar fi doborât măcar jumătate din ele, ar fi fost salvat. De la oameni nu mai aștepta nimic. Falsa lor milă și fățărnicia îl îngrețoșau peste măsură. Știa din vechime că mila, dacă nu este însoțită de o iubire fără margini, este mai ofensatoare ca disprețul.
Dar într-o bună zi, la orizont se ivi un licăr de speranță. În urma unor alegeri, veni la conducerea primăriei un primar tânăr și întreprinzător, în mandatele căruia se ridicară multe din obiectivele importante ale orașului. La apogeul carierei sale, se gândi și la istoria locului, renovând biserica din lemn a orașului (monument de arhitectură din secolul XVII). Apoi, amintindu-și de bătrânul stejar, chemă pe cel mai de seamă specialist în pomicultură, un savant supranumit de colegii săi din academie drept "Croitorașul cel Viteaz", probabil pentru meticulozitatea cu care își ducea la bun sfârșit proiectele. Acesta a fost primit la Videle cu onorurile cuvenite și, fără să mai piardă vremea, s-a îndreptat, în fruntea unei delegații, din care nu lipseau primarul și câțiva consilieri, direct spre poiana stejarului. Pe drum, solemnei delegații i se alăturară sute de cetățeni curioși, crezând că este vorba de o procesiune religioasă. Când coloana de mașini ajunse în dreptul copacului, câțiva demnitari coborâră sub coroana sa imensă. Specialistul în arbori, ridicându-și tot timpul ochelarii fumurii, se învârti de câteva ori în jurul stejarului, privindu-l și fotografiindu-l din toate unghiurile. Apoi, schimbând câteva cuvinte cu primarul, se întoarse către mulțimea ce se grupase într-o tăcere totală: "Ne aflăm aici, zise acesta, pentru a-mi spune și eu părerea despre soarta acestui stejar. După cum vedem cu toții, starea lui de degradare este avansată și mă tem că nu se mai poate face nimic. Ar fi chiar un sacrilegiu, față de istoria lui milenară, să îndrăznim acum a-l mutila în zadar. Lăsați-l să moară demn, așa cum a trăit".
Câteva clipe vibră în aer ecoul ultimelor lui cuvinte... "lăsați-l, lăsați-l...". Apoi o liniște plină de semnificații se așternu pe chipurile tuturor. Stejarul istoric fusese trecut de viu în rândul morților: nu venise încă sfârșitul. Când falnicul arbore va cădea sub povara tonelor de putregai, mai marii urbei se vor plânge, fiecare pe limba lui, cât de mult l-au iubit, și câtă istorie românească se pierde cu el. Și vor face un circ mediatic, de se va înduioșa și străinătatea de mila lor. Apoi se vor îngrămădi cu toții să ia câte o așchie din lemnul "eroului de la Videle", la care se vor ruga ca la sfintele moaște.
ION TOMA - Videle