Stejarul din Videle

Cititor Formula AS
Astăzi, nimeni nu mai este interesat de simbo­lu­rile naționale, cu atât mai puțin când este vor­ba de un copac multisecular, cum este stejarul de pe malul Glavaciocului.

Aflat în județul Teleorman, el riscă să rămână doar într-o ar­hivă fotografică, fiindcă de mulți ani i se usucă mereu câte o creangă și nimănui nu îi pasă.
Îmi amintesc ce serbări câmpenești se organizau la umbra lui, pe vremea când eram copil. Văd ca prin vis căruțele țăranilor îmbrăcați de sărbătoare și cele viu colo­rate ale actorilor de circ ambulant. În mulțimea aceea pestriță eram și noi, copiii, fascinați că viața este un spec­tacol fără sfârșit.
Anii au trecut și stejarul nostru a fost declarat mo­nument al naturii și închis cu un gard de protecție, ca nu cumva, din greșeală, să ajungă lemne de foc. Apoi a fost uitat...
Și-a amintit prima dată de el domnul primar Alexan­drescu, care, în fruntea unei comisii de consilieri, s-a de­plasat la fața locului. Primul care a luat cuvântul a fost un consilier în vârstă: "Pierdem vremea degeaba, dom­nilor. În câțiva ani, copacul acesta, la umbra căruia s-a odih­nit însuși Mihai Viteazul, se va prăbuși. Crucea de fier legată de mâna domnitorului a intrat în coaja copa­cului. Avea și în urmă cu 400 de ani aceeași circum­fe­rință și, prin deducție, putem crede că este chiar milenar. Nu poate s-o mai ducă mult".
Apoi luară cuvântul toți cei de față, fără să ajungă la un consens. Din mulțimea de curioși ce se adunase acolo, un elev de gimnaziu, ridicând, sfios, mâna, ceru voie să vorbească: "Soluția, după mine, ar fi să îi curățați cren­gile uscate, care îi absorb zilnic seva. Cred că este destul de viguros ca să mai trăiască o sută de ani. Am învățat la școală că tăierea lor trebuie să se facă din locul unde sunt încă verzi, ca peste tăietură să le poată crește o coajă ce va închide rana făcută".
"Nu este prost", zise unul din consilieri. Gloata începu să râdă, dar primarul, ridicând tonul, zise: "Băiete, s-ar putea să ai dreptate, dar copacul acesta este declarat monument al naturii și, dacă aud cei de la Centru că m-am atins de el, chiar și cu o floare, mă trimit înapoi, la schela de extracție, de unde am venit, ca să scot țițeiul cu găleata".
Gloata râse în voie, de se zgâlțâi copacul. Cu soluția avan­sată de elev pă­reau să fie toți de a­cord, nu­mai că pri­ma­rului îi pă­sa mai mult de viitorul lui și al par­tidului în alegeri, de­cât de soarta copa­cu­lui.
Au trecut câțiva ani, în care bravul ste­jar s-a luptat cu furtu­ni­le și cu vis­colul, du­când în spa­te, ca pe niște ca­targe rupte, tonele de crengi uscate. Da­că o furtună i-ar fi doborât măcar ju­mă­tate din ele, ar fi fost salvat. De la oa­meni nu mai aștepta nimic. Falsa lor mi­lă și fățărnicia îl în­grețoșau peste mă­su­ră. Știa din ve­chime că mila, dacă nu este însoțită de o iu­bire fără margini, este mai ofen­satoare ca dis­prețul.
Dar într-o bună zi, la orizont se ivi un licăr de speranță. În urma unor alegeri, veni la con­ducerea primăriei un pri­mar tânăr și între­prin­zător, în man­datele căruia se ridicară multe din obiectivele im­por­tante ale orașului. La apogeul ca­rierei sale, se gândi și la istoria locului, renovând bi­serica din lemn a ora­șului (monument de arhitectură din se­colul XVII). Apoi, amintindu-și de bătrânul stejar, che­mă pe cel mai de seamă specialist în pomicultură, un sa­vant supra­numit de colegii săi din academie drept "Croi­torașul cel Vi­teaz", probabil pentru meticulozitatea cu care își ducea la bun sfârșit proiectele. Acesta a fost pri­mit la Videle cu onorurile cuvenite și, fără să mai piardă vremea, s-a îndrep­tat, în fruntea unei delegații, din care nu lipseau primarul și câțiva consilieri, direct spre poiana stejarului. Pe drum, solemnei delegații i se ală­turară sute de cetă­țeni curioși, crezând că este vorba de o procesiune re­ligioasă. Când coloana de mașini ajunse în dreptul co­pa­cului, câți­va demnitari co­borâră sub co­roana sa imensă. Specialistul în arbori, ridicându-și tot timpul ochelarii fumurii, se în­vârti de câteva ori în jurul stejarului, pri­vindu-l și fotogra­fiindu-l din toate unghiu­rile. Apoi, schimbând câteva cu­vinte cu primarul, se întoarse către mulțimea ce se grupase într-o tăcere totală: "Ne aflăm aici, zise acesta, pentru a-mi spune și eu părerea despre soarta acestui stejar. După cum vedem cu toții, starea lui de degradare este avansată și mă tem că nu se mai poate face nimic. Ar fi chiar un sacrilegiu, față de istoria lui milenară, să în­drăz­nim acum a-l mu­tila în zadar. Lăsați-l să moară demn, așa cum a trăit".
Câteva clipe vi­bră în aer ecoul ulti­melor lui cuvinte... "lă­sa­ți-l, lăsa­ți-l...". Apoi o liniște plină de sem­nificații se așternu pe chipurile tuturor. Ste­jarul is­toric fusese trecut de viu în rândul mor­ților: nu venise încă sfârșitul. Când fal­nicul arbore va că­dea sub povara to­nelor de putregai, mai marii urbei se vor plân­ge, fiecare pe lim­ba lui, cât de mult l-au iubit, și câtă is­torie românească se pierde cu el. Și vor face un circ mediatic, de se va înduioșa și stră­i­nă­tatea de mila lor. Apoi se vor în­gră­mădi cu toții să ia câ­te o așchie din lemnul "eroului de la Vide­le", la care se vor ru­ga ca la sfintele moaște.

ION TOMA - Videle